Note constituționale de o parte și alta a Prutului

Cum suna oare fraza? „Dreptul constituțional este prin excelență unul comparat”. În traducere din legaleza prețioasă înseamnă că atunci când vrem să analizăm și să modifică legile care privesc înaltele instituții ale statului este indicat să căscăm bine ochii. De exemplu la ce se întâmplă în state vecine, cu culturi politice apropiate. În timp ce scriu asta, în Republica Moldova se pare că avem doi președinți, două guverne și niciun parlament. Nu există în constituția republicii Moldova așa ceva, desigur. Există însă decizii ale Curții Constituționale de la Chișinău care au dus la asta.

I. Despre dizolvarea parlamentului

Constituțiile Moldovei și României sunt similare când vine vorba de dizolvarea parlamentului. Textul celor două legi fundamentale pune restricții relativ similare, iar spiritul constituției – care completează, nu ignoră sau contrazice un text de lege – este că parlamentul poate fi dizolvat doar ca ultim recurs, atunci când îi este imposibil să stabilească un mandat de guvernare pe care să i-l încredințeze unui guvern. Cei care au scris constituțiile în felul acesta, foarte cuminte și inspirat după modele europene, au avut ca scop să evite altfel decât în caz de blocaj extrem pericolul vidului de putere și al instabilității politice generate de nefuncționarea fie și temporară a instituției reprezentative.

Ca să fie o măsură excepțională, parlamentul român/moldovean nu se dizolvă de drept, și nici nu se poate autodizolva. E o prerogativă prezidențială asta, în sensul în care, dacă sunt îndeplinite condițiile puse în constituție, președintele e singurul care poate, și e liber să decidă dacă să facă asta. Sau nu. Textul ambelor constituții e cât se poate de clar, președintele *poate* dizolva parlamentul în anumite condiții. Nu e obligat, nu e o formalitate.

Curtea Constituțională de peste Prut a decis ieri că ce scrie în constituție nu scrie în constituție Că dizolvarea parlamentului apare după 90 de zile de la validarea alegerilor (deși trei luni scrie în textul legii), și că e obligatorie. Că deși parlamentul de la Chișinău a votat ieri un guvern, înlăturând orice temei pentru dizolvarea lui, el va fi totuși dizolvat. Că va rămâne la putere guvernul vechi, care între timp și-a pierdut mandatul. Că președintele, nefiind cooperant în direcția asta, va fi și el suspendat – deși doar parlamentul poate să facă asta. Că interimatul va fi asigurat de premier, deși președintele parlamentului e cel care de drept preia atribuțiile, în caz de vacanță a funcției prezidențiale.

Nu sunt un expert în politica de dincolo de Prut, dar nu trebuie să fii un astfel de expert să ajungi la concluzia că o instituție care decide așa ceva se manifestă ca și cum ar fi capturată, iar asta probabil pentru că este capturată, supusă unei voințe externe.

II. Despre numirea judecătorilor constituționali

Cum trebuie numiți judecătorii unei Curți Constituționale? Pentru că deciziile Curților de acest tip în interpretarea legii fundamentale sunt peste tot obligatorii și fără drept de apel, principalul criteriu în organizarea și funcționarea instituției este să furnizeze mecanisme de control și echilibru intern. La o extremă, primejdia maximă la adresa instituției și a statului este ca ea să fie capturată, prin urmare organizarea și funcționarea ei, incluzând mecanismul de numire acolo, este gândit astfel încât acest risc să fie minim.

Pentru acest scop judecătorii curților constituționale sunt numiți de reprezentanți direcți și nemijlociți ai celei mai dificile …entități de capturat, și anume electoratul însuși. Este o constantă a sistemelor politice din democrațiile consolidate, dacă nu toți atunci marea majoritate a membrilor Curții Constituționale sunt numiți acolo de politicieni aleși și prin decizie politică. Nu e îndeajuns. Uneori se cer super majorități în parlamente și/sau acord între instituții alese independent. Iar alt model, foarte comun, distribuie alegerea judecătorilor constituționali în timp și în spațiul instituțiilor alese independent. E modelul urmat de constituția României, fiecare cameră și președintele statului numește independent câte trei judecători, la fiecare trei ani. E un model comun. E un model testat, funcțional, bun. Curtea Constituțională a României are nevoie de reformă, însă „depolitizarea”, dacă implică eliminarea sau restrângerea (prin desființare) a instituțiilor direct alese care numesc judecătorii constituționali, nu este o reformă. E o prostie gravă, și rămâne o prostie gravă chiar dacă e supusă unui referendum validat cu milioane și milioane. Poate înțeleg asta și partidele noi, gata să preia țăcăneli vechi.

Republica Moldova face o excepție de la model, și are prevederi foarte diferite de cele din România. Din cei șase judecători, doar doi sunt aleși de o instituție politică aleasă direct (parlamentul unicameral), alți doi sunt aleși de guvern, care este numit de parlament, ultimii doi de CSM. Din câte citesc, legea de organizare nu impune distribuția în timp, patru din cei șase judecători au fost aleși anul trecut. Instituția este astfel mult mai ușor de capturat. Desigur, poate ar fi fost bine să spună asta cineva înainte să se facă reforma constituțională, cu riscul să fie înjurat. Nu să aștepte să vadă dacă se dovedește ulterior că a avut dreptate. Că uite ce pățești.

În fine, pe cât pot eu să spun, și să scriu, sub președinția dlui Dorneanu, Curtea Constituțională a României a luat și ea decizii fantastice, contradictorii și rușinoase. Mai ales în chestiuni cheie legate de relațiile dintre instituțiile de vârf și de justiția penală, am avut de acolo „soluții” ad hoc, ținând mai degrabă de interese partizane, personale imediate decât de asigurarea supremației constituției. Grave cum au fost, acestea sunt totuși cazuri punctuale. Am spus-o, în calitate de critic public, o repet – nu există motive să cred că arbitrul constituțional din România este o instituție capturată. În schimb, legat de cel din Moldova, e greu să găsești cum ar fi posibil contrarul.

Citeste intre garticolul si comenteaza pe contributors.ro