Onoarea armatei române

Începând din data de 10 aprilie, d-l Nicolae Ionel Ciucă – fost general, fost Șef al Marelui Stat Major, fost Ministru al Apărării Naționale – devine Președinte al Partidului Național Liberal, cumulând această funcție politică cu aceea executivă de Prim-Ministru al României. Dacă istoria mai contează, fie cât de puțin, atunci merită să ne amintim că d-l Ciucă e primul șef de Guvern (fost) militar de la Nicolae Rădescu, adică de la începutul lui 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (evident, excluzând interimatele d-lui Gabriel Oprea). De asemenea, d-l Ciucă e cel dintâi (fost) militar care e – simultan – președinte de partid și prim-ministru de la Alexandru Averescu, al cărui ultim mandat s-a încheiat acum 95 de ani. Vreme de 77 de ani nu am avut nici un militar – evident, exceptându-l pe Ceaușescu, care era un ofițer politic, nu unul de carieră – care să acceadă la cele mai înalte funcții din stat.

Pe de altă parte, d-l Ciucă e – cum să-i spunem? – militar de modă nouă. În data de 18 iaunuarie d-na Emilia Șercan a publicat un text referitor la teza de doctorat a premierului, arătând că – în mod manifest – aproximativ o treime din aceasta e alcătuită din preluări fără ghilimele din varii surse, inclusiv din lucrări ale unui membru al comisiei de doctorat (!). Peste tot în lume această ”preluare” poartă numele de plagiat, adică de furt al muncii altuia și de asumare a acesteia în nume propriu. Nu știu exact care e motivul, dar în armata română care – cel puțin pe vremea comunismului – nu a strălucit prin inteligență (mie unuia nu-mi vine în minte, ca teoretician militar, decât numele generalului Corneliu Soare – complet uitat astăzi) – e o frenezie de doctorate greu de înțeles. Poate o fi la mijloc faptul că, lipsită de contingentele de masă, care dădeau baza piramidei funcțiilor în serviciile militare, cu o experiență precară a conflictelor (e dificil de spus dacă operațiunile de menținere a păcii – în care participăm, întotdeauna, în formate internaționale – pot fi asimilate ”faptelor de arme”), armata a rămas fără criterii de avansare. Simpla vechime, ori prietenia cu diverși politicieni nu pare a (mai) fi suficientă.

Dar, nu trebuie uitat, e și o ”tradiție” a ”operei științifice” (cu un pronunțat caracter ”patriotic”) a militarilor, din ”anii de glorie” în care Institutul de Istorie Militară era condus de ”generalul” Ilie Ceaușescu. Acesta proiecta la scara istoriei viziunea ”măreției” autohtone pe care fratele lui o întrupa în prezentul vremii și se apucase să rescrie întreaga istorie a României – de la traci la ”epoca de aur” – potrivit unei logici a rezistenței eroice, a cărei repere erau regii daci, voievozii canonului de manual, Cuza (apoi se sărea peste regi), câțiva generali din Primul Război, (abia mascat) Antonescu și, mai presus de toți, ”masele populare”, căci armata era ”a întregului popor”. Această viziune – fără îndoială, compensatorie pentru o armată trimisă la cules cartofi și ”pe șantierele muncii socialiste” – s-a obiectivat în cele șase tomuri masive ale ”Istoriei militare a poporului român”, care dubleză în scris opera de fiction-history a regizorilor ”epopeii naționale cinematografice”. Se vorbește – tot mai rar – de felul în care istoriografia noastră a fost pervertită de Roller sau de cuplul Mușat și Ardeleanu; n-am văzut să se discute despre influența pe care-au avut-o asupra noastră, a tuturor, ideile lui Ilie Ceaușescu (luat ca ”patron” al unui grup de ”istorici” – între care celebrul colonel Dogaru) difuzate, la scară de masă, de benzile desenate ale ”Cutezătorilor” și, mai ales, de filmele lui Sergiu Nicolaescu. Or, bănuiala mea este că aceste ”opere” – ce recuperează ceva din mitologia marțial – eroică și-n același timp victimară a lui Antonescu și a lui Carol al II-lea – au marcat mentalul nostru colectiv mai mult decât orice alte lucrări istorice. Foarte puțină lume le-a citit, dar benzile desenate și filmele le-au văzut mulți și au rămas impregnați de atmosfera de vitejie a strămoșilor, de luptă împotriva tuturor invadatorilor, de colocvialitatea cu care discutau voievozii cu țăranii și de trădarea boierilor (care întruchipau în același timp dușmanul de clasă și cel de neam). Sincopa Revoluției și, apoi, descompunerea armatei de masă nu a făcut decât să sedimenteze și mai bine, ca ideologie, această viziune ”patriotică” a trecutului.

De aici până la ideea că, în ciuda a tot și a toate, și în prezent armata e capabilă de contribuții – ”științifice”, dacă nu altfel – pe măsura gloriei ei trecute nu e decât un pas. Pe care ”veteranii” l-au făcut către ”România Mare”, iar ”lupii tineri” către industria doctoratelor. Acestea din urmă au ajuns – în mediul militar (și aici intră nu doar armata, ci și poliția și – mai ales – serviciile secrete) – ca un soi de ”inițiere” prin care neofitul intră în tagma gradelor superioare. E greu de imaginat un mediu în care, din cauza vieții comune pe care-o presupune cazarma, oamenii să se cunoască mai bine între ei (poate doar cel eclezial e de același tip). Într-o asemenea lume și candidații știu bine ce știe comisia, și comisia ce știu candidații. Susținerea e o simplă formalitate: ne știm, știm ce ști, știm cum ți-ai făcut lucrarea și tu ști că noi știm și, știind, îți dăm titlul care duce la promovare. În felul acesta se creează o legătură similară celor din confreriile secrete: avem, împreună, un secret ce nu poate fi mărturisit nimănui din afară. În exterior el se manifestă prin poza marțială, pasul de defilare, vocea silabisită (și când e răcnită) și inevitabilele marote: ”onoare”, ”datorie”, ”disciplină”, ”apărare”. Fiecare în parte și toate împreună pot avea și un dublu sens, acoperind impostura, goana după privilegii, servilitatea și protecția beneficiilor castei.

În ciuda felului în care vrea să se prezinte (ori chiar se imaginează), d-l Ciucă are mai curând profilul unui ”inițiat”. Nu e de mirare că, la scurt timp după dezvăluirile d-nei Șercan, a intrat pe rol inevitabilul domn Sorin Cîmpeanu. La fel ca orice gradat, dânsul are o misiune: aceea de-a pune capăt scandalurilor de plagiat. Nu tăind – ca Ministru al Educației – răul de rădăcină, făcând publice lucrările cu probleme și comisiile prin care-au trecut, retrăgându-le titlurile și privilegiile celor care-au fraudat ori elaborând norme care să împiedice repetarea unor asemenea acte rușinoase și triste pentru învățământul românesc, ci ”închizând” problema. Cum ar spune Vladimir Putin (care are, și el – și curtea lui – niscaiva probleme cu doctoratul): treaba aceasta cu ”etica și integritatea academică” e o altă perversiune occidentală. Las’ că știm noi cum merg lucrurile, și acolo, și aici, Aici ne descurcăm, așa cum a fost dintotdeauna pe la noi. Și n-avem nevoie de trădători care să strice totul. Titlurile sunt titluri, iar lucrările pe baza cărora au fost obținute și comisiile care le-au acordat ar fi bine să intre la ”secretul de stat”. La informații strategice. Înainte de-a vorbi despre ele, d-na Șercan ar fi sănătos să se gândească la Curtea Marțială. Așa că d-l Cîmpeanu, care – în puținul lui timp liber – e mare francofil, tot caută o modalitate de-a ”rezolva” problema: pe de-o parte să lase lucrurile acestea cu ”transparența” și cu ”comisiile” în lege (căci așa o cer criteriile occidentale), pe de alta să le facă total nefuncționale, încurcându-le în varii blocaje legale. Altfel spus, ideea e aceea că nu poate fi demonstrat nimic și, ca atare, nemaifiind prins (de lațul legii), tot hoțul e om cinstit. Cred că, spre marea dânsului surprindere, d-l Cîmpeanu s-a trezit, la un moment dat, întors din drum de cine se aștepta mai puțin: de Președintele Iohannis. Însă – asemeni lui Florin Iordache – și Ministrul Educației e un om tenace: n-a mers acum, mai încearcă; nu se nimerește o ”schemă”, schimbă ”tactica”; important e doar să aibă timpul de-a ajunge la capăt. După ce dă legea, ordonanța, regulamentul (sau ce-o mai fi) și lucrurile ajung la Curtea Constituțională, e clar că ”problema” va fi definitiv rezolvată.

Totuși, până astăzi, eforturile d-lui Cîmpeanu fiind fără succes, d-l Ciucă a intrat chiar dânsul în luptă. Nu înainte de-a ne aminti, din nou, cum e cu ”cinstea” și cu ”onoarea”. Generalul Prim-Ministru a mutat problema de la Comisia Națională de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare – singura în măsură a se pronunța asupra fraudei academice – la Parchet, care, evident, va pretexta că nu are o definiție operațională a plagiatului. Și, până se va hotărî Parchetul că nu e nimic de hotărât, CNATDCU nu mai are ce să analizeze, dat fiind că toate originalele actelor și ale lucrării au fost reținute de ”organe”. Cinste și onoare de militar! Această istorie ar trebui să ne spună un lucru foarte simplu: și anume că Armata (și toate celelalte structuri militarizate) sunt – alături de Biserică – instituțiile cele mai nereformate și mai opace ale lumii noastre. Din păcate, ne lovim de ele mereu și aceasta din simpla rațiune că sunt cele mai stabile ierarhii și, în același timp, cele mai eficiente lanțuri de comandă pe care le cunoaște societatea noastră. Altminteri individualistă și anarhică, întotdeauna, în vreme de criză, lumea românească s-a întors spre Armată și Biserică. Prestigiul lor, abia erodat după o istorie ambiguă și un prezent scandalos, atestă dificultatea nașterii societății civile pe meleagurile noastre. Ce știm, în fond, despre Armată, dincolo de spectacolele – triste în repetitivitatea lor – cu defilări și discursuri sacadate?

Despre ce-a fost armata noastră până la Primul Război Mondial, onest vorbind – adică fără a ne încredința ”tratatului” lui Ilie Ceaușescu – nu știm prea multe. Însă două istorii ne atrag atenția asupra a ceea va fi fost ”oastea țării” în vremurile mai îndepărtate de noi: sfârșitul lui Mihai Viteazul și cel al lui Tudor Vladimirescu. Unul a fost omorât, celălalt ridicat (pentru a fi ulterior ucis), ziua în amiaza mare, de câteva zeci de străini, din mijlocul propriilor lor armate! Ceea ce pune problema coeziunii acestor oștiri. Vi-l închipuiți pe Napoleon (contemporan cu Vladimirescu) asasinat sau răpit din mijlocul grenadierilor săi?! Nu știu cum explică istoricii militari aceste lucruri, dar, cred, în alte istoriografii ele ar fi dat de gândit. Războiul (pe care noi îl numim) de Independență a fost un război ruso – turc la care am participat și noi, încadrați în dispozitivul rusesc (cu respectarea formală a autonomiei de comandă a Domnitorului Carol I). Cum va fi fost acest război, văzut dinspre noi? Cred că n-ar strica să echilibrăm eroismul lui Valter Mărăcineanu cu povestea lui Galaction din ”Papucii lui Mahmud”. Ceea ce rămâne e faptul că pierderile din rândul ”tinerei armate” au fost de un mort și un rănit la zece soldați combatanți. Altfel spus de 20 %, ceea ce e destul de mult. Al doilea Război Balcanic a fost o promenadă, însă una care ne-a constat enorm: am reușit să ni-i facem dușmani pe bulgari. Primul Război Modial e cel dintâi la care participăm, cu adevărat, ca armată modernă. Am intrat în război într-un moment nepotrivit, ratând ofensiva (Brusilov) a forțelor ruse; am deschis un front mai mare decât tot ce reprezenta până atunci Frontul Estic și, după primele zile de marș triumfal, n-am mai știut ce să facem. Apoi a urmat dezastrul de la Turtucaia, cu un general (Constantin Teodorescu) care a fugit de pe teatrul de luptă, cu un Șef de Stat Major de o incapacitate notorie (Vasile Zottu) și cu un succesor al acestuia (Dumitru Iliescu) care nu avea nici un alt merit decât acela de-a fi prieten apropiat al lui Ionel Brătianu. Și ne-am retras de peste tot – inclusiv din Capitală – atât de glorios încât doar în trei luni am pierdut tot ceea ce era de pierdut. Au urmat anii refugiului în Moldova, cu tifosul și foamea care-au făcut mai multe victime decât operațiunile militare. Am rezistat – pe poziții defensive – la Mărăști, Mărășești și Oituz și, după descompunerea armatei ruse, am capitulat. Am intrat, iarăși, în război cu o zi înaintea de capitularea germană de la Rethondes. Au venit peste noi cele trei uniri (cu Basarabia, Bucovina și Transilvania), campania din Ungaria – făcută sub supravegherea Armatei franceze din Orient a generalui Franchet d’Esperey – și pacea care ne-a dat noi frontiere. Toate acestea au făcut să se treacă peste ceea ce orice militar serios ar fi considerat ca un dezastru complet al unei armate. Faimosul general Teodorescu a devenit cartograf al României Mari, Dumitru Iliescu s-a ilustrat prin tot soiul de consilii de administrație ale societăților petroliere și miniere; doar Zottu n-a mai apucat nimic, dat fiind că – în momentul ocupării Bucureștiului de nemți – într-o criză de nervi, își trăsese un glonț în cap. După război, cel mai titrat general al momentului, Alexandru Averescu, a scris o cărțulie despre istoria Turtucaiei, a tentativei lui de redresare (Manevra de la Flâmânda) și a cauzelor ce au dus la colapsul armatei – ”Răspunderile” – care e cea mai realistă lucrare despre Armata română. Ar trebui memorată de toți cadeții militari.

Între războaie, am cultivat poza marțială, discursurile belicoase și – mai ales – uniformele de paradă ale lui Carol al II-lea. Când am început să simțim frigul războiului, am devenit lacrimogeni și am trecut pe placa cu ”salvarea ființei naționale”, abandonând, fără a trage nici un glonț, Basarabia toată, jumătate din Bucovina, Cadrilaterul și aproape jumătate din Transilvania. Apoi a venit Antonescu și ne-am trezit din nou războinici. Cu o armată care, la Iași, n-a fost în măsură a preîntâmpina sau a opri un măcel al populației civile ce a oripilat lumea civilizată (asta dacă nu cumva l-a favorizat). O armată care, în teritoriile pe care le-a ocupat în Est, a comis exacțiuni, crime și violențe care – peste tot în lume – intră în categoria crimelor de război. Nemții nu ne-au tratat niciodată ca pe egali, iar rușii ne-au considerat niște dușmani învinși. De la Staligrad la 23 august am ținut-o într-un prohod, iar în data din urmă am descoperit o specialitate națională: ”întorsul armelor”. Fapt semnificativ, din 200 de generali (cifra e din cartea lui Alesandru Duțu, Florica Dobre și Leonida Loghin – ”Armata română în al Doilea Război Mondial (1941 – 1945) Dicționar enciclopedic”, Editura Enciclopedică, 1999), porniți cu patos eroic împotriva ”iudeo-bolșevicilor”, unul singur a ales să-și pună capăt zilelor când am schimbat tabăra; îl chema… Hugo Schwab. Restul s-au aliniat ordinului ”capului oștirii” și, dacă n-au fost disponibilizați, au luptat de partea rușilor împotriva nemților. Pierderile acestui război au fost și ele dezastruoase: un total de 800 000 de morți, răniți și dipăruți în operațiunile militare, cărora li se adaugă încă vreo 400 000 de evrei și țigani dispăruți în Transnistria. Mergând pe o cifră de ansamblu minimală – 1 000 000 de morți și incapacitați, adică 250 000 pe an – cred că guvernarea lui Antonescu a fost cea mai dezastruoasă din toată istoria noastră sub raportul pierderilor demografice în acțiuni violente. Apoi, evident, ne-au ocupat (ca pe o țară învinsă) rușii și cei mai mulți dintre generali – în frunte cu ”Conducătorul Statului” – au sfârșit, fără nici o departajare a vinovățiilor, prin varii Gherle și Aiuduri, ceea ce, în mentalul popular (mai ales în cel de după Revoluție), i-a transformat în ”martiri”. Totuși, înaintea ”martiriului” e un angajament hazardat, o tristă lipsă de dotări a armatei (în bună măsură datorată corupției la nivel înalt), compensată de sacrificarea soldaților și – din păcate – culpa unor acte care ne fac vinovați în eternitate.

Despre ”epoca socialistă” a armatei ”generalilor” Emil Bodnăraș și Leontin Sălăjan (acesta din urmă, lăcătuș la bază, avansat direct de la fruntaș la general-maior, are de ce să-i facă să pălească de invidie pe toți generalii de azi!) nu sunt prea multe de spus. A participat și la represiunea împotriva ”chiaburilor”, și la vânarea ”partizanilor”; a fost o școlă de obediență și de îndocrinare pentru copiii de țărani în drumul lor spre oraș și a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face ”bărbați”. În mod bizar, ”bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei. Dacă am fost cunoscuți prin ceva pe plan militar pe vremea lui Ceaușescu, e vorba de traficul de arme în diverse țări ale ”lumii a treia”. În fine, când a venit Revoluția, armata – la fel ca securitatea – au tras fără să crâcnească în oameni. Nu cred că trebuie să fii foarte inteligent pentru a înțelege un lucru elementar: atunci când lumea a ieșit în stradă împotriva lui Ceaușescu și acesta a ordonat represiunea, au tras în populație cei care aveau arme. Vreme de o săptămână armata și securitatea au fost la ordinele ”Comandantului Suprem”. Abia când revolta s-a extins la scara întregii țări, înalții gradați au înțeles că asocierea lor cu Ceaușescu va fi o ghiulea prea grea pentru ei. Iar după sfârșitul lui Milea au realizat – cât se poate de clar – că, și dacă Ceaușescu câștigă runda, vor fi făcuți vinovați pentru ceea ce executaseră la ordinul lui. De aceea, cu o viteză incredibilă, au ”întors armele”.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro