Noua vrăjitorie și metamorfozele revoluției
În vremuri normale politica internațională nu e un subiect de interes public. Grupuri restrânse, ținând de Ministerul de Externe, armată, serviciile secrete, institute de istorie sau de geografie economică ori firme de consultanță se ocupă de probleme care nu spun nimic majorității populației. Oamenii sunt înclinați să se ocupe de acele lucruri pe care – prin experiența lor cotidiană – le cunosc și pe care le pot influența. Aproape întotdeauna aceste lucruri sunt cantonate în mediul restrâns al familiei, al cercului de prieteni, al locului de muncă și al contactelor de afaceri. Poate că – privit de departe – nu e mult, însă atât în ceea ce privește locul, cât și în ceea vizează oamenii și situațiile în care aceștia sunt prinși, mai de fiecare dată e un eșantion relevant pentru ceea ce e umanitatea în ansamblul său și problemele ei. E un truism – dar nu e mai puțin un adevăr – faptul că astfel de exemple, decupate din cotidian și investite cu talentul scriitorului sau al cineastului alcătuiesc o bună parte a moștenirii literare sau filmice care – vreme îndelungată – ne-a format.
Pentru ca ceea ce se întâmplă la scară mare să ne capteze atenția (dincolo de senzațional și de curiozități de circumstanță) e necesar ca istoria să intre în viețile noastre, bulversându-le. Ca să ne afecteze în felul acesta, istoria însăși trebuie să își iasă de pe făgaș. Abia când suntem cu toții prinși în turbionul evenimentelor, cauzele, desfășurarea și rațiunea lor devin – pentru fiecare dintre noi – lucruri concrete, care țin de felul în care ne raportăm la lumea și la timpul în care ne e dat a trăi. Atunci când lucrurile sunt disfuncționale și – tocmai de aceea – le vedem în masivitatea lor amenințătoare, atunci apare, mai mult ca niciodată, nevoia de-a le înțelege și de-a le raționaliza. Cum bine se știe, sensul vieții e o problemă doar pentru adolescenți – ei înșiși găsindu-se în criza vârstei – și pentru cei aflați în suferință (lăuntrică sau corporală); omul matur, sănătos și activ nu trăiește în bătaia problemelor ultime, ci în orizontul rezolvării celor care-i apar pe parcurs. Pentru cei mai mulți, problema sensului timpului pe care-l trăiesc, a logicii lui și a locului lor în el (dincolo de problemele cotidianului) se pune doar atunci când trăiesc șocul unei istorii care năvălește peste ei.
Istoria a năvălit mereu peste oameni, dar – în același timp – le-a dat răgazuri în care să se întoarcă (și să se regenereze) în lumea lor mică – a familiei, a satului, a Bisericii. Însă odată cu generalizarea mijloacelor de transmitere la distanță a informației (cele cu prefixul ”tele-”: telegraf, telefon, televizor) invazia aceasta a istoriei mari în cea mică, a vieților noastre, a devenit permanentă. Nu ne mai putem retrage nicăieri, dat fiind că – grației mediei, cu ecranele ei – spațiul nostru cotidian s-a deschis, fără putința de-a se mai închide, către imensitatea lumii celei largi. Iar agitația ei, asemeni vântului în pragul furtunii, intră peste noi prin aceste ferestre deschise mereu. A fost o vreme în care n-am cunoscut această istorie mare; în care distanțele pe care trebuia să le străbată informația din gură în gură (și aculturându-se în fiecare ”lume” pe care o traversa) ne-au păzit de preamultul agitației celor pe care nu-i cunoșteam. Chiar și media, vreme îndelungată, s-a străduit să raționaleze informația și să ne-o ofere într-o schemă de gândire ușor integrabilă în ansamblul a ceea ce alcătuia fondul cunoașterii noastre. Lucrul acesta se vede cel mai bine în dictaturi, acolo unde masivitatea schemei de interpretare (generată de ideologia oficială) are ca efect selecția și ordonarea oricăror știri potrivit unui canon pe care toate lucrurile prezentate au menirea de a-l confirma. Și în societățile deschise, același lucru l-au făcut – multă vreme – valorile, idealurile; tot ceea ce istoria fiecărei comunități a sedimentat ca fiind reperele ei de înțelegere canonice, deprinse în școală și (re)confirmate de ceremonialurile publice.
Noua vrăjitorie
Multiplicarea canalelor de comunicare (a ziarelor, apoi a teviziunilor, liberalizarea completă a accesului la informație pe care-a făcut-o posibilă internetul și banalizarea accesului la el prin intermediul telefoniei mobile) a făcut ca grilele de lectură să cedeze în fața șocului noutăților care vin din toate părțile și într-un ritm tot mai alert. Până foarte recent toată comunitatea – prin comentarii și interpretări (în fața radioului sau a televizorului care aduna mai multe familii sau în sala de cinematograf în care se proiectau jurnalele de actualități) – făcea față noutății și o integra în percepția comună. În epoca ecranelor plate, fiecare e ținta unei marei cotidiene de știri la secundă pe care nu le mai poate urmări, asimila și înțelege. Ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, odată cu noul mileniu – și cu fatidicul 11 septembrie 2001 – istoria însăși și-a ieșit din țâțâni. Poate că atunci n-am văzut-o așa cum ar fi trebuit, dat fiind că noi eram prinși în istoriile noastre: abia trecusem pragul bătăliilor postcomuniste și – pentru cei mai mulți – marea problemă nu era ce se petrece în lumea largă, ci cum să scape de sărăcia ce ne urmărea, ca un blestem milenar. Însă – vrând – nevrând – am luat și noi modelul americanilor și al vesticilor care descopereau (cu o anumită perplexitate) că lumea e mai mare decât Statele Unite, Europa și Rusia și că nicăieri lucrurile nu sunt statice sau, mai precis, nu urmează parcursul linear ascendent al unei dezvoltări de tip occidental (care era botezată ”globalizare”).
Apoi au intrat în scenă economiile – continente: China, India, Turcia, Brazilia. Într-un anume sens, spre binele nostru, dat fiind că masa de produse ieftine manufacturate în ”Sudul global” a stat – alături de fondurile europene – la baza dezvoltării României din ultimele două decenii. Numai că faptul de a deveni ”uzinele lumii” (și de-a se industrializa rapid, pe fondul dezindustrializării Occidentului) le-a dat, treptat – treptat, o altă pondere și – în deceniul următor – vocea lor, mai ales cea a Chinei, a devenit din ce în ce mai puternică. În plus, au apărut probleme peste tot: de natură financiară (cu criza din 2008), de natură politică (cu Primăvara arabă), războaie civile (interminabil în Somalia, revenit în Afganistan, în Libia, într-o mulțime de țări sud-sahariene, în Venezuela), agresiuni (ale Rusiei în toate direcțiile), probleme legate de migrație (cu un vârf în 2015), de traficul de droguri și de persoane (mai ales la frontiera de Sud a SUA), de ambiguitate a integrării nou veniților, de șoc a construcției europene (cu Brexitul), de incertitudine (cu alegerea lui Donald Trump), de revenire a extremismului și a fundamentalismului. Toate amplificate de noile media, de vocea omului comun, care se etalează pe rețelele sociale, deviate de fake news-uri și de ”fermele de trolli”. Cam mult, pentru două decenii; ceea ce a făcut ca nevoia de-a pune ordine în toate acestea, pentru a înțelege ce ni se întâmplă, să se multiplice cu fiecare eveniment care a bulversat agenda globală.
Ori de câte ori ne-a lovit ceva – întotdeauna din senin și fără preaviz – am descoperit, în jurul fiecărui eveniment, o mulțime de analiști și de comentatori. Trecem peste cei care se pricep la toate și își dau cu părerea despre orice pe principiul că ”dacă e democrație, fiecare are dreptul la opinia lui”. Trecem și peste cei care baleiază presa occidentală și ne luminează – cu un aer suficient – cu lucruri ce se spun în alte părți. Și, evident, peste preluările directe (nu întotdeauna prezentate ca atare) din surse străine. Rămân, totuși, o mulțime de experți – unii mai cunoscuți, alții mai puțin – care se pronunță despre marile momente ale politicii internaționale și despre cele (poate mai periferice, dar) care ne privesc pe noi. Cel mai adesea, văzute retrospectiv, analizele lor cad în gol căci schimbarea lumii le face caduce. Și totuși, de ce avem nevoie de ele? Și, mai ales, de ace au nevoie decidenții de think tank-uri, de policy papers-uri, de consilieri și de (grupuri de) experți care, adesea, le oferă niște opinii mai curând generale asupra unor situații care, nu odată, solicită acțiune și intervenție? Ce se știa la Paris despre ce se întâmpla în Rwanda în 1994? Sau la Washington despre Irak-ul lui 2003? Sigur, retrospectiv, putem să spunem – și, probabil, unii revendică faptul – că erau câțiva buni cunoscători ai situațiilor din teren, dar ceea ce ne restituie arhivele (fie cu privire la anturajul puterii, fie referitor la dezbaterea media) sunt niște perspective simpliste, pe care desfășurarea lucrurilor le-a lăsat repede în urmă.
Cu toate acestea, specialiștii în relații internaționale și analiștii de politică externă sunt în continuare ceruți (și de decidenți și de media). De ce? În ce constă atracția lor? În faptul că ei sunt noii astrologi ai principilor din ziua de azi. Niște vrăjitori în sensul cel mai propriu al cuvântului. Pentru că, dintotdeauna, ceea ce și-a dorit vrăjitoria a fost să ghicească și să infuențeze viitorul. Iluzia în care scăldăm și noi – deopotrivă conducătorii și condușii acestei lumi – este faptul că există ”cititori ai semnelor timpului” care pot prezice, cu o anumită acuratețe, momentul favorabil acțiunii. Sigur, cei care urmăresc istoria diplomației (cum se numea odinioară) sau a relațiilor internaționale (cum li se spune mai recent), cu tot ceea ce înseamnă avizul pe care specialiștii acestui domeniu îl pot da asupra unor episoade de actualitate, ar putea argumenta nașterea și dezvoltarea unei noi forme de cunoaștere științifică în câmpul studiilor istorice și / sau politice. Numai că la fel de adevărat este și faptul că – la vremea lor – și astrologii curților se considerau oameni de știință și expertiza lor nu era străină nuanțelor marilor negocieri din acel timp. Poate că înainte de noutate, avem o transformare a funcției, care s-a mulat într-un altfel de discurs.
Probabil și posibil
Totuși, pentru a nu caricaturiza (nemeritat) activitatea experților în relații internaționale, se cuvine să precizăm că dimensiunea ei științifică era dată de faptul că – timp îndelungat (peste 60 de ani; o viață de om) – cunoașterea lor s-a mișcat în spațiul determinat de niște elemente bine jalonate care făceau ca, cel puțin în parte, predicțiile lor să aibă șanse de realizare. Știm acest lucru din științele exacte: există o deosebire între posibil și probabil. Posibil e orice; faptul ca, în timp ce citiți acest text, o bufniță (sau un spiriduș) să se așeze pe marginea ecranului ori a mesei dumneavoastră. Tot așa cum e posibil ca textul pe care-l citiți să conțină un mesaj ascuns care să vă influențeze viitorul. Suntem pe terenul imaginației și – în funcție de talent – fiecare poate construi posibile pornind de la situații date. Nu tot ce e posibil e și probabil; pentru ca lucrurile să fie probabile, ele trebuie să se înscrie în siajul unei istorii și într-o logică (a cărei cauzalitate, uneori, nu devine manifestă decât post factum). De pildă, dacă citiți acest text acasă, e probabil ca – în timp ce-l citiți – să vă cheme soțul sau soția (dacă sunteți căsătoriți) pentru o activitate domestică. Sau să considerați că textul e prea lung, ori că o anumită aserțiune a mea nu se susține. Probabilitatea se leagă de datele contextului și cine e capabil să descrie bine acest context și să urmărească liniile lui de continuitate, poate pretinde să prezică cel puțin niște elemente care se vor continua și în viitor. Dar asta nu înseamnă că viitorul ca atare e previzibil.
Sunt, întotdeauna, lucruri care nu depind de om sau care nu depind de individul uman: catastrofe naturale, mișcări sociale etc. Dar mai e ceva care – în felul lui – depinde de om și pune în mișcare istoria: voința. În ciuda faptului că acțiunile bazate pe voință pot fi, ulterior, reduse la o logică de tip cauzal, voința umană e liberă. Omul face ce vrea. Și, dacă acest lucru e valabil la scara oricărui individ, el e cu atât mai definitoriu la nivelul conducătorului politic, care are – mai întotdeauna – și mijloacele de a face ce vrea. O bună bucată de timp, noi am crezut că voința persoanei care e în situația de a decide pentru alții e ținută în frâu și orientată de cadrul instituțional în care acesta e prins. Oarecum în siajul Luminilor, am considerat – cu binecunoscutele sincope ale Războaielor Mondiale – vreme de aproape două veacuri că instituțiile sunt proiecția rațiunii în istorie. Că au o inerție care ține mișcarea comunităților în timp la adăpost de pulsiunile celor care le ocupă vremelnic și că desfășurarea lor dă o structură inteligibilă lumii. Ei bine, ceea ce am văzut, în particular în ultimul deceniu, este faptul că nu există instituții care să reziste presiunii pe care o pun pe ele nu neapărat niște personalități, ci niște personaje care au ajuns în locurile din față. Mai toate și-au făcut un obicei din a critica instituțiile ca fiind prea lente pentru mersul lumii de azi și – mai ales – de a constitui un ”stat paralel” care frânează desfășurarea viziunii liderului providențial. În epoca ”emoțiilor”, instituțiile sunt asemeni școlii sau autorității familiale: vestigii ale trecutului. În mod straniu, o definiție care altădată s-a aplicat unui personaj malefic, Führerprinzip-ul (”Führer-ul este legea vie a națiunii germane”) ar fi – astăzi – acceptată, ca fiind ceva de la sine înțeles, la Moscova, la Beijing, la Ankara, la Caracas (ca să nu mai vorbim de Havana și Phenian), într-o mulțime de state africane și, cine știe, poate și la Budapesta. Liderii din aceste capitale pretind că sunt expresia voinței nu atât a celor care i-au ales, cât a întregului popor ”cu vii și cu morții împreună”. Și, spre deosebire de raționalitatea strunită a instituțiilor, voința lor e liberă să le modeleze națiunile.
Această libertate a voinței unei persoane care pretinde a avea o vocație destinală e în măsură să arunce istoria în imprevizibil. Am văzut, cu asupra de măsură, acest lucru în ultimele două decenii. Dacă-i adăugăm și multiplicarea problemelor lumii, datorată – pe de-o parte acoperirii mediatice (universale în era smartphone-ului), pe de alta faptului că tot mai multe țări intră – cu drepturi egale cu toate celelalte în istorie, e limpede că viitorul devine tot mai imprevizibil. Oameni care acționează sub impulsul pasiunilor proprii (dar se pretind a fi expresia destinului țărilor lor), multiplicarea exponențială a situațiilor de criză, supralicitarea lor de către media, acuzarea instituțiilor de birocrație, elitism și deep state; toate au ca efect asupra tentativei de-a le raționaliza căderea din probabil în posibil. Practic, la ora actuală e posibil să se întâmple orice: în politică, în confruntările militare, pe terenul economiei, în domeniul științei și la orice interferență a acestora. Să mai spunem și că generalizarea teoriilor conspirației – cu privire la fiecare din domeniile menționate (și la ansamblul lor) întunecă și mai mult imaginea. De aceea experții în politici internaționale seamănă tot mai mult cu vrăjitorii: conștienți că nu mai pot prezice viitorul, nu le rămâne decât să-l conjure. Așa se explică multiplicarea scenariilor distopice cu privire la ce ne așteaptă. Și – la nivelul cel mai de jos – catastrofismul ce inundă studiourile de televiziune.
Revoluția de dreapta
Cu puțin timp în urmă, o asemnea sintagmă ar fi fost considerată o contradicție în termeni. Revoluția voia să schimbe lumea. Dreapta – conservatoare – se opunea revoluției și dorea păstrarea tradiției, pe care era tentată s-o asimileze unei ordini imuabile. Numai că, indiferent de dorințele conservatorilor, lumea s-a schimbat. Prima revoluție – și cea mai radicală – a fost cea științifică, urmată de cea tehnică. Ea a antrenat-o pe cea socială, cu deplasarea populației din rural în urban și (din rațiuni de folosire a instalațiilor industriale) a generalizat educația. Toate acestea au dus la revoluția politică: mai întâi la extinderea drepturilor civice și, în cele din urmă, într-o parte a lumii, la revoluția socială propriuzisă. Revoluția, cea fascistă mai întâi, apoi cea comunistă s-a născut, a trăit și a murit: prima în 1945, a doua în 1989. Remanențele lor, cea a lui Franco sau cea a lui Pinochet (pentru cea dintâi), ori cea a lui Castro sau a clanului Kim, ba chiar și cea a lui Xi (pentru cealaltă), au un aer decrepit, care nu e în măsură să inspire pe nimeni. Pe cât e de adevărat că revoluția socială a eșuat, pe atât e și faptul că avut loc. Lumea de după revoluție nu mai e cea dinaintea ei.
Această afirmație trebuie înțeleasă în dublu sens: că revoluția socială și-a epuizat potențialul. Fascinația ei, care scosese în stradă milioane de oameni a cedat ororii altor milioane omorâți în numele ei. Pasiunea revoluționară a anilor ’30 – ’60 n-a mai supraviețuit decât sub forma nostalgiei ”tinereții revoluționare” și a ”marilor idealuri”. Și, așa cum se întâmplă mai mereu, cavalerii nostalgiei sunt aristocrații. De unde această bizarerie a timpurilor noi: oameni oameni bine situați social și / sau material care încearcă să reîncălzească supa populară de care cei mulți s-au săturat. Dar marea schimbare s-a produs în câmpul dreptei: cu chiu, cu vai, aceasta a acceptat și ea realitatea faptului că revoluția a avut loc. Dovada patentă a acestui fapt o reprezintă secularizarea. Aceasta nu e opoziția oamenilor față de religie (căci, în definitiv, orice opoziție e și o formă de legătură tare), ci indiferența față de aceasta. Chiar atunci când e camuflată într-un pietism de circumstanță, adapatat economiei de piață. Mediul tradițional al marilor ritualuri ale naturii și ale credinței, satul, e într-un proces de depopulare accentuată. Iar comunitatea se dizolvă accelerat în rețelele sociale. Ei bine, pe acest fond, pe care ei îl percep ca fiind cel al unei decăderi dramatice, dreapta (fostă) conservatoare a devenit revoluționară. Obiectivul ei nu mai e cel de a păstra ceva – la drept vorbind ce, cu excepția unor oaze de spiritualitate urbană (în cele mai multe cazuri, creații recente)? – ci acela de a restaura o lume și o ordine pe care Modernitatea, cu revoluția ei socială, le-a pângărit. ”Nostalgicii” nu sunt niște contemplatori melancolici ai ruinelor trecutului, ci niște exaltați ai restaurării lui.
Așa se face că lucrul cel mai interesant pe care-l putem vedea la ora actuală pe scena politică (mare) – și, în treacăt fie spus, unul din cele mai surprinzătoare (atestând supremația posibilului asupra probabilului) – e faptul că dreapta radicală, în particular cea a fundamentaliștilor americani, și-a însușit discursul (și o bună parte din comportamentul) stângii revoluționare. Cine vorbește azi în numele dezmoșteniților capitalismului, ai celor pe care urbanizarea, tehnologiile și autosuficiența marii politici i-a lăsat în urmă? Cine cheamă la mobilizări de masă împotriva conducătorilor corupți și necinstiți (echivalați cu the deep state)? Cine amenință cu măsuri radicale – ba cu drujba, ba cu o (zi de) dictatură –, un soi de avatar al terorii ”sfintei mânii populare”, atunci când ajunge la putere? _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro