O enciclopedie a morților: Cum a fost impus comunismul in Europa de Est
Ce știm despre stalinizarea Europei de est? Au fost regimurile impuse de Iosif Stalin națiunilor din regiune doar creații artificiale, improvizații politice și economice pornite din capriciile unui dictator, sau pot fi considerate încercări de a provoca schimbări fundamentale în societate, cultură și chiar în condiția umană pe baza unor precepte ideologice – cu alte cuvinte imitații ale precedentului sovietic până la cele mai mici detalii? În introducerea volumului “Iron Curtain: The Crushing of Eastern Europe, 1944-1956″ [Cortina de Fier: zdrobirea Europei de est, 1944-1945], jurnalista și istorica Anne Applebaum formulează propria interpretare și definește natura principalului subiect analizat: „Totalitarismul rămâne o caracterizare utila și necesară. Revitalizarea acestui termen a fost îndeajuns de lung amânată.”
Analiza aprofundată pe care autoarea o face în lucrarea de față îndepărtează orice dubiu asupra intențiilor discipolilor lui Stalin de a construi totalitarisme în Europa centrală și de est. În final aceștia au eșuat, dar intențiile totalitare și politicile criminale inițiale sunt evidente. Totalitarismul în regiune a fost o realitate politică, economică și culturală trăită de milioane. Discursul lui Winston Churchill din 1946, în Fulton, Missouri, care a anunțat căderea unei Cortine de Fier asupra teritoriilor cuprinse între Marea Baltică și Marea Adriatică, nu a fost o declarație iresponsabilă, așa cum pretind unii istorici revizioniști, care îi consideră pe Churchill și, desigur, Occidentul responsabili pentru declanșarea Războiului Rece. Afirmațiile fostului premier britanic au fost o denunțare conștientă a planurilor lui Stalin de a aduce la putere partidele comuniste în teritoriile ocupate de Armata Roșie.
Applebaum, autoarea unui prestigioase istorii a Gulagului, dovedește reală competență în subiectele abordate în cadrul volumului, iar argumentația ei este convingătoare. Știm de foarte multă vreme numele liderilor staliniști, dar biografiile lor au rămas fragmentare și contradictorii. Bazându-se pe material arhivistic inedit și pe interviuri, Applebaum ne permite să avem acces la resorturile politice și psihologice ale unor personaje precum Mátyás Rákosi, în Ungaria, un fanatic cu porniri sadice, Bolesław Bierut, în Polonia, ofițer NKVD, sau Walter Ulbricht, în Germania de Est, un birocrat posac și incredibil de limitat. Autoarea reușește să surprindă tensiunile din cadrul nomenclaturii, rivalitățile permanente, înverșunate și de multe ori criminale între lacheii lui Stalin. Așa cum arată Applebaum, această lume conspirativă până la extrem a fost profund afectată, în decembrie 1953, de dezertarea în Occident a colonelului Józef Światło, ofițer notoriu al poliției secrete poloneze, care, prin intermediul Radio Europa Liberă, a dezvăluit activitățile represive ale foștilor lui tovarăși.
Au existat diferențe reale între aceste regimuri? În mod evident, putem identifica eforturi de a demara și experimente locale, dar acestea au fost înăbușite rapid de birocrații bolșevici. Așa a fost cazul miscarii Colegiilor Populare din Ungaria, una dintre acele forme spontane de mobilizare politică care au apărut datorită romantismului revoluționar nedirijat de partid. Pasiunile și iluziile acestei mișcări au fost în superb evocate de Miklós Jancsó, în filmul său “Fényes Szelek” (1968, „Vanturi strălucitoare”), o capodoperă a cinematografiei est europene. Așa cum remarcă Applebaum, „Colegiile Populare au fost instituții necunoscute lui Marx, Lenin și Stalin, și niciun astfel de precedent nu a existat în Uniunea Sovietică. În consecință, ele au fost distruse, la fel cum s-a întâmplat cu multe alte astfel de inițiative despre care Marx, Lenin sau Stalin nu vorbiseră niciodată.”
Imaginea de ansamblu care reiese din analiza lui Applebaum demonstrează rolul crucial a o serie de instituții în clădirea regimurilor totalitare în Europa centrală: aparatul partidului comunist, ideologii și poliția secretă. Aceste lucruri erau cunoscute deja desigur, dar Cortina de Fier oferă dovezile necesare care probează controlul ubicuu pe care l-au pus sub semnul întrebării criticii revizioniști ai paradigmei totalitare. Acestor elemente cheie li se adaugă și efortul de a controla comunicațiile, cultura, organizațiile de tineret, de a elimina memoria istorică și de construi realitatea fantastică a entuziasmului socialist și a obedienței totale față de regim.
În mod special, Applebaum reușește să realizeze cea mai completă analiză de până acum a rolului fundamental judecat de radio în lunile preluării puterii de către comuniști. Când Armata Roșie a declanșat atacul final asupra Berlinului, turnul radio a fost în mod deliberat ferit de bombardamente. Imediat după ocuparea capitalei germane, cadre comuniste au preluat conducerea radioului pentru a bune bazele unui nou Minister al Adevărului. Foarte puțini crainici au fost concediați, iar propaganda nazistă a fost înlocuită peste noapte cu îndoctrinarea comunistă. În perioada studenției la Yale, în anii optzeci, Applebaum s-a înscris la un curs fascinant predat de un fost comunist est-german, Wolfgang Leonhard, autorul unor faimoase memorii intitulate “Die Revolution entlässt ihre Kinder” (carte cunoscuta si sub titlul “Copilul revoluției”, 1957). Leonhard, care a fost implicat în consolidarea controlului comunist total asupra radioului est-german, a devenit personaj în povestea lui Applebaum.
Monopolul dublu, politic și cultural, exercitat de Partid nu a fost o iluzie, ci o realitate teribilă și cotidiană a vieții sub comunism. Aceste regimuri nu au fost interesate doar să controleze condițiile materiale de viață. Mai mult decât atât, ele au dorit să infiltreze și să stăpânească mințile oamenilor. Applebaum exemplifică acest fapt discutând cazul scriitoarei est germane Christa Wolf care, în anii saptezei, a devenit un critic al birocrației partidului-stat, dar a rămas până la sfârșitul vieții loială RDG ca proiect politic și moral.
Unul dintre cele mai bune capitole ale volumului discută problema „colaboratorilor reticenți”. Acesta prezintă metodele vizibile și invizibile folosite de către regimurile comuniste pentru a înregimenta societatea și pentru a emascula gândirea critică. Imnul oficial al Partidului Socialist Unit (SED, partidul comunist est-german) este un exemplu excelent pentru o astfel de situație. Intitulat „Partidul are întotdeauna dreptate” (Die Partei hat immer recht), cântecul exprimă presupusa infailibilitate a liderilor și credința cvasi-mistică în entitatea transcendentală care este Partidul. Muzica și textul au fost scrise de Louis Fürnberg, un intelectual ceh-german de origine evreiască care a încercat să intre în grațiile partidului în timpul anchetelor legate de procesul Slansky în toamna lui 1952. Dorea să își convingă tovarășii, și poate chiar pe el însuși, că, indiferent ce face și decide, Partidul adoptă în mod necesar poziția corectă. Astfel de metode aveau în mod evident un puternic efect. Markus Wolf, prieten apropiat cu Leonhard în perioada în care amândoi au urmat cursurile școlii Cominternului de la Moscova și timp de decenii șeful direcției de spionaj extern a STASI, a rămas total fidel misticii Partidului până la dispariția RDG. L-am cunoscut în 2005 la o conferință la Potsdam și am fost șocat de credința sa neabătută în dogmele prăfuite ale marxismului.
Applebaum surprinde excelent conexiunea între fenomene istorice de amploare și destine individuale. Un exemplu este cazul lui Karol Modzelewski, fiul unui ofițer rus executat în timpul Marii Terori și al unei comuniste poloneze. Acesta a fost adoptat de al doilea soț al mamei, Zygmunt Modzelewski, un membru de origine evreiască al Biroului Politic al partidului comunist. Modzelewski fiul, descriindu-i lui Applebaum discuțiile din casă la începutul anilor cincizeci, perioada „stalinismului matur”, i-a povestit despre îndoielile tatălui său privind acuzațiile oficiale împotriva vechilor săi tovarăși de luptă. Adolescentul îndoctrinat de atunci a fost șocat de cele auzite de la tatăl său. Mai târziu, Karol a devenit un important istoric și, în 1964, a fost co-autorul, împreuna cu Jacek Kuroń, al „Scrisorii deschise” către liderii Partidului Polonez al Muncitorilor Uniți, unul dintre primele documente importante ale dizidenței central europene.
O altă poveste fascinantă în cartea de față este discuția despre soarta școlii de psihanaliză din Ungaria stalinistă. Mulți dintre discipolii lui Freud din Budapesta erau de stânga. Majoritatea erau evrei. În mare parte, ei au considerat idealurile revoluționare ale regimului și propriile obiective emancipatoare ale disciplinei pe care o profesau drept convergente. În momentul în care politicile promovate de Rakosi și clica sa s-au radicalizat, speranțele inițiale au dispărut. Unul dintre personajele din această poveste este Lili Hajdú. În 1956, fiul său, Miklós Gimes, membru al cercului intim al lui Imre Nagy, a fost implicat în revoluția antitotalitară din această țară. În iunie 1958, acest idealist marxist a fost judecat și spânzurat, împreuna cu Nagy. A refuzat să trădeze, respingând acuzațiile că ar fi fost „contra-revoluționar”. Mama lui Miklós s-a sinucis la scurt timp după aceea. Pentru a împrumuta titlul unei cărți magnifice a scriitorului iugoslav Danilo Kiš, din multe puncte de vedere “Cortina de fier” este o enciclopedie a morților. Sunt în această carte atâtea destine distruse: victime și torționari, eroi și lași, martiri și oameni neangajați, toți sunt prinși în teribila furtună declanșată de „vanturile strălucitoare”.
Applebaum discută și relația dintre evrei și comunism în Europa centrală și de est. Mitul „Zydokomunei” (fantasma conform căreia evreii sunt conspiraționiști revoluționari fanatici responsabili colectiv pentru atrocitățile comunismului) încă are numeroși adepți în regiune. De fapt, Applebaum demonstrează că nu a existat o majoritate evreiască în rândurile cadrelor poliției secrete. Chir dacă erau evrei, Rakosi și adjunctul său Ernö Gerö, au făcut tot posibilul pentru a contrazice percepția populației că partidul comunist maghiar era „alogen”. Ei înșiși au fost promotori activi ai „maghiarizării” aparatului de securitate.
După moartea lui Stalin, edificiul totalitar a început să se prăbușească. Intelectuali care fuseseră staliniști au trecut printr-un proces de dezvrăjire. Printre ei a fost Adam Ważyk, a cărui poezie “Poemat dla dorosłych” (1955, „Poem pentru adulți”) a demascat degradarea vieții celor care trăiau în socialismul de stat. Așa cum remarcă Applebaum, Nowa Huta, primul oraș din Polonia care a fost construit fără o biserică, a devenit în deceniile următoare centrul mișcării anti-comuniste. Subiecții experimentului totalitar s-au revoltat împotriva apostolilor autoproclamați ai fericirii universale. Acest fenomen a culminat cu protestele masive din 1956 în Polonia și Ungaria (unde s-au transformat în revoluție), cu care volumul de față se și încheie.
O lucrare de istorie comparativa remarcabilă a țărilor din Europa est si centrală, “Cortinei de fier” i se poate reproșa faptul că Europa de sud-est lipsește aproape în întregime din naratiune. Nu trebuie uitat că persoana în cea mai mare parte responsabilă pentru formularea planurile sovietice în întreaga regiune care a devenit apoi „lagărul socialist” a fost comunistul bulgar Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Cominternului. Sovietizarea Bulgariei și României a început mult mai devreme decât cea a Ungariei și Cehoslovaciei. Strategiile pentru crearea „democrațiilor populare” au fost testate mai întâi la Sofia și București; doar mai târziu ele au fost aplicate la Praga, Varșovia, Budapesta și Berlinul de est.
INTERVIURILE HotNews.ro