​Opinii Drink Insider: O picătură de vin în buricul pământului

​A crede că aparţii unei naţiuni viguroase, cu tradiţii puternice, poate da vieţii un sens. Mai ales dacă eşti sărăcuţ în alte izvoare. Să ştii că eşti un popor cu tradiţii milenare, cristalizate de-a lungul secolelor în adevăruri de neclintit, îţi poate da siguranţă şi te poate orienta în varii direcţii, în lipsă de alte repere. Ce poate fi mai minunat decât portul popular românesc, muzica populară, bucătăria tradiţională, arta populară românească, vinul românesc?

Acum, ce să vezi, se mai întâmplă şi mici accidente. Sarma nu e un cuvânt românesc, ci turcesc. Ca şi ciorbă, chiftea, ghiveci, musaca (pe ultimul îl revendică şi grecii). Iar legendara brânză de burduf poate fi degustată şi în Turcia. Cât despre mititei, au împânzit de secole bune Balcanii, cu mici deosebiri de gust, de la loc la loc. Zacuscă vine din rusă, borş din ucraineană, iar cu palinca e clar – e patrimoniu maghiar, lucru consfinţit şi la nivel juridic internaţional. Şi chiar dacă exemplele pot continua, ne rămân multe altele, necomestibile, de care să ne sprijinim când ne apucă angoasele identitare.

Spre exemplu, muzica populară românească. Nici unui român verde la cap nu i-ar trece măcar prin minte să-i conteste geniul şi autenticitatea. Acum, dacă unii etnologi mai scapă pe la colţuri cum că doina poate fi întâlnită şi aiurea, în spaţii extra româneşti, e una. Dar cum poţi să-l categoriseşti pe unul care zice că „noi n-avem muzică naţională”, ci o „muzică compozită făcută din elemente orientale, ungureşti şi ruseşti, fuziune care dă ceva original”? Sau că „doina noastră are un caracter definitiv oriental şi răspunde cu totul prin tristeţea ei melancoliei noastre native, de aceea am adoptat-o în aşa fel încât pare copila noastră” şi că „s-a întâmplat cu muzica noastră naţională ceea ce s-a întâmplat şi cu fiinţa noastră etnică. După cum sângele nostru este un amestec din toate soiurile de neamuri care au trecut prin această parte a Europei, tot aşa şi muzica noastră naţională a păstrat accente, răsunete, influenţe din cântecele acelor popoare”.

Individul ar trebui, zic unii, supus oprobriului public. Ce te faci, însă, dacă pe individ îl cheamă George Enescu? Iar afirmaţiile au fost făcute înainte de Primul Război Mondial, în perioada de aur a României? Şi unele din temele populare pe care le-a preluat în compoziţiile lui nu sunt nicicum expresii ale geniului popular, ci compoziţii ale lui Grigoraş Dinicu? Care, pe deasupra, nici măcar nu era român. Ci rom…

Şi tot aşa. Fota poate fi admirată nu numai în portul popular românesc, ci şi la Muzeul Artei Islamice din Istanbul, secţia de etnografie. Iar în ce priveşte ia… Cea nemurită de Matisse în celebrul tablou „La blouse roumaine”, poate fi întâlnită şi în portul popular al altor popoare. La est de România. Cât despre arhitectura populară românească, altă sursă de pretenţii de unicitate, niscai istorici ai arhitecturii ar fi bine să pună lucrurile la punct şi să explice publicului cum se face că pridvorul şi nu numai, este întâlnit şi la alte popoare. Estice şi sudice. Deloc româneşti…

Chestiunea este că toate cele de mai sus şi multe altele asemenea, nu au nici o relevanţă în absenţa încăpăţânării colective în a crede orbeşte că suntem unici şi mult deasupra altora. Complexaţii care se pretind a fi buricul pământului pierd legătura cu realitatea şi mai au puţin şi o să înceapă să strige că românii au fost primii pe Lună!

La fel se întâmplă şi cu vinul românesc. Dyonisos, a.k.a. Bachus, a fost trac, nu?! Iar Burebista, în ticăloşia lui, a tăiat viile din cauză de leneveală a supuşilor pe motive de beţie cronică, într-atât de bun era vinul carpato-danubiano-pontic! Pe cale de consecinţă, cutează cineva a combate cum că vinul românesc, rezultat al „tradiţiei multimilenare”, nu este printre cele mai bune vinuri din lume?!

Ei bine, din păcate, nu. În majoritatea lor, Românii cred, cu tărie, că vin precum cel românesc nu există pe lume. Iar realitatea este că, oenologic vorbind, străinii ne ignoră. Şi pe bună dreptate! Ne umflăm în pene, bazându-ne pe „adevăruri” pe care le considerăm imuabile şi devenim aproape violenţi când cineva dă semne că s-ar îndoi. Ne împăunăm tătici ai vinurilor pe baza unei „tradiţii multimilenare”. Ce ştim, însă, cu exactitate, despre istoria vinului românesc este mult mai tulbure. Anume că, nici până în zilele noastre, nu ştim foarte multe lucruri concrete.

Spunem că producerea vinului este milenară în România. Dar ăsta este un lucru comun. Peste tot, în toată Antichitatea, s-a făcut vin acolo unde s-a putut. Iar acolo unde nu s-a putut, s-a făcut bere. Pentru că important nu era vinul, ci alcoolul din vin. Şi nu ca sursă de inspiraţie pentru poeţi şi cântăreţi şi nici ca izvor de plăceri. Totul a început de la o observaţie simplă: cine bea fermentat de cereale (bere) sau de struguri, (vin), trăia mai mult decât cel care bea apă chioară. Bolile transmise prin apa care era băută erau mortale. Licorile mai sus pomenite conţin alcool care, în afară de faptul că este îmbătător (la propriu), mai are o mare calitate: este dezinfectant. Adică, omoară microbii. Şi chiar dacă în acele vremuri toate acestea nu fuseseră descoperite ca explicaţie ştiinţifică, un lucru era evident. Dacă beai apă din baltă, râu sau de aiurea, puteai să crăpi în chinuri. Dacă beai vin sau puneai vin în apă, aveai şanse mult mai mari să trăieşti.

Nu am inventat noi, românii, vinul. Nici nu i-am descoperit noi virtuţile. Cele mai vechi vestigii arheologice oenologice datează de nouă mii de ani şi sunt pe teritoriul Georgiei. Este plin Egiptul de vestigii antice despre vin. La fel ca toată Asia Mică. Despre Grecia şi Roma antice nici nu are sens să mai vorbim. Cât despre noi, cei mai feroce naţionalişti susţin că poporul român ar fi apărut imediat după invazia romană, după anul 100 d.Hr. Istorici mai răcoriţi la minte aduc „româno geneza” mult mai încoace. Cei care ne consideră urmaşii şi moştenitorii direcţi întru toate ai dacilor, vin şi clamează faptul că regele dac Burebista a tăiat viile pentru că poporul lui, dedulcit la prea apăsate beţii, nu mai presta corespunzător (la drept vorbind, asta s-ar putea să fie singura moştenire geto-dacică palpabilă…). Atâta doar că mulţi istorici îl localizează pe Burebista la sud de Dunăre.

În ce priveşte Evul Mediu, realitatea rămâne la fel de tulbure. Pe teritoriul actual al României s-a făcut vin pe unde s-a putut. Şi punct. Asta nu ne scoate cu nimic în faţă, aşa cum inventarea distilării alcoolului i-a scos pe arabi în jurul anului 1000. Prohibit de către Mahomed în Coran, vinul a fost distilat în alambic (cuvânt de origine arabă), rezultând alcoolul (alt cuvânt de origine arabă). Preluată de francezi, această descoperire a dat „apa vieţii” (eau de vie), ulterior numită cognac, după numele provinciei. Iar în Irlanda călugării catolici au distilat berea şi a ieşit whisky. Toate, la început, (re) cunoscute ca medicamente.

Şi la noi, la români, vinul, berea (dacă tot îi considerăm pe saşi parte a României…) şi ţuica au fost, la fel ca peste tot, mijloace preventive şi curative de epocă (obiceiul de a bea o ţuică înainte de masă, iniţial pentru a avea alcool în stomac care să anihileze eventualele mâncăruri alterate, a rămas şi astăzi, însoţit de exclamaţia „sănătate curată!”). Şi atunci, cu ce am fost noi mai breji decât alţii, astfel încât să ne clamăm o eventuală tradiţie în ale vinului care să ne diferenţieze de alţii?

Pe la anul 750 d.Hr., în vremea lui Carol cel Mare, se dă prima lege a culturii viei şi vinului pe teritoriul actual al Franţei şi Germaniei. La 1335, două treimi din bugetul oraşului Bruges, din Flandra, azi Belgia, provenea din exportul de vin. La 1335, Negru Vodă, respectiv Dragoş, nu binevoiseră încă să descalece să întemeieze Ţările Române… Tot din secolul al XIV-lea datează un înscris prin care, un episcop din Bordeaux, cheamă ţăranii la clacă să care lut din albia râului, cu care să căptuşească versantul unui deal pe care urma să se pună viţă-de-vie. Începând cu 1550, în Occident, se recomandă oficial consumul vinului ca fiind o alternativă mai sănătoasă decât băutul apei.

Ce date concrete avem din România (sau, mă rog, cum se chema ea pe vremea aceea…) referitor la cultura viţei-de-vie şi producerea vinului ca să ne putem împăuna azi cu o mare tradiţie care să ne individualizeze faţă de alţii?