Orban – inceputul sfarsitului. Cum cad populistii in capcana vanatorii de suport electoral

Cu referendumurile nu te joci. Din multe motive, interne şi externe. Politica nu se mai face de mult în Agora, prin participarea directă a poporului la procesul decizional. Contraexemplul Elveţiei nu e deloc elocvent, ţinând de particularităţile istorice şi culturale ale „federaţiei cantoanelor”, care nu se regăsesc în alte sisteme democratice moderne.

Nu întâmplător democraţia americană recurge rarisim la referendumuri, de regulă numai atunci când sunt în discuţie amendamente ale Constituţiei, asupra cărora este firesc că numai cetăţenii pot avea ultimul cuvânt. În rest, pentru politica de zi cu zi, politicienii aleşi decid care e calea de urmat, după care vor răspunde la urne peste patru ani, putând fi realeşi sau nu. E logica simplă a democraţiei reprezentative, în care responsabilitatea politică a liderilor aleşi nu se ascunde sub „fustele” unei ipocrite consultări populare, menite doar să atragă capital de imagine în favoarea liderului care ştie ceva din sondaje (dar nu totul) şi se gândeşte cum să mai puncteze în faţa adversarilor politici.

Au făcut-o câţiva lideri prin Europa, în anii din urmă, şi nu le-a ieşit jocul. Neomarxistul Alexis Tsipras a făcut în 2015 degeaba un referendum în Grecia, împotriva măsurilor de austeritate pentru plata datoriei publice (ghiciţi ce votează poporul la o asemenea întrebare?!), l-a câştigat după cum era previzibil, după care a trebuit să accepte toate condiţiile impuse de creditorii europeni, pe care nu i-a interesat câtuşi de puţin referendumul grecilor, Tsipras desconsiderându-şi practic, prin această strategie eşuată, propriul popor şi devalorizând totodată votul grecilor.

Recent, fostul premier David Cameron a încercat o manevră politică măiastră, să convoace referendum pentru ieşirea din Uniunea Europeană dar el să se pronunţe pentru rămânere, crezând că e isteţ şi le aplică adversarilor din partid lovitura fatală, dar a făcut totul praf, inclusiv cariera lui. Acum câteva zile, alt premier „pe val”, campionul naţionalismului şi eurofobiei aflate la putere pe continent, Viktor Orbán, a dorit să pluseze în bătălia lui internă (pentru popularitate) şi externă (împotriva Comisiei Europene), făcând un referendum complet inutil, pe care de altfel l-a şi ratat.

De ce spun că referendumul pentru/împotriva „cotelor de refugiaţi” decise de Uniunea Europeană pentru fiecare stat membru era, în fond, inutil? Simplu: pentru că la acest referendum ungurii nu decideau, de fapt, nimic. Nici dacă votau pentru, nici dacă votau contra. Singurul lui scop era ca, printr-o victorie masivă şi validă în cadrul consultării populare, discursul lui Orbán să fie „legitimat” de popor (nu era cazul, el fiind un premier legitim) şi să se ştie că poporul este de partea lui, că îi dă dreptate lui şi nu Comisiei sau Angelei Merkel, iar acest rezultat să fie apoi folosit, simbolic, drept capital politic pentru iniţiatorul referendumului, deopotrivă pe plan intern şi extern. Planul părea să fie perfect şi pe deplin profitabil politic.

La o privire mai atentă, populismul ieftin al lui Orbán este devoalat până la ultima consecinţă. Referendumul din Ungaria nu putea schimba o decizie a Uniunii Europene, adoptată acum un an de Consiliul European cu votul statelor membre (deci nu de Comisia Europeană, cu care se luptă zgomotos liderul de la Budapesta), iar pe de altă parte se pare că, oricum, premierul Viktor Orbán tot nu este dispus să accepte efectiv preluarea celor mai puţin de 2000 de refugiaţi repartizaţi Ungariei. De ce l-a mai făcut în acest caz, dacă nu dintr-o vânătoare de suport electoral? Trebuie reamintit că si România a votat atunci, la acel Consiliu JAI din septembrie 2015, împotriva propunerii Comisiei Europene (alături de Ungaria, Slovacia şi Cehia) dar sper că nu vom fi chemaţi la un referendum, în care să fim întrebaţi dacă suntem sau nu de acord cu decizia respectivă a Uniunii Europene. Avem lideri legitimi, care răspund pentru acţiunile şi strategia lor.

Este limpede pentru orice minte detaşată de lupta politică faptul că, pentru acceptarea sau nu a mai puţin de 2000 de refugiaţi, nu meritau cheltuiţi 40 de milioane de dolari în organizarea unui referendum stupid. Factura Ungariei este deja mai mare decât ar fi fost cazul. Iar dacă într-adevăr, ca şef al guvernului, nu doreşte să primească niciun refugiat, până la urmă nu o să vină nimeni de la Bruxelles să aducă refugiaţii cu forţa în Ungaria. Asta este şi gata, Ungaria încalcă o decizie a Uniunii Europene şi va suporta consecinţele (probabil nu foarte mari) ale acestui refuz, dar refugiaţi tot nu o să primească. Referendumul a fost deja prea mult. Şi-a făcut-o cu mâna lui.

Scriam, în decembrie 2014[1], când Orbán făcea apel pentru prima dată la vechea teză a „cetăţii asediate” („Statele Unite şi Uniunea Europeană atentează la independenţa Ungariei” iar el, desigur, este eroul naţional, singurul lider adevărat, care se poate opune acestei mari conspiraţii internaţionale împotriva Ungariei) că discursul lui Viktor Orbán începe să semene cu lamentarea lui Ceauşescu de la finalul anilor ’80, când se erija în apărătorul intereselor poporului român. Spuneam atunci că epoca Orbán va mai dura cel mult trei ani şi jumătate, până la următoarele alegeri parlamentare la termen (primăvara lui 2018), ceea ce poate a părut multora un paradox în raport cu popularitatea enormă de care se bucura Orbán la momentul respectiv şi cu majoritatea absolută pe care o avea în Parlament. Este interesant de văzut şi cum vor arăta discursurile electorale în Ungaria în 2018, când România va celebra 100 de ani de la Marea Unire. Lipsa unei alternative liberale serioase şi credibile la platforma „iliberală” a lui Orbán este cel puţin curioasă pentru societatea ungară actuală. Mai este însă timp până la alegeri.

Îmi menţin pronosticul. Ceasul mandatului lui Orbán la guvern ticăie. Astăzi i se cere demisia[2], ca asumare a eşecului referendumului. Deocamdată o face partidul extremist Jobbik. Nu va demisiona pentru că îi cere Jobbik, dar acesta este doar începutul. În 2002, prezenţa la vot[3] în Ungaria a fost 70,52% (când premierul Orbán pierdea alegerile şi implicit primul său mandat la şefia guvernului), în 2006 67,57%, în 2010 64,38% (când a fost reales şi a redevenit premier), în 2014 61,84%. Acum, doar 43% au ieşit să voteze. Este şi acesta un semn al măsurii în care cetăţenii Ungariei îi mai iau în serios iniţiativele, chiar dacă încă există, iată, un nucleu important de circa 40% susţinători, fără să fim siguri că toţi cei care au votat Nu la referendum sunt, de fapt, doar votanţii partidului FIDESZ şi nu includ cumva şi o parte din electoratul Jobbik.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro