Pentru cine au fost ridicate cele mai spectaculoase morminte antice din România și Bulgaria? – Poveștile misterioase ale unor locuri de veci străvechi

​​Nu căutați Movila Documaci pe Google Maps sau pe Waze, că n-o s-o găsiți. Este un loc izolat, în plin câmp, și nu apare pe vreo hartă.

Se află – vă spun eu – la 570 metri vest de drumul județean 391 care leagă Mangalia de Albești. Oricum, e un șantier arheologic, nu un obiectiv turistic. Deocamdată.

Cu totul altfel stau lucrurile la Pomorie, în Bulgaria: cum stațiunea s-a tot extins, acum situl este practic în oraș și este amenajat pentru vizitatori. În ambele cazuri, însă, vorbim despre morminte misterioase.

De când s-a pus la punct datarea cu Carbon 14, arheologia a devenit aproape o știință exactă. O știință, și încă una fascinantă, era oricum dintotdeauna.

V-ați imaginat vreodată ce simte un arheolog când descoperă o linguriță veche de șapte mii patru sute de ani? Asta după săpături de săptămâni, luni sau chiar ani în același loc

V-ați imaginat vreodată ce-o fi simțit Heinrich Schliemann – prosper om de afaceri, de altfel, ca și Erich Anton Paul von Däniken, cel cu amintirile despre viitor – când a descoperit ruinele Cetății Troia, despre care mulți spuneau că nici n-a existat, e doar rodul imaginației lui Homer, dacă o fi existat și ăsta, că nu suntem prea siguri, plus că era orb, deci de scris n-a scris nimic, cel mult a povestit sau a dictat și de scris au scris alții, cine știe ce le spunea de fapt bardul, poate că le povestea despre copilăria lui și scribii i-au inventat pe Paris și pe Ulise și calul troian?

Ok, e o întrebare cam lungă. Să reluăm: V-ați imaginat vreodată ce simte un arheolog când descoperă o linguriță care ulterior se dovedește a avea șapte mii patru sute de ani? Asta după săpături de săptămâni, luni sau chiar ani în același loc, de regulă total neospitalier, prăfos și arid – dar el, arheologul, știe ce știe și s-a încăpățânat, împreună cu o întreagă echipă, să sape acolo. Și nu cu buldozerul, Doamne, ferește, că distrugi ceea ce cauți, ci cu căzmăluțe, lopățele și, în faza finală, când dai de ceva, cu pensule și alte instrumente mici și delicate.

Secole de-a rândul, datările se făceau pe baza documentelor și a inscripțiilor – acolo unde există așa ceva –, a vecinătăților și contextualizării istorice, a relatărilor cronicarilor și, în fine, a experienței, dar și a flerului arheologilor.

Elementul Carbon-14, aka radiocarbonul sau carbonul radioactiv, este un izotop al carbonului care conține 6 protoni și 8 neutroni în nucleu atomic.

Prezența lui în materiile organice stă la baza datărilor arheologice, geologice și hidrogeologice. Șmecheria constă în faptul că izotopul se stabilizează de la sine prin dezintegrare: prin emiterea unui electron și a unui antineutron, 14 C trece în izotopul stabil 14 N, cu un timp de înjumătățire de fix 5.730 ani.

Datarea cu carbon a fost dezvoltată în 1949 de către chimistul american Willard Libby (participant la Proiectul Manhattan, între altele) și colegii săi. Libby a estimat că ar fi vorba de aproximativ 14 dezintegrări pe minut pe gram de carbon pur, valoare utilizată și acum. Pentru asta, a primit premiul Nobel în 1960.

Plantele fixează carbonul atmosferic pe parcursul procesului de fotosinteză, așa că nivelul de 14 C în plante și animale în momentul în care mor corespunde aproximativ cu nivelul din atmosfera acelui timp.

Această valoare descrește prin descompunere radioactivă după moartea ființelor vii, permițând estimarea datei morții sau a fixării. Nivelul inițial poate să fie estimat sau comparat direct cu datele anuale determinate prin – învăţăm un cuvânt nou, ok? – dendrocronologie, adică analiza inelelor trunchiurilor de copaci, cu până la 10 mii de ani în urmă, respectiv a depozitelor sedimentare din peșteri, până la 45 mii de ani în urmă.

Pare un pic complicat, dar nu este, și pentru arheologi e o mină de aur.

Cum se simula o locuință de lux acum peste două mii de ani

Se poate spune că Movila Documaci este cel mai impresionant ansamblu funerar din România: are 2.300 de ani (săru’-mâna, Willard Libby!), un coridor cu lungimea inițială de 19 metri, o cameră funerară, cea mai veche tencuială pictată de pe teritoriul României, iar deasupra a fost un deal artificial cu înălțimea de 8 metri și diametrul de 60 și, pe un soclu masiv, se afla o statuie care se vedea de pe mare, deși aceasta este câțiva kilometri depărtare Dar nu se știe cine a „locuit” aici… Mormântul a fost jefuit prin secolul V d.Hr.

Arheologii zilelor noastre au reușit să găsească doar un inel de aur, pe care sunt gravate o broască și un iepure. Să fie oare o reprezentare legată de fabula lui Esop („Rien ne sert de courir, il faut partir a point”, a zis colegul lui mai tânăr, La Fontaine)?

După ce au distrus cele două sarcofage aflate aici și au furat tot ceea ce se putea fura, hoții au izbit zidurile cu răngi și ciocane, le-au ciocănit cu unelte mai mici și au încercat să sape pe dedesubt, doar-doar o mai fi ceva. Urmele sunt vizibile.

În 1993, altă lovitură mortală: movila a fost atacată cu buldozerele, ca să se ia pământ pentru construcții!! La un moment dat, buldozerul a fost parcat chiar deasupra bolții funerare subterane. Noroc că acum patru mii de ani se construia solid: aici, un semicilindru format din plăci care nu au nici un liant între ele.

Măcelărirea movilei – peste două treimi din pământ – a avut totuși urmări: absența presiunii pământului, savant calculată de antici, a permis unora dintre dale să se îndepărteze. Deocamdată puțin, dar mâine? Primele săpături arheologice s-au făcut chiar în 1993, dar au fost ulterior întrerupte. S-au reluat abia în 2011, iniţial pe bază de voluntariat, căci primii bani au venit abia în 2017 de la Ministerul Cercetării.

Misterele nu se opresc la beneficiarul mormântului: pe pereții coridorului se pot vedea desene și litere scrijelite

Tencuiala, formată din straturi succesive, lăsate să se usuce unul câte unul, cu praf de marmură amestecat în ultimul pigment, ceea ce îi conferă strălucire, imită pietrele de construcție colorate, inclusiv marmura roșie, trasând și „rosturile” dintre acestea – practic simulează o clădire luxoasă, decorată cu piatră scumpă! Este procedeul care a stat la baza dezvoltării mult mai cunoscutului stil pompeian.

Misterele nu se opresc la beneficiarul/beneficiarii mormântului (se pare că au fost două sarcofage): pe pereții coridorului se pot vedea desene și litere (rune) scrijelite – conform datării – acum o mie și ceva de ani, reprezentând corăbii nordice, cavaleri și animale. Cine a fost îngropat aici? Un rege al geților ori sciților, un conducător militar macedonean, un guvernator al zonei? 300 înainte de Hristos înseamnă la scurt timp după moartea lui Alexandru Macedon. Pa-ba-baaam!…

Pentru că, doamnelor și domnilor, încă nu se știe unde a fost îngropat Alexandru cel Mare. Circulă tot felul de mituri, precum că și-ar dormi somnul de veci în orașul egiptean căruia i-a dat numele său, mai exact sub apele Mediteranei, acolo unde pe vremea lui era încă pământul Alexandriei, dar între timp marea a avansat…

Culmea e că aceeași variantă tip Atlantida bântuie și memoria unei alte mari figuri antice despre care habar n-avem unde-și doarme somnul de veci, nimeni alta decât Cleopatra. Ar fi o chestie ca macedoneanul și egipteanca să fie vecini de cimitir marin!

Ca să nu mai vorbim despre necunoscutul mormânt al lui Ovidiu, exilat pe țărmul Mării Negre, pe-atunci Pontus Euxinus/Mare Scythicum, pentru, după propriile lui mărturii, „carmen et error”, o poezie și o greșeală – cine știe despre ce afaceri ale lui Octavian Augustus o fi scris! Aș fi adăugat și destinația finală necunoscută a lui Jimmy Hoffa, dar asocierea ar fi fost de prost-gust.

O scară din mormânt spre cer

Tot pe țărmul Mării Negre se mai află un mormânt misterios, de data asta în Bulgaria, la Pomorie, ex-Anchialos, ex-Anchialus, ex-Tuthom, ex-Anhialo, ex-Ahyolu (săracii, au fost mai cuceriți decât noi și fiecare stăpânire modifica nomenclatorul), pe o peninsulă stâncoasă îngustă, cam la jumătatea distanței dintre Burgas și Nessebar, pe malul lagunei ultrasaline Pomorie. Coasta a fost cucerită de romani sub Marcus Licinius Crassus în 29-28 î.Hr, iar zidul fortificat din Anchialos a fost admirat și descris de – cine credeți? – Publius Ovidius Naso în anul 9 d.Hr., în drum spre locul exilului său, Tomis.

A urmat o istorie agitată, inclusiv asalturile popoarelor migratoare. După 681 și formarea Primului Imperiu Bulgar actualul Pomorie, orașul a jucat un rol important în conflictele dintre acesta și Imperiul Bizantin. Bătălia de la Anchialos din 20 august 917 a fost unul dintre cele mai mari succese militare ale țarului Simeon cel Mare, care a înfrânt forțele bizantine mult mai numeroase aflate sub conducerea lui Leo Phocas. Bulgaria a păstrat orașul până în 971, când bizantinii l-au recucerit pentru două secole.

La izbucnirea Războiului de Independență al Greciei (1821), o parte din reprezentanții orașului, preoții, precum și episcopul ortodox Eugenios au fost executați de autoritățile otomane. În timpul Războiului ruso-turc din 1828-1829, Anchialos a fost capturat de forțele ruse la 11 iulie 1829 și deținut timp de un an. În secolele XIX-XX, orașul și-a pierdut treptat cea mai mare parte din importanță, în principal din cauza dezvoltării rapide a Burgasului. S-a impus totuși drept centru de producție de vin și sare. A fost redenumit Pomorie abia în 1934.

Tumulul mortuar este în vestul orașului și datează din secolele II-III d.Hr. Arheologii şi istoricii cred că a servit ca eroon (mausoleu) al unei familii bogate din Anhialos. Dar care? Este o movilă, ca la Documaci, dar mult mai bine păstrată, pe care te poți sui să admiri împrejurimile. Are 8 metri înălțime și 60 de metri diametrul. Baza sa este eliptică, iar vârful este oarecum în formă de ou. Înăuntru intri printr-un coridor (dromos), tot ca la Documaci, lung de 22 de metri, și ajungi într-o cameră circulară cu un diametru de 11,6 metri și o înălțime de 5,5 metri, construită din piatră și cărămidă.

În centru există o coloană goală cu un diametru de 3,3 metri, care se lărgește în înălțime, arcuindu-se spre peretele exterior. Aici a existat cândva o scară în spirală care ducea spre suprafața movilei! Stairway To Heaven?

Jur-împrejur sunt cinci nișe în care se presupune că erau așezate urne. Deși toată lumea îl știe de „mormântul trac”, unii istorici consideră că e mai degrabă roman, căci o structură similară mai are doar la Mausoleul Împăratului Maxentius de pe Via Apia Antique din Roma, cunoscut și sub numele de „Mormântul lui Romulus”, după numele fiului său Valerius Romulus, înmormântat acolo.

Este cel mai mare monument cu această formă descoperit în Bulgaria și singurul din Peninsula Balcanică. Nu au fost găsite vreodată oase, urne sau sarcofage. Pe bune, cum să nu te faci arheolog?