Pe urmele unui mare alchimist băimarean, Johannes Banfi Hunyades, care l-ar fi influențat și pe Shakespeare

Născut în cetatea Baia Mare în anul 1576, fiul lui Benedict Banfi Hunyades, pastor luteran și al lui Gertrude, Johannes a urmat cursurile Schola Rivulina, o școală unde erau predate inclusiv cursuri de nivel universitar, în patru limbi: latină, greacă, ebraică și engleză. A fost instruit ca ucenic în Breasla Argintarilor, devenind astfel creator de monede. Era în același timp preocupat de experimentele alchimice și de știință, în general, iar tatăl său – deși era un teolog strict – i-a permis să țină un laborator de experimente în subsolul casei, conform cu învățăturile teologului dominican Albertus Magnus…

Cum transformi o vacanță într-un subiect? Se întâmplă, am citit multe astfel de gânduri retrospective sublimate în scris de un autor sau altul, în chei diferite și cred că experiența este în general aceeași (mai puțin în cazul celor care-și propun din start să valorifice experiențele de vacanță pe blog, vlog[3] sau ca articol de presă): ceva se întâmplă, te răscolește, te inspiră sau doar te amuză și vrei neapărat să împarți impresiile cu alții așternând cuvintele (era să zic pe hârtie) într-un text sau alt format media publicabil.

Mie mi s-a întâmplat în Baia Mare, parcă văd și acum, după ce tocmai ce vizitasem Muzeul județean de istorie și arheologie găzduit de ansamblul de imobile care în trecut au găzduit Monetăria, adică sediul Breslei Argintarilor. Monedele bătute la monetăria din Baia Mare aveau ca marcă literele „NB”, de la numele maghiar al orașului, „NagyBánya”, și „G”[4], ceea ce are o anumită importanță, pentru a înțelege mai bine unele dintre istoriile ce urmează.

Cu gândul de a traversa către Centrul Vechi, am apucat pe strada Dacia, care în capătul dinspre piață se încheie cu o suită de arcade și, pentru că imaginea era ofertantă, ne-am oprit pentru câteva fotografii. Pe o ușă laterală a clădirii din stânga (ce s-a dovedit a fi un hotel), un tânăr intra cu brațul plin de lemne pentru un cuptor de pizza și, bănuiesc, ne-o fi cântărit cu privirea, pentru că la un moment dat ne-a întrebat: Nu vreți să vizitați și subsolul nostru? O să puteți vedea ceva interesant.

De ce nu? ne-am spus și am acceptat invitația, mai ales că în România nu sunt prea multe ocaziile în care un antreprenor care deține un hotel cu restaurant (cum s-a dovedit a fi) să se comporte ca o gazdă de tavernă grecească. Tânărul, care s-a recomandat simplu Ionuț, a luat-o înainte și ne-a condus într-o pivniță amenajată ca o cramă de bun gust, un spațiu cu un aer neașteptat de intim, împărțită prin două ziduri și o arcadă în trei încăperi.

Aici suntem în subsolul fostei Case Banfi Hunyades, ne-a explicat Ionuț, iar aici, arătând spre ultima încăpere ce se deschidea în capăt și spre stânga, era încăperea în care Johannes Banfi Hunyades avea un atelier alchimic. Era alchimist. Alchimist? Interesant! Johannes Banfi era din familia Huniade? Întreb și mă mir, știind că în secolul al XV-lea Iancu de Hunedoara devenise proprietarul cetății Baia Mare, iar fiul său, Matei Corvin, rege al Ungariei, i-a redat statutul de oraș liber și i-a conferit dreptul de a-și construi fortificații.

În același Centru Vechi, pe latura din dreapta a pieței, cum privești din ușa hotelului pe care îl vizitam, se găsește Casa Elisabeta (Erzsébet Szilágyi) sau Casa lui Iancu de Hunedoara, construcție de secol XV începută de Iancu pentru a o onora pe soția sa, Elisabeta, și a fost finalizată de Matei, fiul său și rege al Ungariei.

Ionuț mi-a răspuns că probabil da, există o legătură cu Corvinii, dar am aflat ulterior că nu: familia pastorului luteran Benedict Banfi Hunyades, tatăl argintarului alchimist Johannes, nu era înrudită cu dinastia Corvinilor – Huniade (de Hunedoara). Numele Banfi Hunyades sau Banfihunyades, ori Bánffyhunyad-es poate, în schimb, să aibă o legătură cu comunitatea din târgul cu același nume din secolul XV, astăzi cunoscut ca orașul Huedin, unde trăia o comunitate germanică importantă.

Ionuț ne atrage apoi atenția asupra unui șir de cărămizi încastrat în arcadă, care purtau marca „NB” a cetății Baia Mare și ciocanele încrucișate, însemnul societăților (breslelor) minerești, normal pentru zona în care ne găseam, asigurându-ne că provin din construcția originală. Undeva în dreapta jos, o nișă cu o deschidere în arcadă de vreo doi metri lățime, cam un metru și jumătate înălțime și cel mult o jumătate de metru în profunzime a făcut obiectul unui comentariu separat din partea ghidului nostru.

Prima reabilitare din ultimele decade ale hotelului fusese făcută de un alt om de afaceri din zonă, care achiziționase imobilul în anul 2003 și l-a deținut până în anul 2022, când l-a vândut familiei Ovidiu Goga și Sorina Pintea[5], așa cum aveam să aflu ulterior. Când familia Goga – Pintea a preluat afacerea, a făcut și unele reamenajări, printre care – ne-a explicat Ionuț – s-a încercat și excavarea nișei, probabil pentru a câștiga un spațiu în plus la subsol.

Doar că experiența pe care constructorii și proprietarii au avut-o în încercarea de a adânci spațiul cum își propuseseră a fost surprinzătoare, frizând paranormalul, așa că au decis să lase lucrurile cum le-au găsit; decizia s-a bazat și pe mărturiile personalului mai vechi al hotelului, preluat la achiziția afacerii, care și-a descris propriile experiențe cu subsolul bântuit petrecute de-a lungul anilor.

Dar nu (numai) ideea de casă bântuită atrage atenția asupra Casei Banfi Hunyades din Baia Mare, ci și faptul că aici s-a născut și a locuit alchimistul Johannes, de meserie argintar (creator de monede) pentru cetatea Baia Mare și pentru familia arendașului (cu origini olandeze) Georg Lissibona și care, din 1608, s-a stabilit la Londra.

Cum a ajuns și ce făcea Johannes la Londra? Aici lucrurile au devenit și mai interesante, ne-a asigurat Ionuț, pentru că se pare că odată ajuns la Londra a intrat în cercul din jurul lui William Shakespeare, căruia i-ar fi inspirat piesa Romeo și Julieta, după ce a scris un text despre iubirea neîmpărtășită a tinerilor din familiile arendașilor rivali Lissibona (Agatha) și von Herbertstein (Matthias) din Baia Mare.

Subiectul ar fi fost explorat pe larg de un istoric și scriitor amator, de asemenea fiu al Băii Mari, și anume Walter Übelhart, autorul unui roman în care urmărește viața lui Johannes Banfi Hunyades, publicat în anul 2019 sub titlul „În umbra lui Shakespeare” și, mai apoi, a produs și un film artistic, în anul 2016 – „Argintarul” („The Silversmith”). Aș vrea să citesc și eu cartea lui Übelhart, unde o găsesc? l-am întrebat pe Ionuț. O vindem și noi, mi-a răspuns, așa că m-am ales cu un roman istoric, pe care l-am îndesat în rucsac și așa a rămas în următoarele zile de vacanță.

Nu am plecat din Casa Banfi Hunyades până când nu am schimbat câteva date de contact cu Ionuț, prilej cu care am aflat că se numește și Pintea. Numele nu mi-a atras în niciun fel atenția, doar eram în Baia Mare, nu? Ideea a fost ca, după ce mă documentez, să facem și un scurt interviu, cu care Ionuț a fost de acord. Apoi ne-am văzut de drum, pentru că mi-am dorit neapărat să trec și prin Colonia Pictorilor din oraș, un loc care nu trebuie ratat dacă vizitezi Baia Mare.

Cine este Johannes Banfi Hunyades, enigmaticul alchimist băimărean

Născut în cetatea Baia Mare în anul 1576, fiul lui Benedict Banfi Hunyades, pastor luteran și al lui Gertrude, Johannes a urmat cursurile Schola Rivulina, o școală unde erau predate inclusiv cursuri de nivel universitar, în patru limbi: latină, greacă, ebraică și engleză. A fost instruit ca ucenic în Breasla Argintarilor, devenind astfel creator de monede. Era în același timp preocupat de experimentele alchimice și de știință, în general, iar tatăl său – deși era un teolog strict – i-a permis să țină un laborator de experimente în subsolul casei, conform cu învățăturile teologului dominican Albertus Magnus.

Ajuns la Londra, Johannes Banfi Hunyades a reușit să obțină un angajament la monetăria din Turnul Londrei, chiar dacă nu a intrat și în breasla aurarilor londonezi. În anul 1619, după 11 ani de viețuire la Londra, Johannes s-a căsătorit cu Dorothy Colton of Kent, care i-a născut patru copii. Undeva în anul 1633 i-a devenit asistent astronomului și filozofului Kenelm Digby la Gresham College, cel mai probabil datorită preocupărilor lor comune pentru științe, în special pentru experimente botanice.

Succesul londonez al lui Johannes Banfi Hunyades este pus pe seama câtorva atuuri personale pe care a știut să le exploateze cu pricepere: îndemânarea în materie de creare a monedelor, talentul literar, viziunea sa modernă asupra potențialului de dezvoltare al științelor, cunoașterea mai multor limbi (germană, maghiară, engleză, greacă, latină, ebraică), care i-a oferit prilejul de a relaționa cu diverse personalități europene cu care era contemporan.

Conform teoriei unui „William Shakespeare colectiv”, care acreditează ideea că, de fapt, nu a existat un singur autor al sonetelor și pieselor de teatru shakespeariene, ci un colectiv secret de personaje, multe nobile, care au avut nevoie de o acoperire, o semnătură, pentru a-și putea pune în circulație scrierile, altminteri considerate creații frivole, nedemne de un aristocrat, se speculează faptul că Johannes Banfi Hunyades ar fi ajuns să facă parte din acel cerc literar discret[6].

La fel ca și aristocrații care-și exersau hobbyul scrisului, Johannes a scris texte cu personaje și întâmplări transilvane, pe care le-a pus la dispoziția grupului și care, ulterior, s-au transformat în piese de teatru semnate de William Shakespeare ori Ben Johnson. Datorită acestui grup l-a cunoscut pe Francis Bacon și, prin intermediul filozofului englez pe Arthur Dee sau pe (mai tânărul) William Lilly, un astrolog celebru în Anglia secolului XVII.

William Lilly, în manuscrisul de profeții astrologice publicat în 1645 (cu un an înainte de sfârșitul lui Johannes Banfi Hunyades) sub titlul „Anglicus: Peace or not Peace”, este cel care i-a făcut un elogiu argintarului băimărean, pe care îl considera unul dintre cei mai de seamă gânditori din acele vremuri:

Onorabile domn, au trecut acum mai mult de unsprezece, dar nu doisprezece ani împliniți, de când bunul meu Înger m-a îndrumat să vă întâlnesc, spre fericirea mea: moment din care am admirat necontenit lucrările dumneavoastră de chimie, am considerat o binecuvântare deloc lipsită de însemnătate pentru Națiunea noastră faptul că un om atât de învățat, născut departe de noi, cum este Ungaria față de Anglia, a fost hărăzit să trăiască și să dăinuie printre noi, englezii, și, prin bunăvoința sa, să dea naștere unor asemenea învățături rare cum într-adevăr ați făcut dumneavoastră.[7]

Obsesia scriitorului Walter Übelhart. A scris un roman despre Johannes Banfi Hunyades, intitulat „În umbra lui Shakespeare”

Cât a durat vacanța și câteva zile după nu m-am atins de cartea lui Walter Übelhart – „În umbra lui Shakespeare” – din mai multe motive, dar probabil că principalul motiv – ca să fiu sincer până la capăt – a fost că ideea cum că Johannes Banfi Hunyades ar fi putut fi autorul real al unor piese celebre de teatru semnate de William Shakespeare mi s-a părut potrivită ca marketing turistic, dar cam atât. Să mergi mai departe, scriind un roman și producând un film artistic pe aceeași temă, părea deja hazardat, în orice caz nu tocmai potrivit cu gustul meu.

În cele din urmă, mai mult pentru că aveam nevoie să mă documentez pe subiectul pe care mi-am propus să-l explorez, am deschis cartea și, în paralel, am urmărit câteva interviuri date de Walter Übelhart, în care a fost de fiecare dată foarte direct în privința motivațiilor sale și a rezultatelor cercetărilor pe care le-a făcut legat de Johannes Banfi Hunyades.

Dintr-o dată perspectiva s-a schimbat și am început să înțeleg că acest Johannes este în sine un subiect care poate fascina, iar legătura lui cu Shakespeare este de fapt doar o nuanță, un episod oarecare din viața complexă și tumultoasă pe care o dusese.

Walter Übelhart, băimărean de origine, este biolog, om de afaceri și, iată, istoric și scriitor amator. Pasiunea sa (chiar obsesia) pentru Johannes Banfi Hunyades, acest om de știință renascentist din Maramureș cu aceeași origine germană ca și Übelhart, s-a declanșat fără veste, atunci când cineva i-a arătat câteva monede de secol XVI cu care erau plătiți minerii din Băiuț.

Acele monede, create se pare de meșterul argintar Johannes Banfi Hunyades la comanda arendașului olandez Georg Lissibona, care voia să-și plătească astfel minerii, erau pline de simboluri ezoterice rozicruciene sau francmasonice care nu și-ar fi avut locul acolo; de obicei, așa cum se vede din imaginea alăturată, monedele băimărene se limitau la acele mărci „NB” și „G”, cărora li se adăugau însemnul breslei minerești.

Căutând să afle cine anume era acel meșter Johannes, scriitorul Walter Übelhart a constatat că are în față un caz aparte, un personaj istoric atipic, enigmatic: meșter argintar sau aurar, foarte învățat, cunoscând mai multe limbi (inclusiv limba engleză, ceea ce era inedit la acea vreme), alchimist pasionat și literat. La un moment dat, Johannes a decis să părăsească Transilvania și, după peregrinări prin Europa Centrală (Praga, Tübingen) ajunge la Londra și sfârșește, se pare, la Amsterdam.

Într-un interviu acordat în urmă cu doi ani unei publicații maramureșene[8], Walter Übelhart mărturisește că după aproape cinci ani de cercetări, alături de soție și „încă trei prieteni – un istoric, un detectiv și un parapsiholog”, a strâns suficient material pentru a putea propune un studiu științific despre Johannes Banfi Hunyades, dar a ezitat. Timp de un an, materialul strâns a rămas în așteptare, teama cea mai mare fiind aceea că un studiu științific nu va avea niciun impact, nu va stârni niciun interes în comunitatea științifică.

Mai rămâneau două variante: publicarea unui eseu pe tema personajului istoric, sau a unui roman de ficțiune, dar care să valorifice masiv datele istorice obținute: un roman istoric. Așa că Walter Übelhart a scris acel „roman istoric” cât de bine s-a priceput, folosind toate sfaturile care i-au fost date și finanțându-și proiectul din resursele proprii.

Inserând date istorice verificabile și fotografii în roman, alături de ipoteze și personaje fictive autorul și-a luat o mare libertate față de critici, dar a pus și o distanță aproape de nerecuperat față de ceea ce ar fi putut fi un studiu științific.

Te poți întreba: de ce ar trebui să cred în imaginea pe care Übelhart i-a construit-o lui Johannes Banfi Hunyades? Ce dovezi există că ar fi scris texte pe care William Shakespeare sau Ben Johnson să le fi citit și din care să se fi inspirat pentru piesele lor de teatru ajunse apoi celebre? Ce dovezi am avea că s-a aflat la originea Ordinului Templului Rozicrucian? Sau că ar fi condus experimente alchimice alături de împăratul Rudolf al II-lea Habsburg la Praga? […]

Ca să înțeleg cum s-ar pune problema din perspectiva antreprenorului, am intrat într-un scurt dialog, punctual, cu Ionuț Pintea, căruia i-am pus câteva întrebări în beneficiul textului de față și i-am consemnat răspunsurile:

Domnule Ionuț Pintea, familia dumneavoastră a achiziționat Hotelul Diafan din Baia Mare la finele anului 2022. Dincolo de detaliile comerciale privind modul în care familia Pintea – Goga a reușit să finalizeze această tranzacție, pe mine mă interesează mai mult să-mi destăinuiți dacă în perioada negocierilor comerciale ați avut cunoștință despre istoria imobilului Banfi Hunyades și dacă a fost și acesta un motiv pentru care ați ținut să încheiați acest business?

În momentul negocierilor, părinții mei știau despre istoria și legenda din jurul hotelului respectiv. Cu puțin timp în urmă îl cunoscusem pe Walter Übelhart, reputatul scriitor și autor al celebrului roman „În umbra lui Shakespeare”, omul care ne povestea, de fiecare dată cu mult entuziasm, despre cercetările sale. Pot spune că a fost un motiv, pe lângă altele, care a stat la baza luării deciziei.

L-ați cunoscut personal pe entuziastul om de afaceri băimărean Walter Übelhart, atât de interesat să studieze istoria locurilor și istoria personală a celui care a fost alchimistul Johannes Banfi Hunyades, născut la Baia Mare (Rivulus Dominarum) în anul 1576. În ce condiții și ce v-a fascinat la cel care a scris romanul „În umbra lui Shakespeare” și a produs apoi pe speze proprii filmul „The Silversmith” (Argintarul)?

Pe Walter Übelhart l-am cunoscut după un „search” pe Facebook. Repede ne-am „adăugat” și am început să conversăm, apoi să ne vedem la un ceai. La început, despre istoria localității Băiuț, apoi despre romanul pe care-l scrisese. Întâlnirile noastre erau pentru mine adevărate lecții de istorie. Walter m-a fascinat și încă reușește să o facă mereu, entuziasmul lui nu are limite, nevoia de a cunoaște, setea de informații la el este constantă.

Mi-ați povestit, când am vizitat împreună Casa Banfi Hunyades, cu dumneavoastră ghid, că ați traversat experiențe inedite, surprinzătoare, frizând paranormalul, în încercarea de a reamenaja beciurile imobilului – acum spațiu de restaurant – în care Johannes își avea în tinerețe laboratorul de alchimist și că o parte a personalului hotelului, pe care l-ați păstrat, v-a povestit istorii similare. Puteți detalia?

Într-adevăr, au existat niște cazuri din sfera paranormalului, care mi-au fost relatate de către domnul architect Ștefan Paskutz, cel care a supravegheat lucrările de renovare. Voi relata câteva dintre acestea.

Prima întâmplare îl are protagonist pe domnul arhitect. Se afla pe schele în zona de vest a hotelului. Mai jos cu două etaje se aflau muncitorii. La un moment dat, privirea i s-a încețoșat și s-a asezat pe scândură puțin. După câteva clipe, și-a deschis ochii și-i auzea pe muncitori vorbind, dar nu într-o limbă cunoscută de el. Se uita la ei, dar hainele lor nu erau aceleași cu care veniseră la muncă, parcă proveneau dintr-o altă eră și nici limba nu o cunoștea. Din nou aceeași amețeală, când și-a deschis ochii, muncitorii vorbeau limba română și erau îmbrăcați cu salopetele de serviciu pe care nu le văzuse cu câteva clipe înainte.

A doua întâmplare mi-a fost relatată tot de către domnul arhitect. În crama hotelului, zidul dinspre piațetă, cel dinspre vest, trebuia să fie reamenajat. Însă cele două echipe de muncitori care lucrau la perete au avut parte de întâmplări stranii. Curentul electric se oprea din senin când începeau să muncească, simțeau o uscăciune în gură, pe urmă la un muncitor i-a căzut o cărămidă în cap, deși practic era imposibil să se desprindă din locul de unde a căzut. Cele două echipe au refuzat să mai lucreze, astfel că, în acel loc, acum există un grilaj de fier.

Când spui Johannes Banfi Hunyades lumea este familiarizată aici cu povestea băimăreanului din secolele XVI – XVII, stabilit la Londra, activ în anturajul lui William Shakespeare și cel care este posibil să-i fi inspirat unele piese de teatru, printre care Romeo și Julieta. Au existat, poate mai există – nu știu sigur – încercări de a oferi turiștilor interesați un tur prin locurile maramureșene prin care a trecut tânărul Banfi Hunyades, înainte de a deveni londonez, căsătorindu-se cu Dorothy Colton of Kent și lector la Gresham College. Pentru dumneavoastră, ca proprietari ai unei afaceri care valorifică imobilul familiei Banfi Hunyades, ce înseamnă astăzi figura acestui alchimist? Îl veți valorifica pur și simplu pentru marketing, îl simțiți, dimpotrivă, ca pe un partener peste vremuri sau poate vă simțiți ca oaspeți în casa familie sale și obligați să-i onorați trecutul?

Câte un pic din toate. Este onorant să deții o clădire unde s-a născut și a crescut o personalitate atât de mare a vremii renascentiste cum a fost Johannes Banfi Hunyades. Și parcă un pic te și responsabilizează sau chiar copleșește am putea spune. Pentru ca dacă ai ales un format pe care vrei să îl promovezi, trebuie să potrivești piesele ca într-un puzzle sau un tablou care să placă ochiului și să se potrivească poveștii.

Nu este un lucru foarte simplu, deoarece fiind o clădire istorică, nu îți permite o versatilitate pe care ți-o dă o clădire nouă unde poți schimba mereu ceva. Și atunci, în cazul nostru trebuie să armonizăm povestea vieții lui Banfi Hunyades cu elementele de decor din clădire. Dar este frumos și am ales această cale.

Pe Banfi Hunyades îl percepem ca pe un colocatar nevăzut și totuși prezent, care are un farmec aparte și cred că am ajuns să ne acceptăm reciproc. Dacă la început atât noi cât și personalul hotelului ne întrebam dacă acest „Ghost” este benefic sau nu pentru noi, acum după ce coabităm de ceva vreme cu el, credem că fără Banfi farmecul clădirii și al afacerii ar avea de pierdut. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro