Pericolele populismului macroeconomic

Pentru a depăși criza sanitară și a reveni la o situație economică „normală”, partidele românești aflate în campanie electorală promit care mai decare măsuri de relansare economică susceptibile să ducă la creșterea cheltuielilor și reducerea veniturilor publice. Aceasta arată că, indiferent de denumirile și de ideologiile lor, ele au o concepție economică populistă. *

Măsurile anunțate sunt, cele mai multe, false promisiuni. Reducerea volumului producției, provocată de pandemie, impune reducerea nivelului cererii și schimbarea structurii acesteia, procese la care indivizii – consumatori și producători – trebuie să se adapteze. Însă, dacă are loc creșterea artificială a cererii de bunuri și servicii din partea statului – finanțată, de exemplu, prin punerea în funcțiune a mașinii de tipărit bani a băncii centrale –, aceasta nu determină o creștere a producției, ci modificarea structurii aparatului de producție. Or, în modul acesta, problemele economice actuale se ascund, nu se rezolvă.

Adevărata soluție a crizei actuale nu constă în practicarea unor politici fiscale și monetare bazate pe promisiuni ce nu pot fi ținute, ci în crearea unei cât mai mari libertăți pentru întreprinderi, astfel încât acestea să-și poată reînnoi activitățile lor obișnuite și să poată face schimbările necesare în structurile lor productive. Căci, la fel ca alte țări, România se confruntă în prezent cu o problemă de ofertă, nu de cerere.

După cum se știe, criza sanitară din acest an a provocat o criză economică în majoritatea țărilor lumii. Pentru a depăși această criză și a reveni la o situație economică normală, s-a reacționat, în general, prin aplicarea – mai mult sau mai puțin explicită – a ideii că relansarea economică necesită adoptarea unor „programe de redresare” constând în creșterea cheltuielilor publice și/sau aplicarea unei politici monetare expansioniste (Quantitative easing – QE). Astfel, Banca Centrală Europeană (BCE) a decis, în luna martie a.c., injectarea în economie a 750 miliarde euro, iar în 4 iunie a anunțat amplificarea la 1.350 miliarde euro a programului de cumpărare a titlurilor de stat (Pandemic emergency purchase programme – PEPP). De asemenea, liderii UE au convenit asupra unui program de redresare (Next Generation EU) în valoare de 750 de miliarde euro, program care în prezent este respins însă de unele țări membre din cauza condiționării aplicării sale de respectarea statului de drept. În fine, importante politici fiscale și/sau monetare expansioniste au fost adoptate în SUA, Marea Britanie, Japonia, Australia etc.

În acest context, nu este surprinzător că partidele românești, angajate în competiția electorală actuală, dar care, atunci când au fost la guvernare, nu au făcut nici unul cu prea multă convingere reformele necesare pentru trecerea de la economia planificată la economia de piață, s-au folosit de acest val de populism macroeconomic la nivel mondial și european pentru a include în programele lor electorale o serie de măsuri menite să le aducă voturi: scutirea de impozit a salariului minim; creșterea unor salarii; creșterea pensiilor și alocațiilor sociale; credite cu dobândă subvenționată; eliminarea supraimpozitării unor produse (supracciza la carburanți) și contracte de muncă (part-time); modificarea unor acte normative ce au instituit sau mărit anumite taxe și contribuții bănești (OUG 114/2018); investiții publice; etern preconizata creștere a gradului de colectare a impozitelor și a celui de absorbție a fondurilor europene; ș.a.m.d. Aceste măsuri sunt prezentate ca fiind dezirabile, deoarece duc la relansarea economiei, însă sunt, de fapt, foarte contestabile.

Din punct de vedere teoretic, ideea care stă la baza măsurilor amintite și a altora de același gen, adoptate, după cum s-a menționat, de guvernele din multe țări, este că statul poate stimula activitatea economică și că această acțiune este foarte necesară în condițiile crizei economice provocate de pandemia COVID-19. Acest rol este atribuit statului, deoarece unii prestigioși economiști contempoarani (J. Stiglitz, P. Krugman, N. Roubini, S. Fischer etc.) consideră că creșterea cererii totale stimulează producția, ceea ce justifică creșterea cheltuielilor publice și/sau o politică monetară expansionistă.

Această recomandare de politică economică este susținută prin invocarea teoriei economice keynesiane, care arată că, în anumite condiții, creșterea cererii stimulează producția. Se trece însă sub tăcere faptul că situația economică avută în vedere de Keynes este una particulară: cererea de bunuri din partea populației este mai mică decât oferta de bunuri din partea întreprinderilor, iar cererea de mână de lucru din partea întreprinderilor este mai mică decât oferta de mână de lucru din partea populației. Situația analizată de marele economist englez se caracterizează, așadar, prin aceea că volumul producţiei este mai mic decât volumul pe care îl pot realiza întreprinderile, iar rata şomajului este mai mare decât rata şomajului pe care a doreşte populaţia.

Conform demonstrației din „Teoria generală…”, această situație este creată de împrejurarea că, în economiile moderne, salariile și prețurile sunt rigide (nominal rigidity: price-stickiness, wage-stickiness), ceea ce face ca ajustarea economiei să nu se poată realiza prin scăderea preţurilor şi/sau creşterea salariilor. Ca urmare, este necesar ca echilibrul de ocupare deplină a mâinii de lucru să se restabilească prin creşterea cererii totale, realizată, la rândul său, prin creşterea cantităţii de bunuri cerute pe piaţă şi creşterea numărului de locuri de muncă.

Pentru a realiza o asemenea ajustare a economiei prin cantităţi, nu prin preţuri, politica monetară şi politica fiscală sunt ambele relativ eficace. Astfel, o creştere a ofertei de monedă exercită un efect-avere asupra populaţiei, efect care se manifestă sub forma creşterii cererii sale de bunuri și servicii. Impulsul iniţial este dat, deci, de cererea de bunuri și servicii, ceea ce declanşează în economie o serie de procese de multiplicare. 1 Problema este că, pe termen lung, o politică monetară expansionistă incumbă întotdeauna riscul de a provoca inflație. 2

Politica fiscală are două genuri de efecte – efecte de substituire și efecte-venit –, care antrenează, de asemenea, anumite procese de multiplicare ce duc la creșterea cererii. 3

În literatura economică, măsurile de politică fiscală sunt analizate cel mai adesea prin prisma acestor efecte asupra cererii. În realitate, politica fiscală are unele efecte şi asupra ofertei. De exemplu, în cazul în care fiscalitatea atinge niveluri considerate de agenţii economici ca fiind paralizante, aceasta este de natură să limiteze oferta. La fel stau lucrurile cu transferurilor sociale excesive, care pot descuraja producţia.

De exemplu, fiscalitatea ridicată asupra salariilor existentă în România, unde impozitele și contribuțiile obligatorii plătite de angajat reprezintă 45% din salariul brut, determină reducerea nivelului veniturilor din muncă, ceea ce ar trebui să ducă la creşterea ofertei de mână de lucru susceptibilă să compenseze diminuarea veniturilor. Fenomenul nu se observă însă, deoarece măsura amintită determină, pe de altă parte, scăderea costului opţiunii de a nu munci (opportunity cost), exercitând în modul acesta un efect de substituire în defavoarea timpului de muncă şi în favoarea timpului liber. Efectul net al modificării presiunii fiscale este, deci, aprioric nedeterminat, deoarece depinde de intensitatea comparativă a efectului-venit (favorabil activităţii economice) şi a efectului de substituire (care este mai degrabă defavorabil).

Sensibilitatea factorilor de producţie la gradul de impozitare nu este constantă, ci depinde de nivelul prelevărilor fiscale care a fost deja atins. De altfel, efectele de substituire (destimulative) apar mai ales în cazurile în care cotele marginale de impunere cresc, iar factorii de producţie sunt sensibili la remuneraţiile pe care le primesc.

După cum se știe, legătura dintre mărimea unui impozit şi randamentul acestuia se exprimă cu ajutorul „curbei Laffer”.4 Aceasta arată că, după ce se atinge un anumit prag de impunere, orice creştere a sarcinii fiscale provoacă o reducere a produsului impozitelor, ca urmare a efectelor descurajante pe care le are asupra activităţii economice. Înseamnă că politica fiscală se confruntă, de fapt, cu problema găsirii unui grad de presiune fiscală care să asigure un raport optim între evoluţia soldului bugetului de stat şi rata creşterii economice.

Deoarece politica fiscală poate da naştere la deficite bugetare, evaluarea impactului său necesită adoptarea atât a unei perspective pe termen scurt, reprezentată de un singur exerciţiu bugetar, cât şi a unei perspective pe termen lung, reprezentată de perioada în care se realizează gestionarea datoriei publice, acumulate prin mai multe deficite anuale. Din punct de vedere al echilibrului „resurse-destinaţii” (venituri-cheltuieli), statul este un agent economic ca oricare altul, iar, ca urmare, datoria pe care o contractează este supusă cerinţei de a putea fi suportată. 5

În fine, evaluarea eficacității politicii fiscale necesită luarea în considerare a efectului de evicţiune (crowding outeffect ), care constă în procesul prin care creşterea cheltuielilor publice determină reducerea sau cel puţin moderarea ritmului de creştere a cererii private. Acest efect a fost evidenţiat încă de autorii clasici, care urmăreau să arate limitele intervenţiei statului în economie.

Teoria economică keynesiană sugerează, evident, ideea că cererea stimulează producția, însă nu ține seama de un adevăr fundamental, exprimat prin „legea Say” (numită așa după numele celebrului economist francez Jean-Baptiste Say). Această lege – care este una dintre puținele pe care le-a formulat știința economică – spune că oferta creează cererea. Or, această din urmă aserțiune este general valabilă, spre deosebire de concluziile deduse din teoria keynesiană, care, după cum am arătat, corespund unui caz particular.

Pentru a argumenta această afirmație, să luăm cazul unui individ cu comportament economic normal. Un asemenea individ își decide activitățile productive în funcție de capacitățile sale, de preferințe (agrement sau muncă) și de modul în care poate beneficia de resurse care îi permit să consume în prezent sau în viitor, prin intermediul economisirii. Cererea sa de diverse bunuri și servicii existente pe piață este determinată de producția și, deci, de oferta sa de bunuri și servicii pe care o face pe aceiași piață. Or, ceea ce este adevărat pentru un individ este adevărat și pentru un grup de indivizi, de exemplu, pentru toți cetățenii unei țări sau ai unui ansamblu de țări – cum este zona euro. Producția totală a acestor grupuri mari de oameni este, în mod evident, consecința deciziilor lor individuale, decizii pe care le iau fie în calitate de producători de bunuri (organizații economice, mici meseriași, agricultori etc.), fie în calitate de vânzători de servicii productive (muncitori, alți salariați, lucrători independenți etc.). Aceste activități de producție sunt singurele care permit membrilor unei societăți să obțină bunurile de consum și de investiții pe care le doresc (cu excepția cazului în care străinătatea le împrumută sau dăruiește aceste bunuri și, evident, a situației în care ei cuceresc și jefuiesc o altă țară). Ca urmare, structura producției este determinată de structura consumului. Un producător își adaptează cât poate de bine activitățile sale productive la cererile care îi sunt adresate pe piață. Desigur, această structură se modifică în timp, în funcție de evoluțiile indivizilor în privința dorințelor și a capacităților lor productive (în particular, de posibilitățile lor de inovare). Caracteristica unei societăți cu economie liberă este, așadar, că activitățile productive se ajustează la structura cererii, în principal prin mișcarea prețurilor.

S-ar părea că folosirea banilor modifică datele problemei, deoarece în sînul populaţiei există o anumită dispoziţie latentă de a păstra mai mulţi bani lichizi decît necesită mobilul tranzacţiilor sau mobilul precauţiei (preferința pentru lichiditate), ceea ce l-a făcut pe Keynes să susțină că în economie nu există o forță internă de absorbție a șomajului și că, deci, este necesară intervenția statului.6 Însă, după cum a demonstrat L. Mises, funcționarea pieței tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a banilor la un nivel la care oferta și cererea pentru bani coincid, iar ca urmare nu poate exista nici un exces sau deficit de monedă. Fiecare individ și toți indivizii luați laolaltă se bucură întodeauna pe deplin de avantajele pe care le pot obține din schimbul indirect și din utilizarea banilor, indiferent dacă stocul monetar este mare sau mic. 7

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că, la un nivel dat al producției, o modificare a structurii cererii, de exemplu, creșterea cererii față de un anumit bun și scăderea corespunzătoare a cererii față de alt bun, constrânge indivizii să se adapteze la această schimbare a mediului economic. Însă, dacă statul își mărește în mod artificial cererea sa de bunuri și servicii – de exemplu, vânzând titluri de stat băncii centrale, care își augmentează astfel producția de monedă –, această intervenție nu determină o creștere a producției, ci schimbarea structurii sectorului productiv: unii producători vor încerca să-și reducă producția de anumite bunuri, astfel încât să poată produce bunurile pe care le cere statul. Prin acțiunea sa, statul nu augmentează cererea totală, ci provoacă distorsionări ale structurii sectorului productiv al economiei și, deci, ale structurii consumului societății.

Considerațiunile anterioare au vizat în mod implicit o societate închisă. Însă, concluziile sunt valabile mutatis mutandis în cazul unei societăți deschise în care cererea totală dintr-o țară este o parte a cererii mondiale. Astfel, efectele politicii economice expansioniste depind în acest caz de gradul de deschidere al economiei și de regimul său valutar: cursuri de schimb flexibile, relativ flexibile (parităţil mobile-crawling pegs; flotare controlată-managed floating) sau fixe. De exemplu, se constată că, într-o economie deschisă și în condiţii de cursuri fixe, politica monetară are efect nul atât asupra venitului global, cât şi asupra ratei dobânzii. Explicaţia rezidă în faptul că, în regim de cursuri fixe, orice variaţie a ofertei de monedă are drept contrapartidă mecanică o variaţie strict egală şi de semn contrar a rezervelor valutare. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de „triunghiul incompatibilităţilor”, în sensul că nu pot exista concomitent libertatea mişcărilor de capital, fixitatea cursurilor de schimb şi politica monetară autonomă.

Totuși, dincolo de acest aspect, în cazul unei economii deschise, ideea insuficienței cererii totale dintr-o anumită țară – susceptibilă să explice șomajul din țara respectivă – este de neconceput. Într-adevăr, pentru o țară de talie medie sau chiar pentru un ansamblu de țări, cum este zona euro, cererea mondială este practic nelimitată, iar singura întrebare legitimă ce se poate pune este următoarea: din ce cauză producătorii din țara respectivă nu produc mai mult (și, deci, nu angajează mai multă mână de lucru), din moment ce au o cerere practic nelimitată? Și nu există decât un singur răspuns logic la această întrebare: ei nu produc mai mult pentru a răspunde acestei cereri uriașe fie pentru că nu sunt liberi, fie pentru că nu au interesul să o facă. Altfel spus, fie că statul nu permite producătorilor (taxe vamale, licențe, restricții etc.) să desfășoare activităție economice pe care le doresc, fie că structura costurilor lor de producție este astfel încât, ținând seama de structura mondială a prețurilor, ei nu pot vinde mai multe bunuri decât în pierdere sau cu un câștig atât de mic încât nu are nici un rost să o facă. Problema nu este, deci, cererea globală, ci structura prețurilor și a stimulentelor pentru producție. Iar acesta înseamnă, evident, că ideea cum că situația economică a unei țări – sau a unui ansamblu de țări – poate fi îmbunătățită prin creșterea cererii totale din această țară sau ansamblu de țări printr-o politică economică expansionistă este absurdă.

La cele arătate, mai trebuie adăugat că un factor suplimentar care favorizează adoptarea de către multe guverne a unei politici economice expansioniste este împrejurarea că, în epoca contemporană, moneda este creată drept contrapartidă la titlurile de creanță asupra statului sau întreprinderilor, tiluri pe care le cumpără banca centrală. Ca urmare, se trage cu ușurință concluzia că o politică economică expansionistă permite creșterea investițiilor și, deci, creșterea economică. Într-adevăr, în teoria keynesiană, augmentarea volumului investițiilor este utilă, însă nu din cauza creșterii producției aferente acestei augmentări, ci pur și simplu deoarece investiția este un element al cererii totale. Or, teoria economică a școlii austriece, reprezentată de doi străluciți economiști contemporani, L. Mises și F. Hayek, a arătat că acest mod de stimulare a investițiilor este criticabil. Într-adevăr, politica monetară expansionistă duce la reducerea ratei dobânzii, ceea ce se observă foarte clar în epoca actuală. Însă, această scădere a ratei dobânzii diminuează stimulentele pentru economisire și incită anumite persoane să se împrumute pentru a face investiții a căror productivitate este redusă și care nu ar fi fost efectuate într-o situație normală („malinvestiții”). Aceasta provoacă deteriorarea structurilor productive, ceea ce dă naștere unei crize economice – așa cum s-a putut observa foarte bine în perioada ce a urmat crizei financiare din 2008. În consecință, politicile monetare expansioniste nu numai că nu duc la relansarea economiei, ci creează, pe lângă riscul inflației, pericolul apariției unei noi crize economice.8

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro