Încotro ne îndreptăm? Rămânem pe mai departe furioși și indignați? Cu ce riscuri?

Pe tot parcursul anului 1989 am avut parte de ceea ce s-a numit, printre altele, Primăvara națiunilor. La urma urmei, puțin contează că, din punct de vedere calendaristic, respectiva primăvară s-a consumat în plină toamnă (octombrie, noiembrie) și s-a încheiat cu sângeroasa Revoluție Română din decembrie.

După care ni s-a spus că lumea va fi altfel. Câțiva ani mai târziu, Francis Fukuyama publica o carte în care, marcat de exaltarea adusă cu sine de căderea comunismului în Europa, de toate speranțele, dar și de întrebările specifice epocii se străduia să acrediteze ideea că lumea se îndreaptă către treapta finală a unei evoluții sociale caracterizate prin acceptarea universală a unui singur tip de stat. Democratic, capitalist, liberal.

Că lumea va fi altfel, dar și că va trebui să ne învățăm să coabităm cu terorismul am aflat după atentatele de la 11 septembrie 2001. Despre o lume cu totul altfel s-a vorbit și îndată după marea criză economică dintre anii 2008-2010, criză socotită de unii a fi semnalul sfârșitului Uniunii Europene. O construcție caracterizată a fi oricum drept fragilă care ar fi adus mai degrabă îngrădiri, reguli, canoane, ierarhii artificiale decât câștiguri reale. În elanul antiglobalizare s-a ignorat, desigur, faptul că în toate țările Europei de Est, devenite membre ale Uniunii Europene, se trăia, nu foarte multă vreme de la momentul aderării, infinit mai bine decât în cele odinioară membre ale aceluiași fost Bloc sovietic. E vorba despre state precum Ucraina sau Republica Moldova, neacceptate sau care nu au dorit, mai degrabă din voia conducătorilor lor vremelnici, să facă parte din sus-menționata Uniune.

Despre o nouă primăvară, botezată Primăvara arabă, s-a făcut vorbire în 2010, numai că, din păcate, regimurile instalate îndată după alungarea celor ce guvernaseră autoritar, complet nedemocratic, adesea sângeros, s-au dovedit încă și mai puțin marcate de un apetit real pentru democrație. S-a guvernat și se guvernează și azi tot cu armata, tot cu serviciile secrete, tot cu supremația terorii. O realitate ce a determinat o bună parte din populație, în marea ei majoritate tânără, să își ia lumea în cap și să încerce să își facă un rost în UE. În primul rând, în zona ei vestică. Firește, spre nemulțumirea europenilor. Care au rămas șocați la vederea unui număr însemnat de tineri, mulți dintre ei având gadgeturi de ultimă generație, luându-le cu asalr orașele. Așa că mai întâi în Franța s-a auzit îndemnul la indignare, un îndemn rostit de filosoful Stéphane Hessel. Un îndemn pus de unii în relație cu celebrul E interzis să interzici sub semnul căruia s-a consumat celebrul și azi încă atât de disputatul Mai 68. Nimic mai fals. Sensul mișcării și al noii indignări fiind cu totul altul.

6 ani mai târziu lumea s-a indignat de-a dreptul,faptic, la urne, votul mergând însă, așa după cum arată Sorin Ioniță chiar în primele pagini ale cărții sale Deceniul furiei și indignării. Cum ne-au schimbat ultimii zece ani (Editura Humanitas, București, 2021) “pe contrasens pentru opțiuni nativiste, xenofobe, tribal antiglobalizare, iar nu civic antiglobalizare”. Turcia, Polonia, Ungaria au pus în cui liberalismul, lucru pe care era pe punctul să îl facă chiar și România dacă regimul PSD-Dragnea, venit și el la putere prin alegeri democratice la finele aceluiași an 2016, tot ca un rezultat al indignării față de neputința partidelor democratice tradiționale, ar fi reușit să se perpetueze la putere. Noroc cu ceea ce s-a întâmplat în 2019, atunci când democrația a ieșit, cel puțin o vreme, în câștig.

A urmat criza Covid provocată de un virus despre care chiar în aceste luni unii ne spun că va deveni și el o obișnuință. Ceea ce înseamnă că iar ni se va spune că lumea va fi altfel. Falsurile, acele atât de celebre fake news, folosirea abuzivă și în scopuri deloc oneste a internetului, a rețelelor sociale, slăbirea influenței presei tradiționale cu redacții responsabile, cu jurnaliști care încă mai credeau că lansarea unor informații distorsionate are un cost imens, așa după cum scria în Actuale Albert Camus, revenirea în actualitate a Rusiei lui Putin care, iată, chiar în aceste zile, face în multe locuri legea pe piața energiei, fascinația inconștientă în fața modelului chinez ce promite prosperitate fără democrație complică și mai mult situația.

Complicate sunt lucrurile și în spațiul mioritic, acolo unde un partid venit parcă de nicăieri- AUR- intrat miraculos în Parlament după alegerile din decembrie 2020, își sporește miraculos zestrea electorală.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro