Noul Pact ruso-german asupra Estului Europei. Mai este America dispusa sa-l opreasca?

Ne place sau nu, prima şi cea mai evidentă dintre definiţiile geopolitice care s-au dat Europei Centrale şi de Est, de-a lungul istoriei moderne, a fost cea de „regiune cuprinsă între Germania şi Rusia”.

Multe se pot schimba în economie, în ştiinţele sociale şi în politica internaţională, dar geografia nu. Localizarea şi vecinătăţile statale nu ţi le poţi alege, chiar dacă Preşedintele Putin pare hotărât astăzi să ne demonstreze contrariul, precum Hitler şi Stalin odinioară, ca într-un celebru banc. Vom şti însă întotdeauna, în această parte a lumii, că la vest îi avem pe germani şi la răsărit pe ruşi. Că unii ne vând VW şi alţii gaz. Şi că uneori titanii se confruntă, alteori se înţeleg. Dar ceea ce este sigur e că sunt şi vor rămâne aici pentru totdeauna, cu interesele şi discursurile lor tradiţional duplicitare şi esenţialmente egoiste, şi că nu se poate face abstracţie nici de unii, nici de ceilalţi. Şi mai ştim că doar America şi NATO pot oferi acestor mici naţiuni, făcute sandviş între germani şi ruşi, o altfel de perspectivă de securitate.

Inevitabil, „destinul” (deşi nu agreez acest termen fatalist) sau evoluţiile Europei Centrale şi de Est în ultimii 100 de ani au fost profund marcate de poziţionarea acesteia între cele două mari blocuri de interese precum şi, implicit, de relaţia dinamică, ambivalentă şi oarecum contradictorie, de tipul love and hate, de interes reciproc şi totodată incompatibilitate a sistemelor de organizare, de atracţie economică şi ciocnire militară, între cele două imperii cu vocaţie expansionistă.

Puţine au fost în istorie şansele reale ale Europei Centrale de a se sustrage acestui joc ipocrit al influenţelor Est-Vest şi acestui rol nefericit de „monedă de schimb”, şi de a se elibera cu adevărat din strânsoarea politică, economică şi conceptuală a acestui spaţiu meschin. Prea de puţine ori au ales est-europenii pentru ei înşişi, de cele mai multe ori au ales alţii pentru ei iar trădarea regiunii (fără ghilimele!) s-a repetat în răstimpuri, cu cinismul de rigoare al marilor puteri înfăşurat în catifeaua discursurilor cu mari mize geostrategice.

Înainte de a încerca să înţelegem ce se întâmplă acum prin retrasarea faliilor de influenţă pe continent, sub ochii noştri, să revedem succint cum a variat definiţia Europei de Est, din 1945 până astăzi. O definiţie încărcată întotdeauna de semnificaţii politice.

Imediat după „acordul procentajelor”, însoţit sau nu de legenda înţelegerii consemnate pe şerveţelele de la cină, chiar demontată fiind de istorici (ce minunată perspectivă, să fii servit pe tavă, ca naţiune, unuia sau celuilalt dintre boierii lumii!), „Europa de Est” a devenit eticheta nefericită a lumii comuniste, abandonată pe orbita Uniunii Sovietice. Opt state au constituit, până în 1989, „Europa de Est”: R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia şi Albania.

Începutul anilor ‘90 a schimbat această macro-definiţie rezultată din abordările Războiului Rece, o definiţie rigidă, mai degrabă ideologică decât geografică (Praga, de exemplu, este mai la vest decât Viena), neatentă la nuanţe, nedreaptă prin consecinţele asupra a cel puţin trei generaţii, stigmatizantă pe termen lung. Noul concept, cel de „Europa Centrală şi de Est” (ECE), a fost introdus şi acceptat rapid pentru a evidenţia două lucruri subtile, ambele instrumentate politic: pe de o parte, revendicarea unui grup de state privind apartenenţa istorică la identitatea culturală central-europeană (Grupul de la Vişegrad) şi diferenţierea care ar fi trebuit menţinută faţă de ţările considerate mai înapoiate, cu un start mai greoi al tranziţiei postcomuniste (România, Bulgaria, Iugoslavia care începea să se destrame, Albania), pe de altă parte pentru că apăruse noua categorie a republicilor fost sovietice, care îşi proclamaseră independenţa: Ucraina, Belarus, Republica Moldova etc., cu un set de problematici specifice şi cu legături mult mai puternice, pe toate planurile, cu Federaţia Rusă. Era aşadar perioada în care eseul lui Milan Kundera, „Tragedia Europei Centrale” (publicat prima dată în 1984, în Statele Unite), în care acesta demonstra că ţările din regiune sunt mult mai apropiate cultural de spaţiul occidental decât de cel răsăritean, devenise teza de referinţă a guvernelor europene şi a organizaţiilor internaţionale. Nimeni nu mai dorea să fie din Europa de Est, toate aceste naţiuni îşi găseau cu fervoare argumente istorice, culturale, geografice, pentru a fi parte a Europei Centrale. La un moment dat, în presa vremii, am citit cu satisfacţie că, în sfârşit, geografii noştri ne-au salvat: centrul absolut al Europei a fost calculat şi localizat pe teritoriul României, în Maramureş! Eram astfel, şi noi, demonstrat ştiinţific, central-europeni.

În fine, lărgirile succesive ale Alianţei Nord-Atlantice cu 12 state şi ale Uniunii Europene cu 11 state, petrecute între 1999 şi 2013, fiecare proces politic cu câte trei momente de extindere distincte, au modificat din nou definiţia „regiunii cuprinse între Germania şi Rusia”. Tot ceea ce aparţine în prezent, din fosta Europă de Est comunistă, sistemului politic, militar, economic şi strategic euro-atlantic este acum „Europa Centrală”. Politica post-Război Rece a corectat astfel, parţial, nedreptatea istorică de după 1945. Ceea ce a rămas însă între Occidentul extins şi Rusia a redevenit „Europa de Est” sau, mai tehnic spus, „vecinătatea estică a Uniunii Europene”, adică republicile care au aparţinut cândva URSS. Aici însă Rusia a spus Stop (sau Niet, dacă vreţi), iar Germania a replicat compliantă: Jawohl!

Asistăm la un nou moment tare, crucial, al istoriei tensionate a acestei regiuni. Încordarea post-Vilnius arată că sunt din nou puse în discuţie delimitarea geopolitică, definiţia de jure şi de facto şi perspectivele strategice ale zonei. Rusia vrea „respect” până la frontierele Uniunii Sovietice din 1991, iar Germania nu vrea perturbarea ordinii economice actuale pe continent, care i-a fost şi îi este atât de benefică. Ceea ce vor est-europenii pare să conteze, din nou, prea puţin.

Prin toate vocile oficiale care îi aparţin (ministrul Economiei, comisarul german pentru Energie, ministrul de Externe etc.), Berlinul transmite semnalul politic că nu doreşte să dea o replică serioasă agresiunii Rusiei în Estul Europei. Declaraţii derutante precum: „nu există alternative realiste la gazul din Rusia” (normal, după ce Nabucco West a fost compromis iar E.On are 15% din proiectul alternativ câştigător, Trans Adriatic Pipeline), sau „Parteneriatul Estic trebuie flexibilizat” şi acomodat cu interesele Rusiei în regiune, respectiv lipsa oricăror sancţiuni reale impuse de Uniunea Europeană unui stat care a anexat o parte din teritoriul unui membru asociat al Uniunii Europene (puteţi crede că aşa ceva este posibil?!), toate trădează Noul Pact ruso-german asupra Estului Europei. Nu întâmplător, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, le-a reamintit public germanilor că Rusia a fost de acord cu unificarea germană din 1990, împotriva reluctanţei franco-britanice. Deci, nu uitaţi că ne datoraţi ceva…

În faţa acestor evidenţe, prin care Berlinul ne spune clar, în subtext, să o lăsăm mai moale cu riposta împotriva Rusiei, că nu e sustenabilă şi, oricum, „pe germani să nu contăm”, ce-ar trebui să facă micile naţiuni din regiune?

În principiu, sunt două căi de urmat, niciuna sigură de finalitatea şi beneficiile ei: fie se apucă fiecare să-şi negocieze cu Moscova o soartă mai bună, pe cont propriu (ungurii şi bulgarii au început deja), fie reinventăm NATO pentru salvarea noii Europe de Est, cu precizarea că NATO poate face multe dar gaz tot nu livrează. Pentru a doua metodă de securizare a regiunii este nevoie însă, în primul rând, de resursele şi disponibilitatea politică, economică şi militară a Statelor Unite, incertă la această oră.

Pentru moment, semnalele politice, deşi timide, par să sugereze o anumită revenire a interesului strategic al Americii pentru noua „Europă de Est”. Chiar dacă aceasta se limitează la un mic transfer de militari (600 deocamdată, după unele informaţii neconfirmate) la frontiera răsăriteană a Alianţei, la consolidarea puţinelor baze şi facilităţi militare din ţările de graniţă şi la propunerea unor exerciţii şi manevre comune cu trupe din state non-NATO precum Republica Moldova, Armenia sau Azerbaijan, posibil şi Ucraina, o schimbare a tonului la Washington, fie şi simbolică, există. Personal, sunt însă sceptic faţă de posibilitatea ca guvernele de la Erevan sau Baku, de exemplu, să rişte mânia lui Putin, când au atât de puţine şanse ca germanii să fie de acord cu extinderea NATO spre Est. Ucrainenii ştiu cel mai bine această lecţie, au fost atât de aproape de o „evadare” din închisoarea geostrategică a Estului în 2008, la Summitul NATO de la Bucureşti…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro