Olena din Herson și îngerii ei păzitori din România: "În a doua zi de război, o bombă a explodat chiar lângă spitalul unde făceam dializă. Oamenii ca mine nu au șanse să fie salvați în Ucraina"
Olena este din Herson. Locuiește, din primăvara acestui an, la centrul pentru refugiați Nicolina din Iași, unde primește cazare și hrană gratuit. Olena este exemplul viu care contrazice prejudecățile că mai toți refugiații care au părăsit Ucraina sunt oameni înstăriți: nu are niciun fel de economii. Părinții Olenei nu mai trăiesc, iar în Ucraina au rămas sora și fratele ei, care au propriile familii și nu își pot permite să o ajute, mai ales că „acum este război și e greu cu banii”.
În Ucraina, Olena lucra ca merceolog, dar în România nu și-a găsit de lucru. „Când ești pe dializă, e greu să găsești loc de muncă”, spune ea resemnată. La centrul pentru refugiați din Iași, primește uneori fructe, produse pentru igienă și alte lucruri necesare de la voluntari. Esențial este însă că la Iași poate face cele 3 ședințe de dializă pe săptămână care o țin în viață. Mărturisește simplu că „trăiesc fără bani, dar sunt în viață. Iar asta e cel mai important”.
Cea mai mare teamă: că nu va avea acces la dializă în altă țară din cauză că nu vorbește limba engleză sau altă limbă străină
Olena suferă de insuficiență renală și face dializă de 3 ori pe săptămână. E principalul motiv pentru care a fost nevoită să fugă din Ucraina, la o săptămână de la începerea bombardamentelor – în a doua zi a războiului, o bombă a explodat chiar lângă spitalul unde obișnuia să meargă la dializă.
Olena simțea că „moare fizic” în acele zile, după ce a sărit două ședințe de dializă.
Nu vorbește limba engleză, iar cea mai mare temere a ei atunci când a părăsit singură Ucraina a fost că, nevorbind decât limba ucraineană, nu va putea avea acces la dializă în altă țară.
În România, care a devenit pentru ea „a doua casă”, Olena a reușit să ajungă la medic la două săptămâni de la intrarea în țară, cu ajutorul „îngerilor ei păzitori” din țara adoptivă: Asociația Transplantaților din România.
„Am rămas ca prin minune în viață. Când mergeam cu trenul spre Liov am fost atacați cu rachete”
Olena nu a crezut nicio secundă, până în dimineața zilei de 24 februarie, că în Ucraina va fi război. În dimineața acelei zile de joi, la ora 5:00, fratele ei, care locuiește la Kiev, a sunat-o să îi spună că au început bombardamentele.
Atât ea, cât și cei din jurul ei refuzaseră să creadă, până în acea dimineață, că războiul va începe cu adevărat în țara lor: „Nici eu, nici apropiații mei nu am crezut că va începe războiul, când au început discuțiile despre această eventualitate. Cu două săptămâni înainte de primele bombardamente, cei din administrația locală din Herson au părăsit orașul și cam atunci au început primele discuții despre război. Abia când rudele mele au povestit că tancurile au intrat în Kiev și capitala a fost bombardată, am înțeles că este adevărat.”
Olena se afla la Dnipro, în apropiere de Donețk, atunci când a primit vestea. A doua zi ar fi trebuit să meargă la dializă, dar o bombă a explodat chiar lângă spital.
Olena la dializă
La o săptămână de la începutul războiului, Olena și prietenul ei au decis să își părăsească în grabă casa, pentru a rămâne în viață. Olena locuia la Herson – oraș ce avea să fie ocupat multe luni de armata rusă.
Olena și prietenul ei s-au urcat într-un tren de evacuare – o garnitură specială pentru persoane cu dizabilități, deoarece în transporturile obișnuite oamenii călătoreau în picioare. Au mers cu trenul mai mult de 24 de ore și spune că, într-un tren obișnuit, în picioare, nu ar fi rezistat atâta drum.
Olena a ajuns cu trenul la Liov – oraș situat în vestul Ucrainei, lângă granița cu Polonia. Își amintește că sărise deja două ședințe de dializă și „simțeam că mor fizic”.
Chiar și trenul în care Olena călătorea spre Liov a fost atacat: „Am rămas în viață ca prin minune – când mergeam cu trenul spre Liov, am fost atacați cu rachete, dar militarii noștri au reușit să le doboare.”
Olena
A rămas la Liov 5 zile și a reușit să facă două ședințe de dializă. Din cauză că Liovul continua însă să fie atacat, a decis să plece cu autobuzul în Polonia. De această dată singură, fără prietenul ei, care nu avea voie să părăsească țara.
Olena își amintește că era foarte frig și a stat mult la coadă la frontieră. Toți ucrainenii ajunși acolo din toate colțurile țării erau obosiți, dar voluntarii le aduceau apă, ceai și mâncare.
Pe drumul spre Polonia, cel mai teamă i-a fost însă de faptul că, necunoscând nici limba poloneză, nici limba engleză, nu va avea acces la dializă.
„Cu toate acestea, lăsam în urma bombele, așa că nu aveam nicio îndoială că trebuie să fug cât de repede, altfel voi muri. Nu am regretat decizia mea.”
Olena a ajuns mai întâi în Polonia, dar și-a dorit să ajungă în România
Olena a stat timp de 3 săptămâni în Polonia. O ucraineancă stabilită de mult timp acolo a ajutat-o să ajungă la dializă. Olena era însă singură în Polonia – o parte dintre prietenii ei ajunseseră în România. Așa s-a decis să încerce să ajungă în România – pentru că „e mai ușor când nu ești singur”.
A fost ajutată să ajungă în România de Krystyna, o femeie cu două transplanturi renale, care locuiește la Cracovia și a călătorit la Varșovia special pentru a o prelua pe Olena. „Fără ajutorul ei, nu știu dacă reușeam.”
Olena și Krystyna în Polonia
Imediat cum a aterizat cu avionul la București, a fost preluată la aeroport de Raluca, „o domnișoară nemaipomenită”, unul dintre voluntarii Asociației Trasplantaților din România, și de Gheorghe Tache, președintele asociației, care au fost în permanentă legătură cu asociația similară din Polonia și astfel au reușit să o ajute pe Olena să ajungă în România.
Voluntarii Asociației Transplantaților din România au devenit îngerii păzitori ai Olenei din ziua în care aceasta a pus piciorul în România. Ba chiar dinainte ca ea să ajungă aici, ei fiind în permanentă legătură cu cei care au ajutat-o pe Olena și în Polonia.
Olena împreună cu Raluca și Gheorghe Tache, la sosirea în România
„România a devenit a doua casă pentru mine. Nu o să uit niciodată căldura și bunătatea oamenilor de aici”
Olena a ajuns în România la o lună de la primele bombardamente din Ucraina. De la București, a călătorit cu trenul la Iași, oraș care a devenit, în ultimele luni, noua ei casă.
Olena nu are rude la Iași, ci doar doi prieteni – Constantin si Mariana. Un alt prieten al celor trei a decedat în România. „Foarte greu am trecut prin asta”, spune ea.
Povestește însă că, din primul moment în care a ajuns aici, a simțit că România „a primit-o cu brațele deschise”: „România m-a primit cu brațele deschise. M-au ajutat cei din Asociația Transplantaților din România – Amali, Cătălin, Raluca, Iulia… M-au ajutat să găsesc cazare, să ajung la dializă, la centrul foarte modern de dializă Fresenius din Iași. Sunt foarte mulțumită, să le dea Dumnezeu sănătate tuturor celor care ne ajută și familiilor lor.”
Cu ajutorul noilor ei prieteni de la Asociația Transplantaților din România, Olena a reușit să ajungă la medic la Iași în primele două săptămâni de la sosirea în România: „Am ajuns la medic în vreo două săptămâni – nu la dializă, ci la spital.”
Cum s-a descurcat Olena atunci când a ajuns prima dată la medic în România? A existat bariera limbii? „Ucrainenii au noroc că sunt mulți moldoveni la Iași și practic aproape toți vorbesc puțin limba rusă. Când eram la recepție, a venit o fată din Moldova și a tradus tot. Am fost consultată și mi-au prescris tratament, chiar au tradus în rusă consultul. Nu au fost probleme, mulțumesc tuturor pentru ajutor – Amali, Iulia, echipa de la Asociația Transplantaților din România, care m-au ajutat să fac formalitățile. Le sunt foarte recunoscătoare tuturor!”
Olena spune despre cei care au ajutat-o că „fac un lucru enorm de mare, nu o să uit niciodată căldura și bunătatea oamenilor de aici. România a devenit a doua casă pentru mine, m-am deprins deja, oamenii sunt foarte săritori la nevoie – au devenit un popor înfrățit pentru mine. Mulțumesc România că m-ați primit și îmi asigurați tot ceea am nevoie. Și mulțumiri echipei (Asociației Transplantaților – n.red.) – Amali, Cătălin, Raluca, Iulia – pentru căldura și ajutorul lor, sunt foarte recunoscătoare”.
„Trăiesc fără bani, în schimb sunt în viață. Iar asta e cel mai important”
De la sosirea la Iași, Olena a fost cazată la centrul pentru refugiați Nicolina: „Sunt cazată acum la centrul pentru refugiați Nicolina. Nu am economii. La centrul de refugiați noi suntem cazați gratis și primim și mâncare gratuit – așa și trăiesc. Părinții mei sunt decedați, nu am de unde să fiu ajutată. În Ucraina îi am pe fratele și sora mea, care au familiile lor, și nu mă pot ajuta, acum e război, e greu cu banii. Trăiesc fără bani, dar în schimb sunt în viață, iar acesta este cel mai important lucru. Nu lucrez aici. În Ucraina am lucrat ca merceolog. Când ești pe dializă, e greu să găsești loc de muncă. Altfel imediat aș fi găsit un loc de muncă, să am banii mei pentru medicamente, fructe, legume. Ne ajută voluntarii – cu produse igienice, uneori cu produse alimentare. Mulțumiri tuturor!”
Olena face acum dializă de 3 ori pe săptămână, așa cum are nevoie. Toate medicamentele le primește gratuit.
Despre personalul medical pe care l-a întâlnit la Iași, spune că este „foarte binevoitor, foarte blând. Centrul de dializă este unul foarte avansat, îmi place foarte mult. M-am deprins foarte repede. Sunt ceva diferențe, dar nu poate fi la fel peste tot. În Ucraina făceam dializă pe aparate Braun, de asta nu pot compara – aici sunt alte aparate, Fresenius. Îmi place centrul meu de dializă de aici de la Iași, am fost plăcut impresionată. Medicii încercă să te ajute cu orice problemă apare.”
În Ucraina sunt probleme mari cu dializa și cu medicamentele, de când a început războiul, povestește Olena: „În Ucraina sunt probleme mari și cu dializa, și cu medicamentele. Unele centre oferă dializă doar o dată pe lună. Unii pacienți mor intoxicați cu uree. Pentru mine, dializa aici, în România, este o salvare. Le sunt recunoscătoare tuturor.”
„Îmi curg lacrimile când mă gândesc ce se întâmplă cu patria mea, în secolul XXI. Războiul este o tragedie pentru oamenii obișnuiți”
Olena mulțumește în permanență României pentru primirea caldă și ajutorul primit aici. Și-a exprimat în permanență recunoștința, pe tot parcursul discuției noastre.
Spune că s-a obișnuit cu viața de aici și că țara noastră a devenit pentru ea „a doua casă”.
În Ucraina, Olena locuia la Herson, unde spune că era „patria ei și casa ei”.
Rușii s-au retras recent din Herson, însă orașul a fost ocupat luni întregi: „Acolo au decedat unii dintre apropiații mei, iar dintre cei rămași în viață, mulți au fost transportați forțat în Rusia.”
„Tot ce se întâmplă este un calvar! Îmi curg lacrimile când mă gândesc ce se întâmplă cu patria mea, în secolul XXI. Este o crimă!”, răbufnește Olena, gândindu-se la rudele ei care au rămas în Ucraina – unii au fost bombardați și au murit, alții au dispărut pur și simplu.
Olena știe și că ucrainenii au rămas fără apă sau curent electric, după ce rușii au început să deconecteze infrastructura.
„Războiul este o tragedie pentru oamenii obișnuiti – ei suferă primii, ei sunt uciși când politicienii se ceartă. Capitala Ucrainei nu a fost bombardată așa nici de germani în al II-lea Război Mondial. Acolo sunt multe monumente culturale, este un oraș extraordinar de frumos, cu biserici vechi și mănăstiri. Kievul este considerat leagănul națiunilor noastre: Ucraina și Rusia au o istorie comună. De la începuturi, noi am fost o națiune: Rusia, Ucraina și Belarus. Problema este că Rusia este ca și când și-a atacat mama. Nu are nimic sfânt. Noi suntem popoare înfrățite, așa cum sunt românii și moldovenii. Ceea ce se întamplă acum este ca și cum un frate și-a atacat fratele”, spune Olena, cu lacrimi în ochi.
Olena își dorește ca războiul să se sfârșească, pentru a putea merge acasă, „în iubita și frumoasa mea Ucraina, în Ucraina mea unică”, pentru a își putea revedea sora și fratele și pentru a putea merge la mormintele rudelor ei: „Plâng foarte des după patria mea. Îmi este dor de Ucraina.”
„Ucraina este unică”, spune Olena, care nu și-a pierdut speranța că Ucraina va birui: „Am noroc de prietenii mei de aici, dar îmi este dor de Ucraina în fiecare zi. Ucraina va birui, dreptatea este de partea Ucrainei. Glorie Ucrainei! Slavă eroilor!”
„Olena nici nu știe tot ce a fost în spatele aducerii ei în România. Am încercat să nu se simtă ca și cum ar fi fost o povară pentru noi”
Olena a fost ajutată să ajungă în țara noastră și să aibă acces rapid la ședințele de dializă care o țin în viață de Asociația Transplantaților din România – un ONG format din voluntari, în mare parte pacienți trecuți prin transplant sau aflați în așteptarea unui transplant. Asociația Transplantaților este una dintre cele mai vechi asociații de pacienți din România – funcționează încă din anul 1996.
Olena nu este nici pe departe singura refugiată din Ucraina cu transplant sau dependentă de dializă ajutată în ultimele luni de voluntarii asociației. În jur de 70-80 de refugiați ucraineni cu probleme medicale au fost sprijiniți de reprezentanții asociației, în această perioadă. „La un moment dat aveam 27 de persoane simultan la Iași”, povestește pentru HotNews.ro Amali Teodorescu, vicepreședintele Asociației Transplantaților.
Amali Teodorescu, vicepreședintele Asociației Transplantaților, și Gheorghe Tache, președintele asociației
Amali Teodorescu este ea însăși pacientă cu probleme renale de peste 40 de ani: „Sunt pacientă de când mă știu”, mărturisește ea. A început să facă dializă în 1994, iar în 1995 a fost supusă unui transplant renal. Din 1996, de când au început demersurile pentru înființarea Asociației Transplantaților, Amali Teodorescu și-a dedicat viața ajutorării altor pacienți.
Voluntarii Asociației Transplantaților s-au implicat pentru ca, indiferent dacă se aflau în tranzit prin România sau și-au dorit să rămână aici, toți refugiații cu probleme medicale cu care au intrat în contact să aibă asigurate cazare, masă, acces la servicii medicale și medicamentele necesare.
Asociația Transplantaților este membră a unei organizații europene și a uneia internaționale ce sprijină pacienții transplantați sau pe cei aflați în așteptarea unui transplant. Aflată în permanent contact cu asociațiile din afara țării, asociația a aflat de cazurile disperate ale unor pacienți ucraineni nevoiți să își părăsească țara și s-a oferit să îi ajute.
De asemenea, Iulia, voluntară a asociației care este din Chișinău, a făcut transplant hepatic la Minsk. Iulia a ajutat, în ultimele luni, câțiva pacienți din Minsk aflați în așteptarea unui transplant hepatic să ajungă în România.
Iulia, traducătoarea Asociației Transplantaților din România, este cea care a tradus discuția dintre reporterul HotNews.ro și Olena și unul dintre oamenii care au făcut posibil acest reportaj
Iulia are propria poveste – a hotărât să devină voluntar în asociație după ce ea însăși a primit un transplant. După acel moment, și-a dorit ca, după puterile ei, să ajute alți pacienți.
Iulia se numără printre voluntarii care au ajutat-o pe Olena să se instaleze la Iași și este și unul dintre oamenii cărora li se datorează apariția poveștii Olenei pe HotNews.ro: Iulia a realizat traducerea interviului HotNews.ro cu Olena, deoarece tânăra din Ucraina nu vorbește limba engleză sau o altă limbă străină.
Asociația Transplantaților a anunțat, în luna martie, pe rețelele de socializare, că este dispusă să ajute refugiați. Tot atunci, și-au anunțat și asociațiile partenere din alte țări.
Majoritatea pacienților refugiați din Ucraina au venit în luna martie, dar și după perioada aglomerată de la început, ei au continuat să vină, rând pe rând. Cam jumătate dintre ei au rămas în România. Din păcate, în rândul pacienților ucraineni care s-au adresat asociației în ultimele luni s-au înregistrat și două decese, povestește Amali Teodorescu.
A existat chiar și un pacient care a decis să se întoarcă în Ucraina: un bărbat în vârstă de 70 de ani, dependent de dializă. Nu se simțea bine, iar soția lui „se temea să nu moară aici, pentru că nu știa cum se va descurca, cum îl va duce înapoi în Ucraina”.
Cam jumătate dintre pacienții ucraineni care au primit în ultimele luni ajutor de la voluntarii asociației au rămas în România, spune Amali Teodorescu.
Amali Teodorescu și Iulia
Una dintre poveștile care au impresionat-o cel mai mult este cea a unei mame din Odesa, al cărei fiu de 20 de ani a trecut printr-un transplant renal. În Ucraina nu mai aveau medicamente, iar băiatul se simțea rău. Mama tânărului a contactat Asociația Transplantaților din România după ce a văzut anunțul pe Facebook. A venit împreună cu fiul ei la Iași și au stat acolo două luni, până când tânărul s-a stabilizat. Nu pot sta permanent în România din cauză că au în grijă persoane în vârstă, dar urmează să mai revină la controale aici. Atât mama, cât și fiul au strabism pronunțat și miopie puternică. Chiar dacă acest lucru nu îi împiedică să fie persoane active, Asociația Transplantaților i-a direcționat la un medic oftalmolog, pentru a vedea dacă se poate face ceva pentru ei. Din păcate însă, nu se putea, spune Amali Teodorescu.
Amali Teodorescu se teme acum că urmează o perioadă dificilă din cauza frigului și a virozelor. Refugiații ucraineni beneficiază de servicii medicale în România fără a fi asigurați, în baza actului de identitate. Asociația Transplantaților s-a ocupat inclusiv să îi înscrie pe listele medicilor de familie.
Acum, în sezonul frigului și al virozelor, Amali Teodorescu se teme însă că vor fi necesare frecvent medicamente care nu sunt compensate sau gratuite.
În toate aceste luni, asociația a sprijinit în permanență refugiații cu medicamente – a avut o perioadă fonduri din Marea Britanie, iar atunci când acestea s-au terminat, voluntarii au pus personal bani, au vorbit la farmacii, au obținut medicamente prin donații sau sponsorizări.
Amali Teodorescu se teme însă puțin pentru ce va urma, pentru că, spune ea, „lucrurile se complică, empatia inițială a dispărut”.
„Din ce în ce mai mult apare chestia asta: că i-am văzut pe refugiați că au mașini, că i-am văzut că mâncau nu știu ce. Dar oamenii aceștia ce ar trebui să facă?”, se întreabă ea.
Cum s-a pierdut canadiana Olenei pe drumul dintre Polonia și România: „Avea doar ce avea pe ea. La București a primit tricouri și lenjerie, iar la Iași trusou cu haine subțiri și groase”
Olena nu știe nici astăzi „tot ce a fost în spatele aducerii ei din Polonia în România”, care a fost presărată cu mai multe peripeții decât știe ea, povestește Amali Teodorescu: „Am încercat ca nici ea, nici ceilalți să nu se simtă ca și cum ar fi o povară pe capul nostru.”
„Poate dacă vreodată va fi bine și va fi pregătită îi vom spune (Olenei – n.red.)”, adaugă Amali Teodorescu.
Plecarea din Polonia a fost presărată cu multe aventuri.
În Polonia, Olena a ajuns inițial la Poznan, unde dormea într-o hală industrială, cu saltele pe jos. Din cauza condițiilor de cazare și a problemelor ei de sănătate, se simțea însă tot mai rău.
Olena a avut norocul să fie pusă în legătură cu o asociație de pacienți din Polonia. După acest moment, a fost ghidată în permanență de Krystyna, o femeie care a trecut prin două transplanturi renale și care a călătorit special de la Cracovia pentru a o ajuta.
„Am avut sentimentul că s-a simțit în siguranță când a fost preluată de colegii din Polonia (asociația de pacienți – n.red.)”, povestește Amali Teodorescu.
După ce a ajuns la Varșovia, Olena trebuia să urce în avionul de București, dar a fost întoarsă din drum pe aeroport din cauză că avea acte de identitate foarte vechi.
Cum Olena nu putea rămâne în aeroport, Krystyna i-a luat cazare la hotel și a mers cu ea la Ambasada Ucrainei, unde i-a obținut documente de identitate noi, pentru a putea trece prin aeroport.
Olena a ajuns în cele din urmă la București. Încă de la aeroport, a fost întâmpinată de Gheorghe Tache, președintele Asociației Transplantaților din România, și de Raluca, voluntară a asociației. A rămas la București 2-3 zile, timp în care a făcut și o ședință de dializă.
Olena avusese în Polonia și o canadiană care s-a rătăcit pe drum. Nu a cerut nimic, dar Raluca, voluntara asociației din București, i-a cumpărat tricouri și lenjerie, pentru că Olena „avea doar ce avea pe ea”. „A fost atât de încântată”, povestește Amali Teodorescu.
Ironia sorții: Raluca, voluntara Asociației Transplantaților care a întâmpinat-o pe Olena la aeroport, a murit la doar 34 de ani, cu două zile înaintea publicării acestui articol. Raluca a fost dependentă de dializă și a trecut printr-un transplant renal, donatorul fiind chiar mama sa. Raluca Drăgan câștigase 5 medalii de aur la Campionatul European de Atletism destinat sportivilor cu transplant.
Raluca Drăgan și Amali Teodorescu
De la București, Olena a plecat apoi cu trenul spre Iași, unde a întâmpinat-o Cătălin, și el voluntar al Asociației Transplantaților.
La Iași, voluntarii asociației au întâmpinat-o cu un trusou cu haine subțiri și haine groase și produse de igienă.
„Au fost mulți oameni care au lucrat la chestia asta (la ajutorarea Olenei – n.red.)”, concluzionează Amali Teodorescu.
Peste 5.600 de refugiați din Ucraina au beneficiat de servicii medicale în România, de la debutul războiului în țara vecină
2,65 de milioane de cetățeni ucraineni au tranzitat România de la debutul războiului din Ucraina, arată datele oficiale ale Ministerului Afacerilor Interne. 87.841 dintre aceștia au solicitat permise de şedere în România, iar 4.391 au cerut azil politic în țara noastră.
Refugiații ucraineni beneficiază de servicii medicale în România fără să aibă asigurare medicală, doar în baza actului de identitate.
Peste 5.600 de refugiați ucraineni care au ajuns în țara noastră au beneficiat de servicii medicale decontate în România până la finalul lunii octombrie, arată cele mai recente date centralizate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, furnizate de CNAS la solicitarea HotNews.ro.
Gheorghe Tache, președintele Asociației Transplantaților din România, așteptând-o pe Olena la aeroport
Reprezentanții Casei Naționale de Asigurări de Sănătate spun însă că este foarte posibil ca acest număr să fie mai mare, având în vedere faptul că o parte dintre refugiați au beneficiat de servicii contra cost sau servicii pro bono furnizate inclusiv de către clinici private: „Acest număr nu poate fi considerat drept numărul total de refugiați care au beneficiat de servicii medicale pe teritoriul României, deoarece nu include persoanele care au beneficiat de servicii de sănătate contra cost sau pro bono oferite de unitățile medicale în afara relațiilor contractuale cu casele de asigurări de sănătate.”
„În condițiile amplei mobilizări a societății civile din țara noastră în sprijinul refugiaților, precum şi a organizaţiilor non-guvernamentale, cunoaștem din surse publice că un număr mare de persoane fizice și juridice au oferit ajutor sub diverse forme, inclusiv servicii medicale, cetățenilor ucraineni veniți în România după data de 24 februarie 2022”, arată Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
„Menționăm că serviciile care nu fac obiectul procedurilor de decontare cu casele de asigurări de sănătate nu sunt raportate în Platforma Informatică a Asigurărilor de Sănătate (PIAS) şi nu se află în evidenţa Casei Naționale de Asigurări de Sănătate”, mai precizează CNAS.
Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.
Citește și:
INTERVIURILE HotNews.ro