Pedagogia politeții
Cu toții considerăm că politețea, un “mod de comportare caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni”(1), este un liant esențial pentru civilitatea dintr-o societate funcțională. Am putea oare să folosim acest concept pentru a crea o “pedagogie a politeții” în lumea educațională de astăzi, contribuind astfel implicit la consolidarea relațiilor de respect între cetățeni?
La nivel aspirațional cel puțin, nu am fi primii care am face-o.
Al treilea Earl de Shaftesbury, Anthony Ashley Cooper, a trăit doar 42 de ani, între 1671 și 1713. Ani suficienți însă pentru a deveni unul dintre cei mai cunoscuți filosofi ai timpului său, exercitând influențe semnificative asupra gânditorilor europeni, în special asupra celor germani. Shaftesbury considera că ordinea și armonia sunt calități fundamentale ale naturii umane și că ele ne ajută să devenim ființe morale prin întelegerea deopotriva a eticului și a esteticului. Pornind de aici el a elaborat o paradigmă a politeții ca fundament al echilibrului între curentele tradiționale și progresiste, acestea din urma proaspăt emergente în societatea engleză a timpului său.
Shaftesbury a raspuns cumva cererii burgheziei în formare, care avea mai multă nevoie de confirmare internă a valorii decât deja împământenita aristocrație, care îsi asuma drepturile ca venind fie din ceva divin, fie prin averi sau titluri obținute pe linie ancestrală fie din puterea transmisă din generație în generație. El a elaborat și scris foarte mult despre “autoeducarea” și “auto-crearea” noului gentleman. A apărut astfel o altă cale de a accede la “valoarea” socială și umană cu care se identifica aristocrația; nu numai prin mosteniri și statut social dar si prin propriile forțe, reflecții si auto analize ce puteau contribui la o continua autoeducare.
Frumusețea argumentelor lui Shaftesbury constă și în faptul că ele au poposit pe un teren fertil în lumea germană, care în acea perioada încerca febril să găsească o “impăciuire” între tradițional și progresist. Două lumi foarte diferite au putut avea un punct de convergență.
Conceptul de politețe al lui Shaftesbury vorbește mai departe despre o inovație socială radicală pe care o putem numi „educație a condițiilor sociale”(7). Scrierile lui Shaftesbury abordează adesea întrebări cu privire la modul în care “circumstanțele interioare și exterioare ar putea fi aduse în armonie.” (Horlacher, 2015)
Germanii au folosit (în parte) ideile lui Shatesbury pentru a fundamenta conceptul de “Educabilitate” sau în sensul sau mai larg, de Buildung. S-a pornit de la conceptele de “auto-examinare” și “auto-purificare”, numite de Shaftesbury “în formare” și “formare”, termeni ce au devenit în germana “bilden” și Buildung. Astfel ideile contelui englez au fost imbrătisate de romantismul german, iar termenul de Buildung a devenit consacrat prin Heine, Goethe, Wilhelm von Humboldt si mai ales Herder. Ei au re-actualizat atfel un filon german, amintindu-si că teologul și misticul Meister Eckhart scrisese inca de pe la 1300 despre Buildung ca fiind “educația individului”.
Ramanand in sfera “Buildingului” în încercarea extrapolarii catre o înțelegere contemporana a importanței politeții in educatie, Cynthia Nielsen (2020), filosof si profesor la Universitatea din Dallas, a analizat hermeneutica politeții elaborată de filosoful german Hans-Georg Gadamer spunand că pentru acesta“ … fiecare individ este condiționat de contextul său istoric, sociopolitic și cultural. În consecință, proiectăm diferite ipoteze, prejudecăți și semnificații anterioare asupra interacțiunilor noastre dialogice,” deci, implicit si asupra hermeneuticii (interpretarii) politetii. Astfel, “ Politețea în ceea ce privește hermeneutica este mai degrabă ideea unei orientări sau a unui comportament față de celălalt care facilitează posibilitatea ca opiniile presupuse ale fiecăruia să fie contestate, astfel încât orizontul cuiva să fie îmbogățit și extins. Este o orientare care respectă alteritatea celuilalt și demonstrează respectul în actul unei ascultări autentice”.(4)
De aici am putea încerca să facem trecerea spre vremurile noastre către o “pedagogie a politeții” în educație; o pedagogie a îmbinării pedagogiilor tradiționale eficiente și perene cu cele progresiste, flexible, adaptabile la vremurile in care traiesc noile generatii. O pedagogie a politeții în educația contemporană ar putea sta la baza înțelegerilor sociale transpartinice, a dezbaterilor privind ponderea vechiului și noului în programe, a prioritizării acțiunilor școlilor, și chiar ale profesorilor, la clasa.
O pedagogie a politeții poate limita grosolaniile sau derapajele comportamentale în relațiile dintre profesori și elevi, elevi și elevi sau profesori și profesori. Purtându-ne “frumos” etic și estetic unii cu alții devenim cu totii mai echilibrați și ne dăm reciproc șansa de a ne simti respectati.
Lingvistii Penelope Brown si Stephen Levinson au elaborat, pornind de la conceptul de “față”(face) a lui Erving Goffman(1967), o “teorie a politeții” care identifică printre altele, strategii de “politete pozitivă” și strategii de “politețe negativă” ambele cu rolul și locul lor în contactele interumane. Cele de “politete pozitivă” se refera la strategii precum tactul, complimentele, aratarea interesului fată de ce ti se spune sau limbajul prietenos. Cele focusate pe “politețe negativă” se referă la strategii care urmaresc evitarea ofensării prin deferență, cu exemple precum distantarea sociala, limbajul formal sau scuzele.
Un studiu recent făcut printre elevi de clasa a doua în Indonezia (2) a încercat să afle cum afectează strategiile de politețe, atat cele”pozitive” cât și cele”negative” folosite de profesori, comportamentul și atitudinile elevilor. Concluziile studiului recomandă folosirea de către profesori în primul rand a tactului (cel despre care Gadamer spunea ca”este tacit si neformulabil” fiind creat in sfera sensibilitatii) și a generozitatii ca principale atribute ale politeții.
Pe de altă parte un alt studiu făcut tot in Indonezia a concluzionat că lipsa politeții din limbajul oral și scris este corelată direct cu degradarea caracterului în educație(3). Poate că ar fi bine să reflectăm acum la început de an școlar la implicațiile și consecințele exersării, sau ne-exersării, politeții in relațiile dintre elevi, dintre noi,profesorii și elevi, dintre noi si parinți, dintre parinți si parinți și nu în ultimul rând dintre noi, profesori si profesori.
Chiar dacă nu toți putem avea atitudinea japoneză de “omotenashi” (politețe rafinată cu dorința de a menține armonia și de a evita conflictele), am putea totuși să încercăm să integrăm politețea că pe un comportament de la sine înțeles pentru toți elevii, să le arătăm cum să-și arate efectiv respectul prin întregul comportament. Putem de asemenea să ne încurajăm colegii care uită să fie politicoși, întru aprecierea valoarii politeței în formarea caracterului și a armoniei sociale. Vorba lui Nicolae Steinhart:” Dacă nu putem fi buni măcar să fim politicoși”.
Mai concret, o pedagogie a politeții ar putea include, printre multe altele, câteva obisnuințe comportamentale. Lista rămâne deschisă:
- Să ascultăm opiniile fiecărui elev iar atunci când ele nu sunt justificate, sau bazate pe informații corecte, să încercăm să-i sugerăm că dacă dorește să fie luat în serios, întotdeauna opiniile trebuie să se sprijine pe argumente. Aceasta se poate face efectiv la clasa la toate materiile începând cam de la orice vârstă (din experiența mea chiar de pe la clasa a două, dar cu siguranța de la a treia în sus copiii înțeleg ce înseamnă să răspunzi la întrebarea “ce te face să spui asta?”). Oamenii devin mai politicoși și te ascultă măcar, dacă li se explică cu argumente.
- Sfaturile și instrucțiunile pe care le dăm elevilor dar și colegilor noștri, atunci când se ivește ocazia, să fie punctuale și să nu se facă prezumții nefondate ce odată folosite greșit îl vor face pe celălalt să se simtă nerespectat. Asta se aplică fiecăruia dintre noi. Nimănui nu-i place să fie judecat greșit deoarece cineva pornește de la o premiza falsă. Știm cu toții că există câțiva printre noi care “știu ei domne’’, mai bine chiar decât ține, ce și de cei ai făcut sau zis ceva. Să încercăm să nu fim că ei și să le acordăm celorlalți (mai ales până la proba sau probele contrarii) “beneficiul dubiului, sau prezumția de inocența”. Să acceptăm că s-ar putea că lucrurle să fie altfel decât prima noastră interpretare.
- Să acceptăm că există mai multe moduri și stiluri de predare. Deci să ne respectăm colegii ce-și respectă elevii și materia indiferent dacă ne place sau nu cum își organizează lecțiile.
- Să încercăm să citim și să analizăm cu atenție orice nou document, de exemplu România Educată. Cei critici să accepte că ar conține și lucruri încurajatoare și dătătoare de speranța. Cei încrezători în acest program să accepte că viziunea ar putea să pară neclară unora, iar modalitățile de implementare și un eventual succes ar putea fi, chiar și pentru cei moderați, confuze și nerealiste. Să acceptăm cu toții să dialogăm și să fim politicoși unii cu alții.
INTERVIURILE HotNews.ro