Opozitia paradoxala

Îmi cer scuze că încep cu un exemplu din fizică. O fac nu din prețiozitate sau savantlâc, ci fiindcă e simplu și foarte expresiv pentru chestiunea politică în discuție. Există două tipuri de sisteme solare: unele, ca al nostru, sunt alcătuite dintr-o stea în jurul căreia orbitează eventual planete, care au mase mult mai mici decât steaua; altele au în centru două stele de mase comparabile, care se rotesc una în jurul celeilalte – acestea sunt stelele duble. Nu există trei stele (sau mai multe) legate laolaltă, pentru că un asemenea sistem ar fi instabil. În termeni matematici, problema a trei corpuri nu poate fi tratată decât presupunând că unul din ele e foarte mic în comparație cu celelalte două, și că prezența lui se exprimă printr-o ușoară perturbație, așa încât ajungem la problema a două corpuri, ușor modificată. Această afirmație generală, întemeiată pe matematică, poate fi testată dacă priviți prin telescop oriunde în univers.

La fel, dacă priviți în lume, nu veți găsi sisteme politice stabile cu trei poli de putere. În dictaturi există un singur pol, în democrațiile cu tradiție, doi poli, numiți de regulă stânga și dreapta, în jurul cărora pot orbita partide mai mici. În această afirmație nu intervin hazardul ori subiectivitatea, ci o logică banală: dacă sunt două partide puternice, o ușoară modificare a raporturilor dintre ele produce ușoare modificări ale peisajului politic; dimpotrivă, în cazul a trei partide cu ponderi comparabile, o ușoară modificare în raporturile a două dintre ele produce reacții în lanț care bulversează întreg peisajul, iar sistemul capătă un comportament haotic. Este ceea ce trăim de mai mulți ani în România, cu amendamentul că mișcările haotice sunt temperate de condițiile impuse din afară: aparținem de Europa și de NATO. Relativa stabilitate de la noi s-a datorat Occidentului; lăsați de capul nostru, am fi găsit probabil suficient aplomb ca să aruncăm țara în aer, condamnați de haosul care se ascunde în spatele cifrei trei.

Aceste considerații fizico-matematice nu fac decât să ilustreze un adevăr pe care mai toată lumea îl știe, dar aproape nimeni nu pare să-și dea seama de greutatea și consecințele lui: avem nevoie de doi poli de putere – și atât. Iar asta nu din motive conjunctural-electorale, nu fiindcă am vrea, de pildă, ca dreapta (un fel de-a spune) unită să câștige alegerile, ci pur și simplu pentru stabilitatea sistemului – pentru ceva aflat dincolo de simpatiile politice. Țările asupra cărora istoria a apucat să lucreze mai mult au ajuns la soluția asta. Noi încă nu.

Polii de putere sunt însă partide politice reale, nu ficțiuni matematice. Toate partidele sunt corupte, cu excepția PSD-ului. PSD-ul nu este corupt – în sensul că nimic n-a fost degradat în el prin participarea la jocul puterii –, ci este corupția însăși. El s-a perfecționat continuu în virtutea scopului inițial: transformarea capitalului relațiilor din comunism în capital politic și financiar tentacular, într-o țară cvasi-democratică. Nu e un partid care să fi putut dezamăgi pe cineva, pentru că el este blestemul care ne urmărește din comunism. Social-democrat, evident, n-are cum să fie, din moment ce e partidul oligarhilor, dar în România titlurile (între care și cel de doctor) nu mai au de mult acoperire în realitate. Tendința lui genetică îl face să se îndrepte spre acel echilibru politic cu un singur pol de putere, însă Europa și America îi pun bețe în roate – drept care este partidul cel mai consecvent antioccidental. În plus, PSD-ul a lichidat posibilitatea existenței unei stângi veritabile. Pentru toate aceste motive, într-o lume mai bună decât cea în care trăim, PSD-ul ar fi trebuit pur și simplu să dispară, fiindcă înseși genele lui sunt nocive. Poate că un PDL din vremea PD-ului (cu oamenii mai dinamici, mai luminați, mai puțin schimonosiți de putere și complot din FSN-ul primordial) ar fi fost o variantă acceptabilă pentru stânga. După cum un PNL condus mai curând de Chiliman decât de Antonescu ar fi fost o variantă acceptabilă pentru dreapta. Toate acestea ar fi avut sens dacă PSD-ul ar fi dispărut la timp, sau dacă ar fi rămas din el doar un minuscul partid comunist. În realitate însă, nu numai că PSD-ul supraviețuiește, dar prosperă tulburător.

Să speri că PSD-ul va dispărea într-un viitor previzibil e o iluzie periculoasă. Într-un fel, în mod paradoxal, timpul lucrează în favoarea lui: e votat de oamenii cel mai puțin instruiți, iar ponderea relativă a acestora crește prin emigrarea celor instruiți și prin degradarea învățământului. Analfabetismul priește PSD-ului, și nu văd vreun motiv ca exigențele impuse de dl Funeriu învățământului să fie menținute – ar fi în defavoarea celor aflați acum la putere, care nici în privința amendării plagiatelor n-au vreun interes să intervină. Cultura de care votantul PSD are nevoie poate fi absorbită de la Antena 3 și din Click!, e de-ajuns.

Dacă PSD-ul n-are cum să dispară, singura soluție pentru a se ajunge la o configurație politică acceptabilă este fuziunea PDL-ului cu PNL-ul. De fapt, acum riscul existenței a trei poli e mai mic decât cel al rămânerii cu un singur pol – miza nu e atât stabilitatea, cât menținerea unei democrații aproximative. Am spus fuziunea și nu alianța PDL-ului cu PNL-ul, pentru că, la noi, alianțele au fost întotdeauna căsnicii cu năbădăi și n-au dus nicăieri, dar, cu liderii actuali ai celor două partide, lucrul e improbabil. Ca fuziunea să aibă loc, ar trebui să se întâmple ceva spectaculos în amândouă partidele – și ceva spectaculos în mințile celor care țin morțiș să fie șefi. Apoi, ar trebui pusă între paranteze o istorie recentă în care PNL-ul s-a comportat la fel de rău ca PSD-ul, singurul argument în favoarea liberalilor fiind că măcar nu și-au protejat indecent de viguros marii corupți.

Dacă judecata rațională ar fi trebuit să îndemne opoziția la coagulare, ce s-a întâmplat a mers tocmai în direcția contrară. Când desprinzi din PDL un grup pentru a forma un nou partid, singurul scenariu plauzibil pe care ți-l poți face este că, printr-un număr de magie politică, PDL-ul dispare și rămâne numai PMP-ul. Altminteri ești victima sigură a aritmeticii elementare. La fel, când nu oferi nici o șansă apropierii de liberali, nu poți spera decât ca PNL-ul să dispară. De fapt, cei care, prin dăinuirea fosilei politice PSD, sunt condamnați să fie aliați îți lasă impresia că pariază mereu unul pe dispariția celuilalt. În termeni matematici, ei cred că participă la un joc de sumă pozitivă sau măcar nulă – altfel spus că, din perspectiva PMP-ului de pildă, câștigul lui va fi mai mare decât (sau egal cu) suma pierderilor PDL-ului și PNL-ului. În realitate, ei participă la un joc de sumă negativă – PMP-ul va câștiga mai puțin decât pierd împreună celelalte două partide. Opoziția în întregul ei pierde. E un fapt banal, ignorat însă de cei care ar trebui să construiască o linie solidă de apărare a statului împotriva asalturilor PSD-ului.

De ce e ignorată realitatea asta elementară? Văd aici două răspunsuri posibile. Unul ține de ideea repetată insistent în ultima vreme cum că, îngrijorat de criza ucraineană, Occidentul s-a apucat brusc să facă curățenie în ograda noastră și, PSD-ul fiind partidul corupt prin excelență, Uniunea Europeană și NATO l-ar privi cu antipatie și ar interveni cumva în jocurile noastre politice. Nu neg că o doză de adevăr va fi existând aici, dar rămân două puncte delicate: nu știm cum și când se va sfârși criza ucraineană, și e riscant să pariezi totul pe o conjunctură schimbătoare; apoi, dincolo de declarații și de premii acordate, nu mi-e limpede prin ce mecanisme concrete ar interveni Occidentul în jocurile care se fac la noi. De fapt, experiența (cazul Austriei mai demult și al Ungariei mai recent) ne arată că reacțiile Occidentului în situații dezagreabile au fost mai curând timide, chiar dacă n-au lipsit declarațiile.

Al doilea răspuns este acela că trimiterea în justiție a satrapilor locali a creat o euforie care întunecă judecata opoziției. Cu aparatul de propagandă mai activ ca oricând, nu sunt deloc convins că electoratul PSD-ist va fi grav descurajat. După cum nu sunt sigur nici că apaticii se vor deranja să meargă la vot. Mașinăria de fabricat ceață a intrat deja în scenă și produce confuzie în cantități uriașe. Dacă apare o dezvăluire serioasă, aparatul de propagandă răspunde imediat cu două diversiuni spectaculoase. Îți trebuie atenție și discernământ ca să separi apele, tocmai trăsăturile pe care PSD-ul n-are nici un interes să le cultive printre votanții lui.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro