O zi, doua intamplari. Din nou despre criza civilizatiei europene

Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni.

Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul secolului XXI. Din centru al lumii politice, economice, militare, culturale, ştiinţifice, spirituale, Europa a pierdut şi pierde continuu poziţii importante în sistemul de putere şi influenţă al scenei globale de astăzi. Imposibilitatea cardinalilor majoritar europeni (60 din 115 cu drept de vot) de a alege un papă european şi recursul la o soluţie de compromis din afara continentului arată tensiunile grave de la Vatican, acumulate în ultimii ani. Pe de altă parte, disputele politice pe tema bugetului şi a reformelor instituţionale indică şi ele un impas prelungit al sistemului european. Despre declinul istoric al Europei am mai scris, sunt de altfel autori şi texte semnificative care descriu dimensiunile crizei şi amploarea ei, probabil fără precedent în istoria modernă. Fireşte, crize adânci şi momente de cumpănă au mai fost, chiar mai dramatice decât aceasta, dar chiar şi în timpul celor două războaie mondiale Europa tot centrul lumii era iar raportarea tuturor celorlalţi se făcea la evoluţiile de pe vechiul continent, cu rol determinant pentru ordinea mondială.

Acum este altceva: Europa se periferizează, devine din ce în ce mai mică, mai neinteresantă, mai măcinată de dezacorduri interne şi mai insuficientă propriilor ei nevoi. Europenii migrează din nou spre lumea nouă, dar nu în calitate de conchistadori şi misionari ci de muncitori disciplinaţi aflaţi în căutarea unui job salvator şi a unei vieţi mai bune. Tablourile mari se compun din detalii mici. Fiecare secvenţă luată în parte poate părea derizorie dar toate la un loc dau un alt sens, o altă interpretare sistemică. Nu e vorba de votul acesta al Parlamentului European, este desigur un episod trecător, se va găsi curând o soluţie de compromis care să satisfacă şi nevoia de imagine a europarlamentarilor, după ce toţi actorii politici din Consiliu şi Comisie „şi-au făcut numărul” şi au arătat cât sunt de duri şi de vigilenţi cu ţările estice: fie pe tema datoriei Greciei, fie pe subiectul Schengen, fie pe tot felul de mecanisme de salvgardare a statului de drept sau de „control” al justiţiei inventate pe timp de criză economică (de ce nu opuneau veto-ul lor extinderii în anii 2004-2007, când economia Europei „duduia”?), fie pe problemele imigraţiei care le diminuează bunăstarea, fie legate de Constituţia Ungariei, fie de ideea însăşi a Uniunii Europene, lansând cu toţii variate ameninţări, de la modificarea tratatelor până la veto pe tot felul de subiecte sau referendum de ieşire din Uniune. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Franţa, Italia, populismul începe să aibă din nou succes. Era deci rândul Parlamentului European să-şi facă numărul şi să se opună la ceva, ţinând însă cu poporul european (care va vota peste un an) şi luptându-se cu establishment-ul de la Bruxelles. Logica blocajului, a crizei şi a „ţapului ispăşitor” este însăşi aceeaşi.

Ce spun, pe scurt, toate aceste nu-uri de pe continent? Mai politice sau mai tehnice, diversele „împotriviri” sunt semnale de nemulţumire faţă de starea actuală a Europei şi totodată mesaje indirecte ale dorinţei de schimbare reflectate în voturi naţionale sau supranaţionale. Sunt simptome ale scăderii cronice a gradului de satisfacţie economico-socială a clasei mijlocii precum şi ale scăderii încrederii în liderii, instituţiile şi politicile momentului, sunt oglindiri ale neputinţei de a veni cu soluţii. Este, desigur, mult mai simplu să te opui, să critici, să ameninţi şi să găseşti vinovaţi decât să explici oamenilor cum poţi opri scăderea nivelului lor de viaţă şi determina reluarea creşterii economice sau reinstalarea optimismului.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro