Oare chiar trebuie să inventăm tot ce putem inventa?

Un ascultător întreabă Radio Erevan: Știința are limite? Radio Erevan răspunde: Nu, dar ar trebui să aibă. Ăsta e un banc pe care l-am inventat adineaori. Doar că nu e banc. Și iată cum arată un act ratat! Din viteză, în loc de „Doar”, scrisesem „Doare”.

Iar dacă a devenit demult o banalitate să vorbim nu doar despre sfârșitul lumii sau al civilizației, ci și despre sfârșitul timpului sau moartea lui Dumnezeu, precum și despre timpul non-linear, călătoria în timp, găurile de vierme prin care Universul poate fi bătut în toate direcțiile chiar și de un bătrânel cu cârje, viteze superluminice, hipersalturi prin hiperspațiu, whatever it means, multiversuri, metaversuri, n dimensiuni, curbarea spațiului etc., nu văd ce mare obrăznicie ar fi să vorbim un pic și despre limitele științei.

Dar înainte de asta aș vrea să pomenesc rapid, în treacăt, că nu mă pot abține, limitele democrației. Ele pot fi rezumate sugestiv prin întrebarea: oare ce rezultat și ce efecte ar avea un referendum cu subiectul „Sunteți de acord să nu mai plătiți nicio taxă și niciun impozit, iar statul să asigure tuturor cetățenilor o rentă viageră de 100.000 de euro pe lună? Da sau Nu”?

Știința are sau ar trebui să aibă limite?

Ideea că știința are sau ar trebui să aibă limite mi-a apărut brusc în față – ca un bolovan în mijlocul șoselei, după ce ai luat cu viteză o curbă fără vizibilitate – nu constatând complexitatea copleșitoare a universului, ci citind, cu mulți ani în urmă, o pagină de Radu Tudoran.

În „La nord de noi înșine” – titlu superb, cu sens propriu și figurativ totdată – marele autor care, Breaking News, a scris și alte cărți formidabile în afară de „Toate pânzele sus!”, povestește cum, într-o țară nordică, gazdele l-au dus (nu mai țin minte motivele, dar nu contează) într- un spital să asiste la o operație de extirpare de uter.

După operație, a observat doi tineri medici rezidenți care examinau cu mare atenție organul extirpat. Întrebându-și „ghidul”, acesta i-a spus că sunt fiii pacientei. Deci veniseră pe lume din acel uter. Comentariul lui Radu Tudoran este categoric: „Există o limită dincolo de care
curiozitatea, fie ea și științifică, nu se justifică”.

Arc peste timp: acum câțiva ani am citit (adevărul e că o am pe asta cu cititul) cartea provocator intitulată „Pot face roboţii dragoste?” Ceea ce, inevitabil, îmi aduce aminte de un alt banc cu Radio Erevan, de data asta nu-i creația mea, deci e mai bun. Un ascultător întreabă Radio Erevan: Se poate face comunism în Elveția? Radio Erevan răspunde: Se poate, dar e păcat.

Cum vor semna roboții Tratatul Intergalatic în numele nostru

Cartea „Pot face roboţii dragoste?” este un dialog între Jean-Michel Besnier și Laurent Alexandre, primul profesor de filozofie la Universitatea Sorbona și doctor în științe politice, al doilea chirurg urolog și director al companiei NBIC Finance. Oameni, așadar, care cam știu despre ce vorbesc. Și vorbesc despre transumanism. Transumanismul consideră că ființele umane vor avea în viitor calități atât de mult extinse încât să merite eticheta de „postumane”.

În varianta extremă, care ține cont și de limitele posibilităților umane de a călători interstelar (speranța de viață, resurse, rezistența la radiații, dar și dracii pe care ni i-am face târându-ne prin spațiu, fie și criogenați, zeci, sute sau mii de ani), omenirea va supraviețui prin post-omenire, adică prin roboți, care pot „trăi” și călători la nesfârșit și ne vor face onoarea de-a popula galaxia în numele nostru. Mai ales dacă pot face dragoste, nu?, și să se- nmulțească fără ajutorul nostru. Care nici nu vom prea mai fi pe-aici.

Pe bune? Să mori tu!? Adică trebuie să ne simțim liniștiți, eventual încântați, că niște roboți care doar la prima generație au ieșit din mâinile noastre vor semna Tratatul Intergalactic din anul 22715, cu aproximație, menționând sau mai degrabă nu că provin de pe a treia planetă de la Soare și sunt pseudo strămoșii unor ființe scârboase, imperfecte și degrabă muritoare, cu oase, carne, piele și păr? Nu, mulțumim. Cu sau fără virgulă.

Ne voi înlocui roboții și-n dormitor?

Există însă și alte perspective. Transumanismul a fost declarat de către criticii lui drept cea mai periculoasă idee din lume, în vreme ce fanii lui (arunci o piatră și imediat apare un club al fanilor pietrei și, separat, unul al ideii de aruncare) susțin că este mișcarea care esențializează cele mai îndrăznețe, curajoase, imaginative și idealiste aspirații ale umanității.

Cea mai interesantă perspectivă, însă, este a celor care socotesc că omenirea actuală este deja transumană, căci progresul medical ne-a modificat substanțial. Cyborgul, o fantezie SF? Avem oameni cu cip-uri în creier, cu proteze funcționale, legate la sistemul nervos, cu pompe automate de insulină, cu pacemake-uri sau cu defibrilator care intră automat în acțiune la un stop cardio-respirator.

Avem indivizi cu cristaline artificiale, cu petice de piele artificială, cu valve cardiace artificiale, cu exo-schelete metalice, cu anusuri contra naturii, cu stomacuri micșorate prin operație sau cărora li s-au instalat inele, cu inimi artificiale, cu aproape orice organ transplantat de la donatori, în afară de creier.

Aici, la creier, s-a pus o frână. Transplantul de creier este tehnic posibil. Doctorul american Robert White a transplantat capul unei maimuţe pe corpul alteia în 1970, după ce rusul Vladimir Demihov reuşise încă din anii 1950 transplantul unui cap de câine la alt câine, obţinând… un câine care trăia cu două capete!

Frankenstein a fost mic copil! E drept, animalele nu au supravieţuit foarte mult. Maimuţa lui Robert White, care era paralizată de la cap în jos din cauza secționării măduvei, a murit după 9 zile de la transplant, după ce însă capul mâncase o banană – am văzut înregistrarea, e horror.

Întâlnirea pe stradă cu capul soțului fără cap

Mai aproape de noi, în ianuarie 2016, specialişti de la Universitatea medicală din Harbin (China), conduşi de profesorul Xiao Ping Ren, au realizat cu succes un nou transplant de cap la o maimuţă, după ce anterior o făcuseră cu şoareci. La operaţie a colaborat neurochirurgul italian Sergio Canavero, care şi-a fixat obiectivul de a reuşi primul transplant de cap la om.

Care om?, ar fi prima întrebare, căci cădem în plin paradox al Corabiei lui Tezeu (vorbim altădată despre asta): presupunând că transplantul ar reuși, omul rezultat ar fi ăla cu corpul sau ăla cu capul? Altfel spus, ceea ce este un om se află numai în cap? Sau nici nu ne interesează asta?

La urma urmei, dacă rușii au creat un Cerber, ar fi mult mai simplu și mai util să dăm naștere la oameni cu mai multe mâini sau picioare. Vă dați seama ce rezultate ar avea ăștia la natație, respectiv la cursele de alergare!?

Și așa ne-ntoarcem la cartea menționată, în care Jean-Michel Besnier pune o întrebare năucitoare: „Oare chiar trebuie să inventăm tot ce putem inventa?” Un politician român – care mă îndoiesc că citise volumul (sau orice altă carte) – întrebat de ce partidul lui a făcut nu știu ce gogomănie, a răspuns: „Pentru că putem!” Să fie ăsta drapelul sub care vor oamenii de știință să defileze?

Sigur, întotdeauna se invocă utilitatea și chiar grija față de om (oare cine mai vorbea despre grija față de om? Nu mai țin minte bine, că au trecut 35 de ani). Un transplant de cap ar putea salva persoanele tetraplegice, adică paralizate de toate membrele. Dar despre ce fel de salvare e vorba și, încă o dată, pe cine salvăm? Pe ăla cu membrele sau pe ăla cu capul?

Gândiți-vă măcar un pic cum ar fi ca nevasta ăluia cu corpul, pe care probabil l-a îngropat fără cap (sau îi dau ăilalți capul la schimb?) să se-ntâlnească pe stradă cu capul lui bărbat-su, altoit pe alt corp. Pe bune, gândiți-vă!