Odă pentru revistele literare

Nefiind dependent de nici o revistă literară şi neţinînd să public cu orice preţ în paginile vreuneia, îmi permit luxul (riscant al) unei priviri detaşate, lipsită de orice parti pris. Căci din interiorul unor redacţii e greu să fie formulate anumite judecăţi auto-evaluative riguroase, pentru că nimeni nu prea crede că nu e întruchiparea perfecţiunii literare. Or, dintr-o atare poziţie nu poţi vedea decît imperfecţiunile, cecitatea şi incapacitatea de a admira ale celorlalţi, refuzul lor de a lua act de acest indimenticabil fapt. Aproape orice revistă este mai puţin decît ceea ce îşi închipuie redactorii ei că este, devenind imaginea hiperbolizată a propriei valori. Puţine sînt dispuse să accepte, chiar şi în forul lor interior, că apar mai mult pentru a promova anumite grupuri şi relaţii inter-redacţionale, pentru a impune anumite nume în sanctuarul rîvnit al literaturii.

Am scris, uneori cu distantă ironie, dar şi cu sinceră mîhnire, despre subterfugiile unora, despre amatorismul care le bîntuie, despre serviciile encomiastice pe care redactorii acestora şi le aduc reciproc, despre cronicile şi premiile la schimb, despre transformarea lor în piedestaluri ale reuşitei personale. Căci unele reviste s-au metamorfozat în mici cazemate inexpugnabile, care cultivă cu sîrg un troc redacţional minor, eliminînd cu dibăcie valorile neaservite, cele care le conturbă siesta şi confortul veleităţii. Cu toate acestea – şi cu multe altele -, oricît de discutabil ar fi nivelul lor valoric (şi este, în multe cazuri), ele nu trebuie să dispară, pe motiv că nu mai corespund atitudinii mefiente a cititorilor, numărul acestora restrîngîndu-se în mod drastic şi, ca atare, ele nu mai au cui se adresa. Dimpotrivă, numărul revistelor, cît mai mare şi cît mai divers, stipendiate de instituţiile statului sau autofinanţate, creînd un mediu concurenţial autentic, este şansa unei literaturi sănătoase, competitive. Relieful general al unei literaturi cuprinde atît vîrfurile semeţe, mai greu abordabile, cît şi zonele mai joase, mai accesibile, dar necesare în conturarea unui strat cît mai consistent al acesteia. Căci dacă vor fi aruncate de-a valma în malaxorul autofinanţării şi a legilor dure de piaţă, pe criteriul strict al rentabilităţii, vor dispărea majoritatea revistelor, începînd cu cele mai importante. În mediul cultural, valoarea înaltă este aproape invers proporţională cu succesul comercial, de aceea ea are nevoie imperioasă de susţinere. După cum revistele nu trebuie să aştepte preferinţele discutabile şi, în multe cazuri, inconştiente ale cititorilor, ci trebuie să le provoace, să le modifice prin nivelul ideatic şi estetic, prin promovarea şi impunerea cu încăpăţînare a valorii. Acestea trebuie să ridice cititorul la nivelul lor, nu să coboare ştacheta intelectuală la nivelul cititorului de dragul unui succes facil. Ele trebuie să propună cu obstinaţie alternative axiologice la deculturalizarea accelerată, să facă metodic apologia culturii performante, a virtuţilor sale, să fie o instanţă critică pe argumentele căreia se constituie osatura canonului literar actual. Acestea trebuie să fie mai atente la valorile ignorate care stau pe margine şi mai ne-atente la nonvalorile agresive care ies mereu în prim-plan. Nu faptul că mai toate revistele fac uneori rabat la calitatea textelor şi a celor publicaţi e o mare problemă – avem o lungă tradiţie în acest sens -, ci faptul de a face din aceste excepţii o regulă. Revistele sînt măsura pulsului literar şi cultural al unei societăţi la un moment dat, constituindu-se în certificatul de sănătate spirituală a acesteia. În paginile lor se discerne ierarhia valorică a ceea ce produce literatura contemporană, personalităţile sale marcante, cu tot subiectivismul şi nivelul inegal al acestora. Căci nu există nici o revistă care să poată fi citită pe nerăsuflate da capo al fine, după cum nu există revistă în care să nu poată fi găsit cîte ceva demn de interes. Ideal ar fi ca toate revistele să aibă un nivel cultural indeniabil şi o personalitate literară bine conturată, cu redacţii în care să activeze cele mai talentate şi mai prestigioase condeie. Oricît ar costa literatura, cultura în general, incultura costă infinit mai mult. Ca atare, societatea trebuie să fie în stare să-şi stipendieze educaţia şi formele diversificate ale culturii, mijloacele lor de promovare, aplicînd, evident, anumite criterii de performanţă. Criza permanentă a receptării poate fi chiar premisa prin care revistele literare îşi pot depăşi limitele, pentru a se adapta şi impune într-un mediu ostil culturii.

Ca atare, nu împuţinarea şi dispariţia revistelor, pentru că nu sînt toate excelentissime sau pentru că nu prea mai sînt cumpărate şi citite, prin eliminarea subvenţiilor, e soluţia adecvată, ci transformarea calitativă radicală a acestora, în unele cazuri, prin promovarea competenţelor redacţionale, a selecţiei colaboratorilor şi a textelor care le umplu paginile, pentru a deveni cu adevărat spaţiul competitiv în care se promovează şi se discern în mod corect valorile literaturii contemporane. Şi nu locul în care huzuresc unii belferi închipuiţi ai literaturii. Revistele care nu rezistă la acest salt valoric şi la provocările schimbărilor intempestive, nu încearcă noi formule publicistice, rămînînd ancorate în metehnele vechii paradigme, îşi vor asuma consecinţele.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro