Populismul conspiraţionist, ruperea relației de încredere popor-tehnocrație și criza democrației liberale. Trei scenarii pentru guvernările viitoare

Despre criza democrației liberale se vorbește deja de mai mulți ani, nemaifiind o noutate. Ne referim aici doar la spațiul occidental, unde liberalismul a funcționat și a dat rezultate istorice extraordinare, nu la Orientul ruso-chinez scufundat dintotdeauna în bezna autoritarismului și în lipsa libertăților individuale, unde întâlnirea cu modernitatea culturală și valorile liberale a eșuat lamentabil iar discuția despre calitatea guvernământului și respectul pentru drepturile cetățenilor nici nu are rost.

În Vest, lucrurile au mers însă după 9/11 tot mai rău (iată, sunt 20 de ani de declin al democrației liberale), culminând cu insurecția de la Washington de pe 6 ianuarie 2021 și atacul „patrioților” asupra Congresului, „motivate” de ideea de a-și „lua țara înapoi”, după ce un populist iresponsabil le-a vândut teza aberantă că „alegerile au fost furate” de democrați cu ajutorul Sistemului tehnocrat corupt.

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat și cum s-a ajuns aici, să identificăm mai întâi cele cinci puteri active la nivelul oricărei societăți, mai influente sau mai discrete, de la caz la caz, din a căror combinare/alianță – de obicei câte două sau trei – se naște vectorul dominant pentru orice regim politic:

1. Poporul (populația), cu puterea voinței populare. Uneori, în societăţile autoritare sau în democraţiile iliberale, voinţa populară este acaparată şi confiscată de un lider autocrat sau de o nomenclatură politică totalitară, în spatele cărora nu se mai vede nimic (aşa-zisele „democraţii populare”), în timp ce în democraţiile liberale voinţa politică a poporului este reflectată şi împărţită în pluralismul politic competitiv din parlamente (rezultând o clasă politică mai mult sau mai puţin reprezentativă pentru voinţa democratică). Tot în această categorie intră şi societatea civilă, prin formele ei de organizare şi asociere non-guvernamentală (ONG-urile), care susţin diferite cauze civice şi caută să influenţeze de jos în sus procesul de elaborare, adoptare sau revizuire a diferitelor politici publice sectoriale;
2. Tehnocrația (segmentul profesionist înalt educat, intelectualii, oamenii de știință și comunitatea academică, experții și funcționarii superiori), cu puterea cunoașterii/expertizei, este aflată de obicei în poziţii influente în cadrul sistemului sau exprimând opinii care contează, chiar dacă nu este angajată direct în exercitarea funcţiilor politice, nefiind legitimată prin votul cetăţenilor, ci prin expertiza de care dispune. Tehnocraţia a devenit din ce în ce mai importantă în ultimele decenii în democraţiile liberale, fiind uneori acuzată că domină indirect procesul politic decizional şi devenind în ultimii ani ţinta atacurilor populismului iliberal negaţionist şi conspiraţionist de extremă dreapta;
3. Finanțele (segmentul corporatist sau „marea finanță”), cu puterea capitalului, alcătuite din companiile mari din sectorul bancar, piaţa de capital şi asigurări, industrie, energie şi comunicaţii, comerţ şi servicii, care au o pondere substanţială în realizarea PIB şi angajarea forţei de muncă, companii care sunt formal separate de procesul politic decizional, preferând să acţioneze prin lobby la nivelul decidenţilor politici, pentru a-şi vedea interesele reflectate în politici publice. Şi acest segment – corporatismul – este uneori ţinta atacurilor din zona populismului iliberal. Dacă populiştii de dreapta, naţionalişti, atacă de regulă tehnocraţia, populiştii de stânga au ca duşman imaginar „multinaţionalele”, pe care le văd ca mama tuturor „relelor globalizării neoliberale şi capitalismului veros”;
4. Instituțiile înarmate și militarizate (armata, poliția, serviciile secrete, jandarmeria etc.) cu puterea de supraveghere și coercitivă pe care o au asupra societății. Pe scurt, puterea militară. Cu excepţia regimurilor explicit militare, în celelalte forme de guvernare constituţională instituţiile de forţă au, de fapt, cel mai redus nivel de participare la procesul politic decizional din toate cele cinci şi aşa este normal să fie. Cu cât într-o ţară tradiţia democratică este mai avansată, cu atât influenţa politică internă a instituţiilor militarizate şi serviciilor secrete este mai redusă şi invers – o putere militară accentuată, prezentă în deciziile statului, este semnul unor societăţi înapoiate, la fel ca în cazul influenţei Bisericii.
5. Biserica, a cincea forţă, bazată în mod evident pe puterea credinţei religioase şi a tradiţiei. Modernitatea şi secularizarea au adus în spaţiul occidental o diminuare masivă a influenţei bisericii în treburile statului, dar această influenţă nu a dispărut complet iar în unele ţări este chiar în creştere. În afara spaţiului occidental, în culturile conservatoare orientale, în care separarea statului de biserică nu s-a realizat sau nu a fost atât de clară, clerul continuă să aibă o influenţă politică. Islamul politic este chiar o realitate de netăgăduit. Turcia este un exemplu interesant, în care regimul Erdoğan a făcut trecerea de la coaliţia armată-tehnocraţie la o islamizare politică bazată pe formula voinţă populară-religie, consfinţită prin votul repetat al unei majorităţi.

Acum câteva decenii, am fi menţionat probabil şi o a şasea forţă în societate, sindicatele şi asociaţiile profesionale, cu puterea presiunii sociale, dimensiunea şi influenţa acestora scăzând însă considerabil în noua formă de economie care a ajustat capitalismul tradiţional, odată cu declinul/dispariţia clasei muncitoare industriale, scăderea ponderii întreprinderilor de stat în economie şi cooptarea elitelor profesionale la nivelul tehnocraţiei. Mari acţiuni sociale precum cele ale sindicatului IG Metall din Germania (care ajunsese la 2,6 milioane de membri în anii 70) sau greva minerilor britanici de la începutul anilor 80 sunt astăzi o amintire. Rareori, sindicatele îşi mai fac simţită prezenţa prin greve sau proteste, care nu mai ating însă forme dramatice şi nu durează mult, din vreme ce statul poate face tot mai puţin pentru a influenţa veniturile angajaţilor, cu excepţia bugetarilor.

Rămân aşadar semnificative şi de luat în seamă în societăţile actuale puterea voinţei populare, puterea cunoaşterii (expertizei), puterea capitalului, puterea militară şi puterea religioasă, care compun spectrul tipurilor de acţiune posibilă, în „reţete” specifice fiecărui regim.

Orice regim politic cu o anumită stabilitate istorică rezultă dintr-un vector care combină cel puțin două dintre forțele de mai sus. Rareori în istorie s-au observat regimuri unilaterale, în care una din cele cinci forțe să preia integral puterea și să o exercite singură vreme îndelungată.

Chiar și în dictaturile militare, unde generalii par să aibă în mână o putere discreționară nelimitată, armata și-a atras în coaliția pe care se sprijinea regimul fie tehnocrația (unele regimuri din Orientul Mijlociu, Asia sau Africa), fie finanțele (regimul lui Augusto Pinochet în Chile, în anii 80), fie atât segmentul corporatist cât şi tehnocraţia (ultimul deceniu al regimului Franco, în Spania anilor 65-75). Uneori, ca în Turcia lui Kemal Atatürk, liderul populist de sorginte revoluționară a atras armata ca parte a coaliției regimului, pentru stabilizarea sistemului politic, şi apoi tehnocraţia. Dar Occidentul postbelic a avut o cu totul altă coaliție, ca bază a democrațiilor liberale.

Democrațiile liberale s-au bazat în esență pe alianța rațională dintre popor și tehnocrație, pentru a promova un regim politic care încorporează deopotrivă voința populară exprimată prin vot liber, în condiții de pluralism politic real, dar și meritocrația, reflectată în numirea în funcții de conducere a oamenilor competenți. Finanţele, armata şi biserica sunt parte a economiei şi societăţii dar nu se află în mod formal la conducerea statului. Modelul a funcționat cu succes aproximativ 100 de ani, în ceea ce am putea numi secolul liberal american (XX) și încă reprezintă osatura regimurilor democratice occidentale. Așa cum vom vedea, această coaliție popor-tehnocrație este în prezent în criză, în principal din cauza populismului, și odată cu ea se clatină fundamentul de încredere al democrațiilor liberale.

Oricâte teorii conspiraționiste ar circula pe piață, legate de „Marea Finanță”, în realitate corporațiile nu au jucat un rol politic director și s-au mulțumit să aibă relații profitabile, punctuale (uneori trecând de limitele legii, adică prin corupţie), cu guvernele liberale tehnocrate, atâta timp cât au considerat că interesele fundamentale le sunt satisfăcute de regimurile capitaliste democratice și atâta timp cât nu a existat interesul ca ele să impună o schimbare de viziune politică sau ideologică.

La fel, armata a acceptat controlul civil democratic și nu a participat în mod substanțial la jocurile politice, mulţumindu-se cu o finanţare bugetară decentă şi un statut social onorabil, având (ca și sectorul economic privat) doar influențe secundare și ocazionale asupra politicului.

Biserica părea şi ea că şi-a ocupat definitiv un loc separat şi ceva mai retras în cadrul regimului, fără să mai emită pretenţia de a se aşeza la masa puterii politice. Pe măsură ce ne deplasăm de la Vest la Est, influenţa acestor trei puteri nedemocratice este însă din ce în ce mai mare (finanţele, instituţiile de forţă şi biserica), în timp ce voinţa democratică a poporului şi puterea tehnocraţiei se reduc.

În ultimii aproximativ 20 de ani, coaliţia pe care s-au întemeiat democraţiile liberale a slăbit, fiind tot mai contestată.

Ceva pare că s-a rupt în relația de încredere dintre popor și tehnocrație, odată cu ascensiunea populismului și polarizarea/radicalizarea ideologică dramatică. Scăderea calităţii mediului informaţional, deteriorarea educaţiei şi extinderea reţelelor sociale în care au proliferat dezinformarea şi manipularea au lovit puternic credibilitatea tehnocraţiei.

Dacă este totuşi să identificăm şi o vină a tehnocraţiei, probabil că am menţiona cazurile de corupţie care i-au zguduit imaginea (de la magistraţi la funcţionari publici şi de la medici la profesori), de impostură profesională (plagiate, concursuri trucate, nepotism), oportunism politic (susţinerea pe care unii intelectuali au acordat-o unor oameni politici care au căzut ulterior în dizgraţie) şi nu în ultimul rând menţionând supraevaluarea şi multiplicarea exagerată a tipurilor de aşa-zisă „expertiză profesională” spre zone puţin sustenabile ştiinţific: tot felul de traineri de dezvoltare personală şi motivaţională, manageri inventaţi, agenţi şi consilieri în nimic, secretare ajunse experte în programe publice bine plătite, practic oameni fără studii deosebite, fără meserii şi cariere credibile, care au reuşit să pătrundă în cercurile tehnocraţiei, să fie angajaţi cu contracte generoase şi să slăbească imaginea tehnocraţiei. În mod cert, tehnocraţia de astăzi nu mai este doar o lume a savanţilor, ci o pătură socială hiperdezvoltată şi uneori profitoare, care include bineînţeles un nucleu de oameni integri, foarte bine pregătiţi, pe lângă care s-au asociat oportuniştii noului model economico-social.

Exagerându-i slăbiciunile inerente, populismul iliberal conspiraţionist a dat atacul asupra tehnocraţiei, contestând tot, de la carierele şi operele impecabile ale unor profesionişti şi intelectuali străluciţi până la adevăruri ştiinţifice consacrate, punând totul în oala corupţiei şi minciunii. Prin multiplicarea tumorală a populismului, în care reţelele sociale au avut un rol de prim nivel, „poporul” a început să pună la îndoială alianţa sa cu tehnocraţia şi implicit democraţia liberală meritocratică. Tom Nichols explică acest fenomen, pe larg, în cartea sa Sârşitul competenţei: discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale (The Death of Expertise, 2017).

Ce ar putea urma în ceea ce priveşte natura regimurilor care vor asigura guvernările din deceniile viitoare?

Cel puţin trei scenarii se pot contura la orizontul generaţiei care vine după noi:

Scenariul 1: însănătoşirea democraţiei liberale, prin retragerea treptată a populismului şi refacerea legăturii de încredere între popor (puterea voinţei populare) şi tehnocraţie (puterea cunoaşterii sau a expertizei profesionale), într-o coaliţie demo-meritocratică. Mult din ceea ce reprezintă şansele acestui scenariu optimist va depinde de succesul mandatului administraţiei Biden în SUA şi de refacerea relaţiilor transatlantice, pe care se va fudamenta – sau nu – conceptul Occidentului liberal şi meritocratic în secolul XXI. Din păcate, vârsta preşedintelui Biden dă puţine şanse pentru două mandate iar reluarea clivajelor ideologice şi a tensiunilor între extreme, peste doar patru ani, ar putea obstrucţiona acest început de însănătoşire. Nu neg posibilitatea ca un viitor preşedinte republican centrist, peste patru sau opt ani, să reia teza reparării şi salvării democraţiei liberale, pe care acum doar democraţii par să o mai sprijine;

Scenariul 2: asocierea politică popor – biserică …

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro