O lupta pe cinste. Periplul politic al lui David Horowitz

David Horowitz este un gânditor politic și critic cultural cu o pasiune neostenită pen­tru contestarea principiilor stângiste. Con­tribuția esențială la discursul politic con­temporan constă în de­vo­tamentul său pătimaș față de o versiune explicită, or­golioasă, demitizantă a con­servatorismului. Dacă ideo­logia comunistă a re­pre­zen­tat triumful minciunii, ar­gumentează el în această co­lecție pătrunzătoare de tex­te, conservatorismul nu poa­te accepta proliferarea mi­tu­rilor egocentrice și ade­vă­rurilor rostite pe jumătate. Acest lucru fa­ce ca intervențiile sale publice să fie im­pre­vizibile, iconoclastice și antrenante în­tr-un mod cât se poate de înviorător. El es­te un fost om din interior, iar opiniile sa­le se bucură de veridicitatea sursei di­recte. Cunoaște mai bine ca oricine alt­ci­neva ipocriziile stângii, scheletele ne­re­cu­noscute din dulap și teama acesteia de a cădea la bruion cu propriile-i ignominii. Este un apostat care nu vede niciun rost în a-și fărâmița cuvintele doar pentru a satisface religia corectitudinii politice și is­torice. Etaloanele sale sunt alți critici ai ilu­ziilor totalitare, de la George Orwell la Leszek Kołakowski. De fapt, deșteptarea lui Horowitz din reveriile sale stângiste a fost în mod decisiv accelerată de efectul edificator al criticii devastatoare a fi­lo­so­fu­lui polonez la adresa ideilor socialiste. Spre deosebire de foștii săi tovarăși de idei, Horowitz crede în valoarea curativă a re­examinărilor.

Defăimat de adversarii săi drept un combatant de dreapta, Ho­rowitz este de fapt un gânditor lucid pentru care ideile con­tează, iar cuvintele au con­se­cințe. Divorțul său de stânga la sfârșitul anilor 1970 a reprezentat un răspuns la ce­ea ce a perceput a fi o dispoziție excesivă pentru autojustificări, combinată cu dis­ponibilitatea de a susține idealuri utopice perimate și dăunătoare. Născut într-o fa­milie comunistă din Queens, Horowitz a co­chetat în adolescență cu crezul leninist. A aflat destul de devreme că secta co­mu­nistă era insuportabil de obtuză și ire­me­diabil sclerozată. A urmat facultatea la Co­lumbia, acolo unde a descoperit mar­xis­mul occidental și alte doctrine re­vo­lu­țio­nare nonbolșevice. Încă de la bun început, a avut o înclinație către erezie.

S-a alăturat „Noii Stângi“, apoi a plecat în Anglia, unde a devenit discipolul și co­la­boratorul apropiat al istoricului socialist Isaac Deutscher, autorul cândva re­nu­mi­telor biografii ale lui Stalin și Troțki, un adept neclintit, reprezentativ al mar­xis­mu­lui. Mulțumită lui Deutscher, cel pe care l-a admirat atât de mult, Horowitz a cu­noscut alți stângiști britanici, incluzându-l aici și pe sociologul Ralph Miliband (tatăl actualului lider al Partidului Laburist). Mis­tuit de patosul revoluționar, Horowitz a scris cărți, pamflete, manifeste. A denunțat im­perialismul occidental și a condamnat răz­boiul din Vietnam. La întoarcerea în Sta­tele Unite, a devenit, alături de Peter Col­lier, editor al celei mai influente publicații a Noii Stângi, Ramparts. În lucrări ul­te­ri­oare, a analizat introspectiv atracția sa fa­tală pentru radicalismul excesiv al Pan­te­relor Negre (minus cultul violenței aces­tora, pe care l-a detestat mereu) și alte grupuri de extremă stângă. Apoi, în circumstanțe tra­gice (o prietenă i-a fost asa­sinată de către Pantere), a descoperit că atât de acla­mații luptători antisistem erau în mod fundamental o falangă de sociopați fa­na­tici. Ceea ce a urmat a fost un copleșitor itinerar mar­cat de autoevaluare, au­to­înțelegere și revelație mo­rală. S-a reinventat pe sine ca gânditor an­timarxist, antitotalitar, antiutopist. Car­tea Neagră documentează această fe­no­me­nologie a dezvrăjirii și explică de ce și cum anume a fost posibilă angajarea în acest efort psihic chinuitor.

În mod evident, Horowitz nu este primul care să fi deplâns efectele hipnotice ale ceea ce marele sociolog francez Raymond Aron a numit „opiul intelectualilor“. Îna­intea sa, importanți critici sociali și cul­turali newyorkezi au urmat aceeași cale (Ir­ving Kristol, Norman Podhoretz, Na­than Glazer, spre a-i numi doar pe cei mai cu­noscuți). Karl Korsch, mentorul mar­xist al lui Bertolt Brecht, a rupt-o cu trecutul său revoluționar în anii 1950. Chiar și Max Horkheimer, una dintre figurile proe­mi­nen­te ale Școlii de la Frankfurt, a sfârșit prin a fi un gânditor conservator. Lista ce­lor care au cunoscut sindromul „zeului ca­re a dat greș“ este practic nesfârșită. Așa cum a spus-o romancierul italian Ignazio Si­lone, el însuși un fost leninist, lupta fi­nală se va da între comuniști și ex-co­mu­niști. În cazul lui Horowitz, este lupta pur­tată de un fost ideolog stângist împotriva mitologiilor politice (explicit stângiste sau vag igienizate drept aspirații progresiste) ca­re au făcut o întreagă generație să-și piar­dă busola. Asemenea lui Václav Havel sau Kołakowski, Horowitz identifică or­bi­rea ideologică drept sursă a fanatismului radical. El știe că ideologiile sunt structuri coercitive cu efecte de înrobire colosale. Acestea sunt într-adevăr ceea ce Kenneth Minogue a numit „puteri care îns­trăi­nea­ză“ (alien powers).

A pune laolaltă în aceste două volume (al­tele vor urma) scrierile sale fervente este pen­tru Horowitz o datorie de conștiință. El nu pretinde a fi nepărtinitor și recu­noaș­te cu mândrie atașamentul său față de o viziune conservatoare a politicii. Dar el este un pluralist, refuză ideea reve­la­ții­lor ideologice infailibile, admite că ființele umane pot comite erori și își invită ci­ti­torii să-și exercite facultățile critice. El nu este dogmatic și respinge explicațiile mo­niste oferite evenimentelor istorice com­ple­xe.

Regretata gânditoare politică Ju­dith Shklar scria cândva despre un liberalism al anxietății (fri­cii), o filosofie originată în con­știința faptului că asaltul asupra valorilor liberale în experimentele to­ta­li­tare duce în mod ineluctabil la catastrofe abisale. În același spirit, conservatorismul lui Horowitz este inspirat de convingerea (bazată pe incontestabilul probatoriu is­to­ric) că hybrisul utopic determină în­tot­dea­una dezastre morale, sociale și politice. Nu este un conservatorism optimist, ci mai degrabă unul tragic. Horowitz măr­tu­ri­sește că este un agnostic, totuși realizează faptul că libertatea ca valoare umană non­negociabilă găsește o legitimare esențială în religie. În absența unui asemenea con­si­derent etic, indivizii se găsesc suspendați dea­supra unui no man’s land moral. Re­belii devin revoluționari și fac uz de abe­ra­țiile logice pentru a elimina orice miroase a deviere de la ideologia sacralizată. Aceas­ta este, până la urmă, principala lecție a Demonilor lui Dostoievski (marele său ro­man politic).

Pentru Horowitz, principala bătălie a zi­le­lor noastre este legată de hegemonia cul­turală. El înțelege faptul că rivalitățile po­litice sunt direct legate de ciocnirea va­lo­rilor. Refuzând să se cantoneze într-o for­mulă procustiană, combină teme apar­ți­nând liberalismului clasic, con­ser­va­to­ris­mului burkean și neoconservatorismului. Critica sa socială este un răspuns la ceea ce percepe a fi prăbușirea centrului în po­litica americană și preluarea curentului prin­cipal liberal de către susținători ai so­fismelor stângiste, mai mult sau mai puțin recondiționate. El se opune anti­ca­pi­ta­lis­mului, antiamericanismului și anti­sio­nis­mului în calitatea acestora de mantre me­nite să ascundă un dispreț profund pentru drepturile omului. În acest sens, Horowitz împărtășește tulburătoarele sale îndoieli cu filosofii francezi André Glucksmann și Bernard-Henri Lévy, ambii foști stângiști care au renunțat, de asemenea, la de tim­puriile lor fantasme revoluționare. Având experiența multor ani de studiere a aven­turilor stângii europene, socotesc cartea lui Horowitz drept o contribuție cu ade­vărat edificatoare privind înțelegerea noas­tră a ceea ce Hannah Arendt numea când­va „furtunile ideologice“ ale secolului XX. Investighează tezele excepționaliste și ara­tă cum radicalii americani au luat parte, aidoma omologilor europeni (sau, la fel de bine, celor latino-americani), la aceeași lu­me a pasiunilor romantice și fantasmelor re­demptive.

Limbajele filosofice au fost, desigur, di­fe­rite, cu europenii înclinați să cultive mai mult maximele absconse hegeliene, dar do­rința electrizantă de a nega ordinea exis­tentă, indiferent de costurile umane, a fost aceeași.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro