Pledoarie pentru o politică externă asumată a României față de Ucraina

Dintre statele membre ale Alianței Nord Atlantice (NATO) și ale Uniunii Europene (UE), România este țara cu care Ucraina împarte cea mai lungă graniță (581 km) – față de 542 km cât are frontiera Ucrainei cu Polonia, 137 km frontiera Ucrainei cu Ungaria și 98 km frontiera Ucrainei cu Slovacia. România și Polonia (cei doi piloni ai flancului estic al NATO) ar trebui să fie cele mai vizibile susținătoare ale Ucrainei în acest moment. Cu toate acestea, cele două țări au îmbrățișat strategii diametral opuse: în timp ce Polonia (împreună cu Ţările Baltice) s-a afirmat în calitate de cel mai puternic și vocal susținător din Europa de Est al Ucrainei, România a optat pentru un profil public mai șters, lăsând totuși să se înțeleagă că ar ajuta victima agresiunii rusești, fără a spune însă exact cu ce – politica sintetizată prin sintagma „România tace și face”. În același timp, în spațiul public se fac declarații contrare Ucrainei, care coroborate cu alte fapte, lasă impresia ca România vorbește pe două voci: una care sprijină Ucraina și alta care, dimpotrivă, nu o susține deloc. Care sunt aceste semnale contradictorii, care sunt gafele din politica României față de Ucraina, și de ce în fond politica României este atât de diferită de cea a țărilor de pe flancul nord-estic al NATO? Cât de bună este decizia României de a nu participa la discuția publică despre războiul Rusiei, și de a fi zgârcită în comunicarea publică cu privire la aportul său pentru victoria Ucrainei, și ce beneficii sperăm să ne aducă absența din conversație la 18 luni de la începerea războiului?

Dincolo de sprijinul diplomatic al României, dincolo de „declarațiile corecte” spuse în plan extern și de obicei după ce direcția de comunicare este trasată de SUA, UE și NATO (niciodată înainte!), incapacitatea oficialilor români, a instituțiilor din domeniul politicii externe, apărare și securitate de a înțelege Ucraina contemporană și contextul istoric în care trăim este evidentă și ar trebui să îngrijoreze pe orice om responsabil. Deși o parte a societății romanești a manifestat empatie față de suferința pe care o trăiește poporul ucrainean și s-a solidarizat imediat (și peste așteptări) cu Ucraina pe fondul antipatiei față de Rusia, o altă parte a societății (aripa naționalistă și lipsită de discernământ) continuă să nutrească sentimente anti-ucrainene.

Lipsa de discernământ

La nivelul elitei politice există un puternic sentiment anti-ucrainean, prezent atât în zona Partidului Social Democrat (PSD), cât și în cea a Partidului National Liberal (PNL). Acest fenomen poate fi observat și în zona academică și în destule instituții ale statului român (inclusiv în Parlamentul României). Merită amintite câteva din aceste momente:

• Declarațiile lui Vasile Dâncu, ministru român al apărării (din partea PSD) între noiembrie 2021 – oct. 2022, atât de la începutul invaziei ruse, conform căreia, românii ar trebui să se obișnuiască cu ideea de a fi vecini cu Federația Rusă – „Vom învăța să trăim cu rușii la graniță” (februarie 2022), cât și din octombrie 2022, conform căreia „singura șansă a păcii poate să fie negocierea cu Rusia” și că „ideal ar fi să se ajungă la o situație de negociere, chiar dacă s-ar ajunge la un conflict înghețat, negocierea tot ar face mai mult bine decât ceea ce se întâmplă acum” (Prima TV).[1] Într-un final, Vasile Dâncu și-a dat demisia motivând-o prin „perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”.[2] Faptul că, în cea mai mare criză de pe continentul european de la al doilea război mondial încoace, Ministerul Apărării (MApN) al unei țări membre NATO, țară care are graniță directă cu statul atacat, se solidarizează cu țara agresoare, este un fapt extrem de grav și arată gradul înalt de inadecvare a celor numiți să ocupe funcții-cheie în statul roman. Chiar dacă președintele Klaus Iohannis a încercat o corecție: „În acest război, Rusia atacă Ucraina. Ucrainenii plătesc prețul de sânge în acest război și trebuie să acceptăm ideea, cu toții, că doar Ucraina va decide când și cum și ce negociază. Această poziție este poziția noastră oficială, este poziția oficială a Uniunii Europene”[3], răul a fost deja făcut. Romania, vecina Ucrainei și pilon al flancului estic al NATO, prin gura Ministrului său al Apărării (nu orice minister) sprijină atacatorul, e de acord ca Ucraina să piardă teritorii și ca dreptul internațional să fie calcat în picioare.

• Declarațiile lui Andrei Marga, fost membru PNL, filozof, fost ministru al educației (1997-2000), fost ministru de externe (2012), fost rector al celei mai bine cotate universități din România (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, UBB) declara în septembrie 2022 că Ucraina „este în frontiere nefirești” și „trebuie să cedeze teritorii: Transcarpatia – Ungariei, Galiția – Poloniei, Bucovina – României, Donbasul si Crimea – Rusiei. Acestea sunt teritoriile altor tari”.[4] „Soarta democrației” (acesta este titlul ultimei cărți scrise de dl Marga) este cu adevărat tristă în România, dacă oameni de o asemenea anvergură intelectuală (care ar trebui să știe ce este gândirea critica și să cunoască istoria) rostogolesc nefiltrat propaganda rusă, aceasta fiind chiar teza promovată oficial de către Rusia (că Ucraina nu ar fi o țară adevărată). Ministerul Afacerilor Externe (MAE) român a avut o reacție promptă la adresa fostului ministru de Externe: „MAE respinge ferm poziționarea domnului Marga, care preia, încurajează și propagă narativele maligne emise de Rusia. (…) Aceste declarații sunt în flagrantă contradicție cu poziția oficială a României față de agresiunea ilegală, nejustificată și neprovocată a Rusiei împotriva Ucrainei, precum și cu principiile fundamentale de drept internațional” (…) MAE reiterează susținerea sa fermă pentru suveranitatea și integritatea teritorială ale Ucrainei, în granițele sale recunoscute la nivel internațional”.[5] În ciuda încercării MAE de a face damage control, dl Marga persistă: „Repet oricând afirmațiile rostite (…) Afirmațiile mele corespund adevărului istoric, dreptului internațional și intereselor generale”, uitând că dacă te duci prea mult în trecut, orice țară, inclusiv România, poate fi acuzată că are „frontiere nefirești”.

Cele doua exemple ne semnalează un lucru extrem de grav: lipsa totală de discernământ la nivel politic și academic, pentru că (atenție) emitenții acestor puncte de vedere sunt un demnitar în funcție (șeful MApN la momentul respectiv, dar și profesor universitar la Universitatea din București și fost profesor la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, care pregătește cadrele operative ale numeroaselor servicii de informații românești) și un fost ministru de externe al României, ambii profesori universitari, conducători de doctorate, oameni cu publicații și care se presupune că au gândire critică. Amândoi formați intelectual la UBB, amândoi incapabili să înțeleagă realitatea contemporană și deficitari la capitolul politică externă. Dl Marga bunăoară este din 2011 și „Consultant Senior al Rețelei Internaționale a Institutelor Confucius”[6] – institute cunoscute ca formând rețeaua de propagandă a regimului de la Beijing, care sub pretextul promovării limbii chineze, de fapt promovează ideologia partidului comunist și auto-cenzura și restricționează libertatea de gândire acolo unde sunt înființate,[7][8] motiv pentru care universitățile din Occident au început să le închidă.

• Închiderea abuzivă și total nejustificată a unor site-uri care erau în mod explicit pro-Ucraina de la începutul agresiunii ruse din 2022 (de exemplu: www.aktual24.ro/)[9], fie din exces de zel, fie folosind pretextul luptei împotriva propagandei ruse (rațiuni de securitate cibernetică) pentru a închide site-uri „incomode” pentru putere – o practică care nu are nimic de a face cu democrația. Precedentul este periculos și demonstrează lipsa de discernământ a instituțiilor statului în a distinge ce constituie propagandă rusă și ce nu, sau chiar mai rău – apetitul autorităților de a abuza de puterea de care dispun folosind o situație gravă în plan extern pentru a pedepsi un site critic cu PSD.
• Continuarea nestingherită a activității Centrului Cultural Rus, situat în proximitatea guvernului (Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 50), timp de un an și jumătate (!) după ce Rusia a atacat Ucraina, timp în care și-a continuat nestingherit activitatea de propagandă în timp ce rușii masacrau sistematic civili ucraineni este alt fapt extrem de grav. Pe cât de rapide au fost instituțiile românești în a bloca platformele independente pro-Ucraina, pe atât de greoi s-au mișcat în a închide canalele rusești de dezinformare din România. Însuși momentul în care a fost deschis Centrul Cultural Rus de la București dă de gândit – 15 mai 2015 – la un an după anexarea Crimeii, anexare care nu a afectat deloc decizia guvernului român de atunci de a promova „cooperarea culturală” cu Rusia. În februarie 2023, într-un final, România a decis închiderea centrului pe motiv că acesta s-a transformat în instrument de propagandă și dezinformare.[10] Însă Centrul Rus a funcționat ca un centru de propagandă și dezinformare încă din momentul deschiderii lui, în primăvara 2015. Închiderea efectivă urmează a fi realizată până la 20 august 2023. Practic, centrul e lăsat de generoasele (cu propaganda rusă) autorități din România să funcționeze încă 6 luni (din martie până în august 2023).
• Vizitele dese ale Dianei Şoșoacă (fost senator AUR, acum senator independent) la Ambasada Rusiei: prima dată în martie 2022 pentru „a negocia” (deși nimeni nu a mandatat-o) „neutralitatea României” în războiul dintre Rusia și Ucraina, a doua oară în noiembrie 2022 pentru a celebra Ziua Unității Naționale a Rusiei, a treia oară – la 9 februarie 2023, la recepția organizată de Ambasada Rusiei pentru Ziua Diplomatului Rus[11], a patra oară în mai 2023 la recepția organizată cu ocazia aniversării a 78 de ani de la victoria Aliaților împotriva puterilor Axei în cel de-al Doilea Război Mondial[12], și cel mai recent în iunie 2023 cu prilejul Zilei Naționale a Rusiei.[13] Cunoscută pentru poziția sa anti-occidentală, militantă pentru ieșirea României din UE (RoExit) și decuplarea de NATO, un senator al României face deschis și asumat nu doar propaganda pro-rusă în spațiul public, ci și activitate legislativă anti-Ucraina în Parlamentul României. De exemplu, senatoarea este autoarea unui proiect de lege care propune amendarea Tratatului de buna vecinătate dintre România și Ucraina (din 1997) în sensul anexării teritoriilor din vechiul regat al României, care acum aparțin de drept Ucrainei. Art. 3 al propunerii legislative sună așa: „România anexează teritoriile istorice care i-au aparținut, respectiv Nordul Bucovinei, Herța, Bugeacul (Cahul, Bolgrad, Ismail), Maramureșul istoric și Insula Șerpilor.”[14] Drept răspuns, purtătorul de cuvânt al MAE de la Kyiv a catalogat-o pe senatoare drept o „persoană care reprezintă o amenințare la adresa securității naționale” și a anunțat ca MAE Ucrainei va iniția sancțiuni împotriva ei. Chiar dacă mulți o consideră un politician marginal, ajunsă accidental în Parlamentul României, răul pe care îl produce Diana Şoșoacă este cât se poate de real, într-o țară cu un procent mult prea ridicat al populației de analfabeți funcționali[15], adică oameni incapabili să distingă propaganda de informația corectă.

• Declarațiile lui George Simion potrivit cărora nici Ucraina, nici Moldova nu trebuie sprijinite. Activitatea partidului AUR provoacă discordie sociala și îi învrăjbește pe români împotriva vecinilor (ucraineni, moldoveni, maghiari). Creșterea în sondaje a acestui partid (de la 9%, cu cât a intrat în parlament în 2020, la 20% în intenția de vot a românilor măsurată în iulie 2023[16]) este un real pericol la adresa siguranței naționale și a democrației românești. Activitatea acestor politicieni va declanșa procese care NU vor putea fi controlate, cu consecințe dramatice pentru România, cum ar fi ieșirea de pe parcursul european, reîntoarcerea la un naționalism feroce, antisemitism, abandonarea modelului economiei de piața și al democrației, subdezvoltare, șomaj și criminalitate pe scară largă.

AUR a fost înființat ca partid unionist, cu toate astea în februarie 2023, în timpul unui congres al AUR, George Simion a vorbit despre faptul că România ar trebui să oprească „orice ajutor suplimentar acordat vecinilor săi, atât Republicii Moldova, cât și Ucrainei (în special refugiaților ucraineni)”.[17] Un asemenea derapaj, pentru o formațiune politică cu un singur obiectiv pe agendă (unionismul) cu greu poate fi explicat. Deci, este evident că acest partid are alte obiective politice și anume: îndepărtarea României de Occident, înstrăinarea României de Alianța Nord-Atlantică, scoaterea țării din UE și NATO și re-intrarea sub influența rusă (sub flamura așa-zisă a „suveranismului”).

Este cu atât mai emblematic faptul că, vecinii estici ai României (Ucraina și Moldova două țări cu mari dificultăți – una în război, alta în colaps economic, și ambele prăduite și sărăcite de corupție și oligarhi) au îmbrățișat ferm valorile și parcursul euro-atlantic și au înțeles mai repede decât România (țară membră în UE și NATO) potențialul distructiv și destabilizator al acestui politician și au luat măsuri: George Simion fiind expulzat din Republica Moldova în 2015 și având interdicție de a intra atât în Moldova cât și în Ucraina până în 2024.[18]

Inventarea unor false probleme (cum ar fi încălcarea drepturilor etnicilor români din Ucraina sau dragarea Deltei Dunării de către partea ucraineană – de altfel, o lucrare de întreținere care nu pune în pericol biodiversitatea[19]) are ecouri în largi segmente ale societății românești, ceea ce arată o vulnerabilitate extremă a României la propaganda rusă care este „înghițită” pe nemestecate de o mare parte a publicului și amplificată de lipsa de educație. Minimalizarea de către autoritățile române a pericolului pe care îl reprezintă acest partid ne poate costa foarte scump. Miza este foarte mare. Măsurile de contracarare a propagandei rusești trebuie intensificate. Trebuie devoalate minciunile și demontate pericolele imaginare (avem suficiente pericole reale). Trebuie taxate public derapajele oficialilor (cazul Vasile Dâncu) dar și a universitarilor (cazul Andrei Marga) de la poziția oficială a României asumată internațional față de Ucraina. Vocile care propagă narativele rusești în România nu sunt inofensive, ci pot avea efectul unui „bulgare de zăpadă” peste câțiva ani cu efecte devastatoare pe care azi nici nu ni le putem imagina.

Prin urmare, tactica ajutorului militar acordat secret, ca să nu știe românii de rând cum ajută România Ucraina este greșită. Ajutorul trebuie asumat public, deschis (nu doar la nivel de CSAT, președinție și MAE). La nivelul acelor instituții care au contact mai des cu Occidentul, poziționarea lor să fie fermă, de sprijinire a Ucrainei.

Electoratul AUR nu trebuie dădăcit, nu trebuie menajat (ținând la secret ce se face), ci trebuie educat. De aceea, în paralel, trebuie demarată o amplă campanie de informare a opiniei publice românești pentru a demonta toate narativele anti-ucrainene construite în ultimii 30 de ani în instituțiile românești care au făcut, conștient sau doar în calitate de idiot util, jocul Rusiei. Trebuie îndepărtate din instituțiile militarizate, unde se face politica externă (MAE, Președinția) și de securitate a României (SIE, SRI, DIA), cadrele care au îmbrățișat aceste narațiuni profund anti-românești (pentru că astăzi narativele anti-ucrainene, în fond pro-rusești și anti-occidentale sunt profund anti-românești). Câteva sute sau chiar mii de pensionari de lux din instituțiile militarizate, ar reduce semnificativ amenințările la adresa securității României, pe care prezența lor în funcții înalte în aceste instituții o mențin ridicată).

Mult prea mulți în România de azi încă învinovățesc Ucraina pentru ce a făcut Uniunea Sovietică. Ca și România, Ucraina este o victimă a URRS. Să învinovățești astăzi Ucraina pentru ce a făcut URSS e ca și cum ai învinovăți Republica Moldova pentru că Uniunea Sovietică a luat Basarabia. Iar dacă este să fim onești până la capăt cu noi înșine, ar trebui să ne amintim că nu doar URSS a luat, ci și că România Regelui Carol II a dat Basarabia și Nordul Bucovinei, lui Stalin. Nu a existat nici o tentativă de împotrivire a Guvernului Regal al României la ultimatumul sovietic din 1940, nu s-a luptat militar sau diplomatic pentru a păstra Basarabia și Nordul Bucovinei în componența României. Armata și administrația română s-a retras pur și simplu, pentru a evita o confruntare armată cu Uniunea Sovietică. Poate și această neasumare a propriei vinovății istorice (abandonul „teritoriilor istorice românești”) este cea care otrăvește și subminează relația de vecinătate. Pentru că, nu-i așa, e mult mai ușor să dai vina pe Ucraina (și nu pe Rusia) pentru pierderea acestor teritorii decât să recunoști că României nu i s-au luat, ci că România a cedat (mult prea ușor chiar) ea însăși aceste teritorii.

Astăzi, România și Ucraina au mai mult în comun decât își dau seama, iar evenimentele dramatice pe care le trăim din februarie 2022 demonstrează clar că Rusia și Ucraina nu sunt același lucru. Iar elita militarizată de la București trebuie să se adapteze acestei realități. Gândirea anacronică care a subminat potențialul de cooperare dintre cele două țări vecine (România si Ucraina) în cele trei decenii post-comuniste trebuie lăsată in trecut. E timpul pentru un nou si curajos capitol în relațiile dintre cele două țări. Acest capitol este unul fără revendicări și pretenții teritoriale din partea României, deci fără „unionism”, revizionism sau alte „– isme”. Atât față de Ucraina, cât și față de Republica Moldova. Nu doar în plan diplomatic, dar și societal. Acest nou început trebuie să vină la pachet cu asumarea pe deplin a statutului de țară membră NATO și UE, țară care nu adoptă doar papagalicește poziția oficială a NATO și a administrației americane cu privire la cum vom sprijini Ucraina „atât timp cât va fi necesar”, ci articulează propria viziune cu privire la războiul Rusiei și arhitectura post-război în Europa de Est. Din păcate, România este total absentă în acest plan – al conversației regionale și internaționale cu privire la războiului din proximitatea noastră. Opțiunea guvernului de a păstra un profil redus, de fapt cvasi-invizibil, referitor la ceea ce face România pentru Ucraina, echivalează de fapt cu o neasumare a acestei politici de sprijin. Neasumarea acestui sprijin (mai ales în comparație cu sprijinul detaliat făcut public de celelalte țari – Polonia, Ţările Baltice, Olanda, Marea Britanie, Bulgaria etc) pune România într-o lumină proastă.

Dacă sprijinirea Ucrainei „atât timp cât va fi necesar” este politica oficială a Bucureștiului și dacă asta înseamnă sa te poziționezi de partea corectă a istoriei, ce rost are să te ascunzi ? Motivele pentru care la București s-a optat pentru această strategie ridicolă sunt multiple, însă „marii vinovați” sunt doi: o clasă politică extrem de slabă (cu tot cu aparatul instituțional și de consilieri care ar fi trebuit să o ghideze către decizii mai înțelepte) și cultivarea deliberată a sentimentelor anti-ucrainene timp de decenii în interiorul societății românești.

Încrederea românilor în instituțiile statului (parlament, președinție, guvern) este la pământ. Dimensiunea dezastrului este surprinsă în cel mai recent sondaj de opinie CURS, realizat între 8 și 20 iulie 2023 (vezi grafic), care relevă faptul că 89% dintre români nu au încredere sau au foarte puțină încredere în partide politice. Asta poate că nu este atât de surprinzător, cât faptul că 86% nu au încredere în parlament, 82% nu au încredere în președinție și 83% nu au încredere în guvern. Deci, avem de a face cu un colaps total al încrederii cetățenilor în instituțiile statului de la nivel central! Este o situație fără precedent, comparabilă doar cu situația din vremea lui Nicolae Ceaușescu.

Nici mass-media nu se bucură de încrederea oamenilor (71% neîncredere), nici ONG-urile (65% neîncredere). Nici măcar Uniunea Europeană (de unde vine finanțarea pentru marea majoritate a investițiilor care au îmbunătățit viața românilor) nu se bucură de încredere printre români (doar 36% au încredere în UE față de 59% care nu au încredere). În plin război de agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei, 52% dintre români nu au încredere în NATO, iar 50% dintre români nu au încredere în educație. Singurele instituții care se bucură de încredere sunt: pompierii (83%), armata (67%) și biserica (66%).

Dat fiind dezastrul surprins de acest sondaj cu privire la starea de spirit a populației și relațiile la nivel social, este clar că elita politică, care ar fi trebuit să explice activ românilor de ce sprijinim Ucraina și să contracareze sentimentele anti-Ucraina, este total decredibilizată. Totuși, deși românii nu au încredere în liderii lor, printr-o minune, românii (în marea lor majoritate) se poziționează corect față de războiul lui Putin: 59% identifică Rusia drept principal vinovat pentru război, în timp ce 24% identifică occidentul (UE, NATO) drept vinovat, iar 8% consideră că vinovată este chiar Ucraina

Ultima întrebare din sondajul de opinie citat măsoară reacția față de refugiații de război, în special tipul de ajutor pe care ar trebui să-l acorde statul român: 63% dintre respondenți sunt pentru sprijinirea lor, iar 34% se pronunță împotrivă. Din cei 63% care sunt pentru ajutorarea refugiaților, doar 9% ar face-o creștinește (fără să le ceară nimic), 20% ar oferi ajutor ca să se integreze, iar 34% i-ar ajuta condiționat (doar dacă refugiații se integrează, de exemplu își găsesc un loc de muncă). Din cei 34% care sunt împotrivă ca statul roman să ajute refugiații, 8% ar dori ca statul român să nu îi ajute cu nimic pe refugiații de război, 12% ar dori ca statul român să îi încurajeze să plece înapoi, 7% ar dori ca statul român să nu îi primească la graniță sau să îi trimită înapoi și alte 7% ca statul să îi încurajeze să plece mai departe în occident. Deci, o treime dintre români ar dori ca mame cu copii și bătrâni care fug de război să nu fie ajutați cu nimic, fie să fie trimiși înapoi la ei în țară (unde e război), fie să nu fie primiți la graniță și, dacă sunt primiți, să fie direcționați mai departe către alte țări, ca nu care cumva să rămână în România.

Pentru a reseta optica prin care românii privesc Ucraina, poate cel mai bun punct de plecare ar fi fost tocmai ajutorul umanitar oferit în această perioadă refugiaților ucraineni care au cerut protecție temporară în România. Startul (reacția societății civile) a fost excelent și cu mult peste așteptări. Gestionarea din prezent însă a acestui aspect de către statul român lasă mult de dorit, ceea ce determină tot mai multe mame cu copii să se reîntoarcă înapoi în Ucraina, deși acolo războiul continuă! Se pare că această indiferență guvernamentală este corelată cu sentimentele a cel puțin o treime dintre români și poate fi chiar o politică deliberată a statului român: ajutor pentru Ucraina cât mai superficial, cel militar secretizat, cel umanitar de ochii UE și NATO, acordat de așa manieră încât să nu rămână prea mulți în România. Conform datelor Ministerului de Interne, în contextul invaziei ruse din Ucraina, în perioada 10.02.2022-18.07.2023 prin România au trecut 5,089,388 de cetățeni ucraineni, dintre care 4,997,878 (98,2%) au părăsit România și doar 91,510 (1,8%) au rămas.[21] Dintre cei rămași, pe datele UNHCR, 80% sunt femei cu copii, iar 20% sunt bărbați.[22] Cu toate acestea, deși are în grija sa în acest moment mai puțin de 100,000 refugiați (față de cca. 1 milion care au rămas în Polonia de exemplu), modul în care se ocupă statul român de acești oameni rămâne deficitar.

Un exemplu elocvent este Programul 50+20, înființat în martie 2022 și finanțat de UE, deși minciuna că acest program este finanțat în totalitate de către România a fost propagată și nesancționată în spațiul public, perpetuând-se (în mod eronat) că banii pentru acest program vin exclusiv de la România, când de fapt vin de la Uniunea Europeană. Programul oferea un ajutor de 50 lei/zi/persoană pentru cazare și 20 lei/zi/persoană pentru mâncare pentru fiecare refugiat ucrainean, banii nefiind însă oferiți refugiaților, ci românilor care îi cazau. Acest format a vulnerabilizat și mai mult niște oameni care și așa erau în cea mai vulnerabilă situație posibilă, majoritatea fiind femei, copii și vârstnici. În loc să le ofere acești bani direct refugiaților, o formulă care le-ar fi respectat demnitatea și nu i-ar fi infantilizat (adică, tratat ca pe niște copii), presupunând ca nu știu să se descurce nici măcar să închirieze o locuință, banii au fost direcționați către proprietarii români lăsând refugiatul la mila sau lipsa de omenie a romanului – fiecare cum a avut noroc să nimerească. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro