Populismul si radacinile sale
Îmi displace cuvântul “populist” –de obicei este “codul” folosit de jurnaliști pentru “un politician care primește voturi multe pentru o cauză pe care eu o dezaprob”. Dacă este și bun în materie de discursuri, poți adăuga și cuvântul “demagog”.
Și totuși, nu există nicio îndoială că politica importantă din Occident se confruntă cu probleme venite din partea unor politicieni care oferă răspunsuri ușoare sau rapide și care renunță la multe dintre ipotezele datând din deceniile postbelice.
Donald Trump, Bernie Sanders, Campania Brexit, Marine Le Pen în Franța, PEGIDA în Germania, Democrații din Suedia – toți au mesaje diferite, dar toți funcționează cu același combustibil: neîncrederea.
Ei exploatează sentimentul că aceia aflați la putere și principala opoziție nu trebuie crezuți. Primul semn de întrebare este cel legat de integritate. Guvernanții noștri sunt derutanți și evazivi – când vine vorba de migranți, criminalitate, terorism și Islam, de efectele globalizării și de pierderea suveranității în avantajul Bruxelles-ului, sau de orice altceva.
Aceste necazuri sunt în parte reale, în parte imaginare, în parte vechi și parțial noi. Ceea ce le unește este o a doua formă de neîncredere: guvernanții noștri sunt incompetenți. Salariul real stagnează sau se reduce. Serviciile publice sunt fragile. Ne îndoim că urmașii noștri vor trăi mai bine decât noi. Dacă diriguitorii noștri, din toate spectrele politice, și-au făcut până acum prost datoria, de ce și-ar face-o mai bine în viitor, când se anunță și mai multe schimbări?
Peste toate astea tronează alte sentimente. Unul ar fi nedreptatea: bogații devin mereu mai bogați; nu plătesc taxe și nu sunt prinși. Un al doilea ar fi neputința. N-are importață ce faci pentru că nimeni nu te-ascultă.
Toate asta sunt o mană cerească pentru cei din afară. Manifestarea imediată o reprezintă politicienii “populiști“ menționați mai sus. Ei pot susține că întregul sistem e distrus. Alegerile abia dacă înseamnă o ofertă între Coca-Cola și Pepsi. E timpul să spargem gheața și să alegem pe cineva proaspăt și nou.
De fapt, politicienii împotriva sistemului numai proaspeți și noi nu sunt. Mulți dintre ei s-au învârtit ani de zile în jurul sistemului politic și chiar au putut afla din lăuntru cum funcționează (dl. Trump este exemplul cel mai la îndemnă). Dar iluzia are succes.
Resentimetele față de sistem oferă totodată ocazia apariției unui alt fel de nou venit. Kremlinul exploatează de multă vreme tensiunile de ordin regional, etnic, lingvistic sau social oriunde poate. Dar tulburările politice din inima Occidentului sunt acum la și mai mare preț. Politicienii care sunt împotriva sistemului cred că securitatea multilaterală merge la fel de prost ca economia globalizată sau convențiile internaționale pe tema drepturilor omului. Așadar, mai încet cu Uniunea Europeană. Fără NATO. Ignorați legislația internațională. Puneți interesul național mai presus de alianțe. Încheiați tratate și împrieteniți-vă cu Rusia lui Vladimir Putin .
Așadar, nu e tocmai surprinzător faptul că Kremlinul îi sprijină asiduu pe cei din afara scenei politice. N-are importanță că sunt atât de amestecați: de extremă dreaptă , de extremă stângă sau pur și simplu niște saltimbanci, ca dl. Trump. S-ar putea ca ei să nu facă prea multe rele acasă (Syriza din Grecia ne arată ce se întâmplă atunci când populiștii se izbesc de realitate: realitatea învinge). Dar ei pot afecta grav securitatea ordinii euro-atlantice. Ei pot bloca sancțiunile împotriva Rusiei, se pot opune întăririi statelor de la frontierele NATO și, în general, pot perturba deciziile pe diverse planuri. Acesta este marele obiectiv al dlui Putin: în orice negociere bilaterală, Rusia arată formidabil. Ea arată jalnic numai atunci când celelalte țări se unesc.
INTERVIURILE HotNews.ro