Nimicul la putere

Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență au ajuns să dispună de o putere enormă, pe care nici nu sunt capabili să o stăpânească și nici nu știu să o folosească.

Mitul ”omului nou”

Vreme de trei decenii ne-am amăgit cu ideea că tot răul pe care-l putem constata în cotidianul nostru va fi abolit în clipa în politica și administrația vor trece în mâna noilor generații. Într-o logică mai curând familială decât socială, am proiectat în aceste generații toate speranțele pe care părinții le pun pe seama copiilor: că vor fi altfel, fără a avea parte de ”blestemul originar” care a marcat atâtea ”generații de sacrificiu”; că vor face altă școală, mai bună decât părinții lor; co vor fi mai altruiști, mai deschiși, mai receptivi și mai creativi; că vor asuma funcția publică sub semnul responsabilității, nu sub cel al beneficiilor, într-un cuvânt, că vor schimba o lume de care inclusiv cei care profită s-au săturat. Ne-am imaginat această schimbare ca pe ieșirea de pe-o ușă a ultimului reprezentant al vechii generații (comuniste sau iliescieniste) și – după o scurtă pauză solemnă – intrarea pe aceeași ușă a primului reprezentant al noii generații, occidentale.

Din păcate, am avut ocazia să constatăm că majoritatea acestor dorințe pioase nu sunt decât pure iluzii. Generațiile se suprapun, relele obiceiuri se transmit, lucrul cel mai prost în ceea ce privește lucrurile proaste e faptul că ele funcționează (și, atâta timp cât funcționează, aduc beneficii și e mai bine să nu fie schimbate) iar obtuzitatea, jemonfișismul, orgoliile și frustrările sunt date umane fundamentale de care nu scapă nici o generație. ”Omul nou” al capitalismului românesc e la fel de lipsit de concretețe precum cel al comunismului sau al legionarismului. ”Revoluția lăuntrică” menită a crea ”călugări soldați” dedicați binelui public și asumând o existență ascetică a fost, de fiecare dată, un eșec.

Lecția acestui eșec ar trebui să fie aceea că e zadarnic să mai încă odată la drum cu aceeași mitologie a ”schimbării totale”. Ar fi preferabil să ne concentrăm pe schimbări punctuale și pe felul în care acestea pot fi adunate în comportamente – individuale și comune – care să marcheze ireversibil lumea în care trăim. Și încă ceva: schimbările lăuntrice ”totale” sunt, de regulă, rezultatul convertirilor și/sau al iluminărilor. Lucrurile acestea sunt – atunci când sunt – absolut personale; nu are rost (și e primejdios) să le impunem ca norme sociale. Schimbarea socială vine din afară spre înlăuntru: apariția ceasurilor în turlele bisericilor a determinat o anumită relație a oamenilor cu timpul; cea a mașinilor a dus la o altă percepție a spațiului și a vitezei; apariția internetului și generalizarea telefoniei mobile modifică felul în care relaționăm.

La fel, un oraș îngrijit, ale cărui spații publice sunt realmente destinate întâlnirii oamenilor crează cetățeni; o școală bună – care îmbină rigoarea cu susținerea pasiunii elevilor – formează oameni deschiși; un sistem de servicii publice destinate cu adevărat locuitorilor dintr-un sat/oraș generează un alt sentiment al aparteneței la o comunitate locală; un sistem de transport civilizat leagă oamenii și facilitează schimburile de tot felul. Susținute cu tenacitate, modificările în ordinea vizibilă (urbanistică, administrativă, media etc.) duc la schimbări în ordinea lăuntrică a oamenilor și, în primul rând, la conștiința lor că e mai avantajos pentru toți să funcționeze împreună decât unii împotriva altora.

Puterea tribului

Din păcate, suntem foarte departe de o înseamenea înțelegere a lumii în care trăim. Noi am rămas împietriți într-o logică a jocurilor de sumă nulă, în care lumea cotidianului noastru ”e așa cum e”, dintotdeauna, prin decret divin; în care toate lucrurile sunt în cantitate fixă (eventual se mai degradează câte unele) și, pentru ca unii să aibă mai mult, e inevitabil ca alții să aibă mai puțin. O asemenea viziune asupra lumii favorizează – în mod excesiv – logica tribală: deoarece într-un asemnea mediu individul nu se poate realiza prin propriile lui mijloace (în speță prin talent și prin muncă), el are nevoie de un vehicol care să-l propulseze și să-l susțină în lupta pentru putere. Acesta e tribul. Există două tipuri (nu neapărat incompatibile) de trib în lumea noastră: cel bazat pe înrudirea de sânge și cel ce are ca fundament vasalitatea. Primul valorizează familia extinsă (și, într-o anumită măsură, apartenența religioasă), cel de-al doilea privilegiază conexiunile bazate pe interes (partide, firme etc.). Scopul ambelor – și al tribalismului în esența lui – e acela de-a investi cu relațiile informale de dependență reciprocă o structură formală (în speță o instituție). Altfel spus, un mecanism neutru, care ar trebui să fie în slujba celor cărora li se adresează, e acaparat dinlăuntru de un clan și pus să producă aproape exclusiv pentru cei care ”lucrează” în interiorul lui.

În felul acesta, o instituție – căreia din inerție i se spune ”publică” – devine, în fapt, o societate privată. Ceea ce o deosebește de firmele particulare efective e faptul că beneficiază de bugetare de la stat și e exonerată de orice răspundere (în primul rând de faliment), indiferent de ce ar face ”funcționarii” ei. Ceea ce uimește, într-o astfel de logică, este desăvârșita absență a ceea ce – în democrațiile consolidate – poartă numele de ”serviciu public”.

Prestigiul funcției

Avem de-a face, în mod manifest, cu o deturnare a sensului atribuțiilor publice: funcția nu reprezintă un atribut al responsabilității în viața comună, ci – dimpotrivă – e o modalitate de obținere și de consolidare a privilegiilor și a prestigiului personal. Efectul direct al acestei stări de lucruri – cât se poate de premodernă – constă, în primul rând, în personalizarea excesivă a oricărei structuri de putere. Dimensiunea instituțională a acesteia care, în fapt, nu e nimic altceva decât modalitatea în care o decizie e articulată în politici publice, tinde să fie redusă la minimum. ”Produsul” administrației noastre nu sunt politicile de dezvoltare, ci ”rebrănduirea” permanentă a ”imaginii” șefului ei. Aproape inevitabil, majoritatea fondurilor pe care le înghit ”instituțiile” autohtone se duc în ”elaborarea strategiilor”, adică într-un discurs al schimbării permanente menit a justifica necesitatea unei ”conduceri stabile”, capabilă să asigure ”tranziția” în perioada reformelor.

Dincolo de această retorică a (auto)justificării, ”instituțiile” nu sunt nimic altceva decât mecanisme de dublă – sau triplă – exploatare a resurselor pe care se presupune că le administrează. Prima formă de exploatare e aceea pe care am enunțat-o anterior: permanenta solicitare a fondurilor de stat, care sunt risipite în ”campanii de imagine” și ”dotări” de tot soiul (de la ”parcuri auto” la ”training-uri în străinătate”). A doua exploatare e aceea a domeniului aflat la dispoziție: spațiul locativ, terenurile sau pădurile, diplomele, mașinile și utilajele etc. Practic orice poate fi sustras destinației lui legale și ”privatizat” în folos propriu. În fine, cea de-a treia exploatare constă în vânzarea (preferențială) a serviciilor pe care ”instituția” ar trebui să le producă în mod normal. Banii dați portarului, asistentei, omului de la ghișeu, ”cadourile” cvasi-instituționalizate, diversele ”colecte” ocazionale și plata ”procentelor” neoficiale cu care e cumpărată ”bunăvoința” ”șefilor mari” și a diverselor ”comisii” intră în această categorie.

Omul fără chip

Deloc surprinzător, acest sistem de exploatare are ca efect, pe de o parte o personalizare excesivă (la nivelul imaginii), pe de alta, o totală depersonalizare a celor care – în succesiunea lor – ocupă ”funcțiile de conducere”. Omul din vârful instituției nu e el însuși prin ceea ce face (tocmai pentru că face foarte puțin și foarte anapoda), ci printr-un anecdotic al ridicolului care contrastează, rizibil, cu pretențiile lui. Ajuns la culmea puterii, un anonim fără nici un fel de merite începe să se creadă ”omul providențial” al unei logici a principiului antropic: de vreme ce-a ajuns acolo, înseamnă că această împlinire îi era destinată dintotdeauna și deoarce e purtătorul unui asemenea destin, se cuvine ca ceilalți să-l ”respecte” la ”adevărata” lui măsură. Dincolo de ”cultul personalității” pe care-l generează acest tip de egolatrie, ne lovim de o problemă serioasă: funcția crează omul. Și reciproc, omul acaparează funcția (și instituția pe care-o conduce) în beneficiu propriu. Până la urmă, oamenii funcțiilor sunt interșanjabili: același gen de ”șefi”, același gen de orgolii și de pretenții, aceeși supușenie față de cei mai mari (pe scara politică și/sau administrativă) și – ce e mai trist – același dezinteres pentru funcționarea instituției în beneficiul cetățeanului și pentru articularea unei memorii instituționale (alta decât una de sincope și de anecdote penibile).

La capătul tuturor acestora se află decredibilizarea instituțiilor. Asociate cu asemenea personaje fără relief, reduse la scheme de exploatare în beneficiu propriu, deprofesionalizate, anonimizate (pentru că doar șeful vizibil) și târâte în grotesc (prin tot soiul de ”afaceri” rocambolești), instituțiile decad și ajung un soi de no man‘s land-uri în care, pe fondul abandonului general, fiecare funcționar lucrează doar în beneficiu propriu. Iar atunci când lucrurile ajung așa, când o instituție nu se mai ocupă în nici un fel de serviciul public (ci devine o sumă de afaceri private cărora cetățenul trebuie să le plătească tribut pentru orice), apare – la început difuză, apoi din ce în ce mai coerentă – nevoia ”tătucului”, a ”mâinii de fier” care, prin frică și pedeapsă, îi controlează pe toți și impune puterea statului în anarhia intereselor personale. Corupția generalizată la bază e ”lentila” ce focalizează, la vârf, mitul dictatorului. Anarhia oamenilor fără chip se împlinește în chipul inuman al tiranului.

Școala proastă

Probabil lucrul cel mai trist e acela că, departe de a diminua numărul neaveniților în viața publică, cei 30 de democrație n-au făcut decât să reglementeze afluxul lor în politică și în administrație. Politologul american Stephen Kotkin a a numit acest fenomen – cu referire specială la România – contraselecție. Aceasta constă în faptul că fiecare șef își alege subordanați mai slabi, mai prost pregătiți și mai șterși decât el, dar – în același timp – mai slugarnici și mai ahtiați după funcții și putere (ceea ce îi permite să-i țină într-o relație de perpetuă dependență). Numai că, cum nimic nu e veșnic (mai ales pe meleagurile noastre), căderea șefului aduce în locul lui unul dintre ”băieții” pe care acesta și-i ținuse la dispoziție. Iar noul șef își va manifesta imediat voința de-a curăța aparatul de foștii lui egali și de a-l popula cu oameni mai incompetenți și mai slugarnici, pentru a-și reliefa ”măreția” în contrast cu ei. Și tot așa, într-o spirală continuă a degenerescenței. Dincolo de ”platorme”, ”programe”, ”statute” și ”regulamente” (pe care, în fapt nu le citește nimeni și care folosesc doar atunci când e nevoie de chițibușerii procedurale), tocmai asemenea practici – nescrise, dar permanent reluate – s-au instituționalizat în România postrevoluționară.

Teoretic, ar fi fost de așteptat ca – în trei decenii – să apară undeva un punct de inflexiune care să răstoarne această logică. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, e și din cauza continuei degradări a școlii în acest interval. Nu doar că școala produce tot mai puțini oameni competenți și capabili să-și formuleze opinii avizate, ci ea devenit o fabrică de frustrări care se eliberează în spațiul public. Oameni care nu au nici o formație, a căror precaritate de gândire și de expresie e patentă, care și-au obținut diplomele și titlurile prin fraudă, simt nevoia de a-și lua revanșa și de-a se răzbuna pe toți cei care au făcut și fac ceva cu capul și cu mâinile lor. E o adevărată cursă a ”băieților de băieți” de a demonstra lumii întregi că tenacitatea și inteligența nu valorează nimic înaintea șmecheriei, a relațiilor și a banilor.

Blestemul ”omului universal”

Că lucrurile stau astfel o demonstrează aviditatea cu care, ajunși pe funcție, se împopoțeanează cu titluri, grade și onoruri la care pregătirea lor reală nu le-ar da nici un drept. Din clipa în care devine șef și are toată puterea asupra unei instituții, fiecare ajunge să creadă că are și competențe universale în acel domeniu (și nu numai). Omul care nu știe să facă nimic pretinde că se pricepe la toate. Cointeresate de favorurile pe care șeful le distribuie (sau doar le poate distribui), ”instituțiile” de învățământ se grăbesc a veni a întâmpinarea dorințelor lui, oferindu-i – tot ca tribut – diplome pe care pregătirea lui nu le justifică deloc. Numai că, străveche problemă de psihopatologie, omul care îi minte pe alții ajunge să se mintă și pe sine însuși și să creadă în ”imaginea” pe care el însuși și-o fabrică. Și, implicit, să creadă că ajuns acolo unde a ajuns nu printr-un concurs de împrejurări sau datorită faptului că a fost numit, ci grație ”meritelor” și ”cunoștințelor” lui.

Unul din neajunsurile flagrante ale acestei derive personale (care, cumulată sfârșește prin a fi una socială) e aceea că, într-o lume de personaje omnipotente și omnisciente, expertiza devine inutilă și e îndepărtată fără menajamente. Conduși fiind de oameni atototștiutori nu avem nevoie nici de specialiști în ceva, nici de o investigare detaliată a realului. Adevărul ultim, în orice domeniu, e ceea ce spune șeful, mai ales dacă lucrurile respective sunt reluate de media. Toți cei interesați în dividentele beneficiilor ce vin de pe urma unei persoane aflate în fruntea unei instituții se vor grăbi să-i repete, slugarnic, ”indicațiile”, să le ”implementeze” în tot soiul de hârtii administrative și să le impună altora indiferent dacă au sau nu vreo eficiență. În fapt, pe nimeni nu interesează dacă ”gândirea” șefului modifică ceva în starea de lucruri a domeniului pe care-l conduce; singurul lucru care contează e acela ca ”băieții” (și ”fetele”) de sub el să fie remarcați pentru zel, promovați și răsplătiți. Finalmente, omul din vârful structurii ajunge să se îmbete de sine însuși și să creadă că e atât de puternic încât cuvântul lui se face realitate. În fapt, acest cuvânt nu e decât lozul câștigător pentru eșalonul doi al puterii.

Absența carierei

Într-o lume în care CV-ul a devenit normă, e stupefiantă absența carierelor publice la vârful statului. Cu o remarcabilă ciclicitate, persoane fără nici un trecut și fără nici un profil sunt aduse pe funcții și prezentați ca ”oameni noi”. Cel mai adesea, acest tip de personaje asociază incompetența cu impostura și cu un orgoliu hipertrofiat în virtutea căruia consideră că ”au dreptul” la mai mult (ba chiar la totul). Învață extrem de repede limba de lemn a mediei, agrementată cu anglicisme de Comisie Europeană, se hlizesc pe toate ecranele și sunt nelipsiți la sindrofiile oficiale. Ei sunt periodic ”evaluați” (aceasta fiind noua formă de amenințare căreia trebuie să-i facă față), dar știu foarte bine că singurul ”criteriu” de evaluare îl reprezintă obediența și creșterea tributului pe care îl datorează partidului și superiorului ierarhic.

În țările în care funcția înseamnă ceva, oamenii au – mai întîi – la bază o bună pregătire în unul-două-trei domenii, apoi fac un lung exercițiu al responsabilităților publice, a cărui menire e aceea de a-i pune în contact cu multiplele aspecte ale logicii instituționale. Un om astfel format nu doar că are o bună cunoaștere a resortului său de activitate, dar înțelege bine și felul în care acesta se conectează cu alte domenii și – ca atare – poate aprecia strategia cea mai bună a dezvoltării comune. Aici e vorba de două lucruri: pe de o parte de profesionalizare (în virtutea căreia o persoană ce răspunde de un domeniu nu poate ”fi făcută” de subordonații săi ce măsluiesc statisticile) și, în al doilea rând, de responsabilizare (deoarece poziționarea corectă a sarcinilor proprii într-un ansablu comun de obiective permite stabilirea unor indicatori clari de realizare a proiectului propus).

Noi nu am descoperit, încă, un lucru absolut banal: că există ceva și mai dezastruos decât ticăloșia: incompetența.

Puterea vidă

Cu cât oamenii care ajung la vârful puterii sunt mai inconsistenți, cu atât precaritatea lor îi face mai instabili în locul în care se află. Ajunși acolo unde ajung nu se pricep la nimic, nu știu ce poate fi făcut (eficient și articulat în timp), nu trăiesc decât o inflație a orgoliului și o criză de voluntarism. Dincolo de acestea, la modul real, capacitatea lor de a face ceva este erodată de datele lumii căreia-i suntem contemporani. Și aceasta datorită faptului că, acum, adevărata putere nu mai e nici la oamenii politici, nici la instituțiile clasice, nici la savanți. Ea s-a mutat în tehnologie, în bani și în media. Puterea politică, instituțiile și cunoașterea erau stabile; tehnologia, banii și media sunt fluxuri care antrenează totul în mișcarea lor. Instanțele clasice de legitimare a discursului de autoritate pot rezista doar până la un punct (din ce în ce mai nesemnifictiv) forței acestor fluxuri care se mișcă la scară globală și ”învârt” lumea. Așa cum bine am văzut-o, orice ”măsuri” ar lua autoritățile, ele sunt depășite de dinamica faptelor și, adesea, în loc de a rezolva ceva, nu fac decât să amplifice criza.

Aceste lucruri sunt valabile peste tot și fiecare conducător – al unei țări sau ale unei instituții – își caută o cale de legitimare în această zguduire a lumii. Oamenii ce ne conduc pe noi nu mai încearcă nici asta; ei par a se fi întors la un amestec de logică religioasă și de resemnare ancestrală: dacă tot trebuie să fim conduși, atunci de ce nu de către ei? Oricum, sunt aceiași peste tot și orice am alege, nimerim același tip uman, care a infestat întregul sistem insituțional și politic. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contribuotrs.ro