Povestea de succes a unei familii care a fugit din Bucuresti la tara

Inghesuiti de regimul comunist in cartierele de blocuri, romanii nu s-au grabit sa revina in satele de origine dupa ce visul urbanizarii masive s-a spulberat. Fie ca varsta nu le-a mai permis sa ia viata de la capat, fie ca obisnuinta vietii de oras le-a inhibat impulsul schimbarii, cei mai multi au continuat sa traiasca in cutiile de chibrit construite in anii 70-80. Copiii le-au mostenit nostalgia dupa iarba verde de acasa, dar nu si-o astampara decat la sfarsit de saptamana la un gratar pe una dintre vaile Carpatilor accesibile cu masina. Sotii Chelaru au insa alta poveste. Au renuntat la Bucuresti pentru a trai in varful unui deal, intr-un conac de odinioara aproape ruinat ca sa se faca viticultori.

Pe de alta parte, acolo, in satul de bastina, lumea nu mai e chiar atat de primitoare. Rudele ramase acasa sunt de obicei ostile celor plecati la oras, pe care nu au ezitat sa-i duca la tribunal pentru eternele dispute funciare. Oricum, taranii urbanizati candva nu si-au facut scrupule din a-si vinde pamantul mostenit.

Dupa 50 de ani

Sotii Chelaru au fost ingineri chimisti. Nicio treaba pana in anii ’90 cu viata la tara. Bucuresteni prin nastere si prin serviciul prestat zeci de ani pe platformele industriale ale Capitalei. Auzeau un muget de vaca numai in concedii.

A venit Revolutia, apoi legile proprietatii si atunci Valentin si Iulia si-au amintit ca un bunic stapanise candva in Valea Calugareasca un conac si cateva hectare de vie nobila. Au pus piciorul intr-o podgorie pentru prima oara. Un spirit al trecutului s-a trezit in inima lor si nu au mai dormit linistiti pana nu au redobandit conacul si via de odinioara a bunicului dupa mama al lui Valentin Chelaru.

„ Am gasit o ruina. Ramasesera numai peretii si acoperisul. Gauri si sparturi peste tot. In pivnita mare, unde-si tinea bunicul butoaiele cu vin, fusese ani de zile un tarc pentru oi. 15 basculante de balegar am scos de acolo”. Doamna Iulia se ridica si aduce repede un plic cu poze. Scoate una cate una si mi le arata. „Acesta este Bucur Bunescu tanar. Aici e la nunta, iar aici la 70 de ani.” Un barbat viguros, al carui chip exprima vointa si echilibru. A fost unul dintre cei mai importanti comercianti de textile din Romania interbelica.

Fostul magazin Bucuresti a fost proprietatea lui. A avut case la Sosea si numeroase pravalii. Atunci era o moda printre oamenii de afaceri sa aiba o resedinta la tara, o mosioara cu vie sau pomi fructiferi unde se retrageau deseori. Bucur Bunescu si-a cumparat cateva hectare de vie si a construit un conac unde venea cu familia sa mai uite de lumea agitata a afacerilor.

Biografia unui bunic ambitios

Bunicii Bunescu, in vremuri de glorie Foto: Hotnews

Privelistea nu s-a schimbat si nu de putine ori bogatul comerciant de stofa si postav a contemplat apusurile de soare prin geamurile care inchideau atunci sala unde ne aflam. Colectivizarea a schimbat desigur anumite detalii. Au aparut prin apropiere instalatii industriale, constructii mamut ruinate repede dupa revolutie, randurile de vie au geometrizat peisajul viticol fiindca zeci de ani viile au avut un singur stapan: statul.

Printr-un miracol, Bucur Bunescu a scapat de arest si muncile canalului. A suportat cu stoicism nationalizarea averilor sale si traiul precar din primii ani ai comunismului. A murit la 90 de ani si a dus cu el in mormant imaginea unui copil orfan care trecuse candva muntii in Regat sa se faca baiat de pravalie.

„Bunicul s-a nascut in 1876 in Sacele, judetul Brasov. La numai 12 ani a ramas orfan de tata. Parintele sau era oier si in timpul transhumantei a cazut in Dunare si, fiind apa rece, s-a imbolnavit la plamani fara sa-si mai gaseasca leacul. Bucur, cel mai mare dintre frati, ca sa-i ajute, a plecat la Bucuresti si s-a angajat la pravalia unui comerciant de textile. Baiat muncitor si de caracter a castigat increderea patronului sau. Cand a crescut mai mare, acesta l-a facut partener de afaceri si au prosperat amandoi.”

Cea mai buna alegere

Teodor-Cristian Chelaru si-a urmat parintii in aventura rurala. Pleaca dimineata calare pe bicicleta. Coboara numai in frane, fiindca panta e destul de inclinata. Nu a ezitat sa se apuce de treburi de neimaginat in Bucuresti. De pilda, in vacanta, a facut numai el 500 de stalpi din beton pentru pomii fructiferi. „ Nu am vrut sa raman singur in oras. E greu aici, dar peste cativa ani va fi mai bine.”

Viata de oras, cu ritmurile si legaturile ei, nu le-a permis sa se decida prea usor. I-a tentat cativa ani cu mirajul afacerilor in domeniul industriei chimice. Partenerii de afaceri i-au trisat. Profitul intarzia sa apara. Valentin nu a avut succesul bunicului sau. Norocul le-a venit insa chiar din partea lui Bucur Bunescu. De dincolo de mormant, fostul comerciant de textile si-a ajutat nepotul sa razbata prin negurile tranzitiei.

Sotii Chelaru au recuperat o parte din proprietati, apoi le-au vandut, iar banii incasati i-au investit in via de la Valea Calugareasca. Nu putini bani s-au dus pe avocati pentru a smulge din chinga unor interese locale hectarele de vie. Pentru a face locuibil fostul conac, au cheltuit de asemenea sume uriase.

Incetul cu incetul, Chelarii s-au dezlipit de traiul din Bucuresti. Legaturile stabilite in zeci de ani s-au rupt pe rand, dar altele noi s-au refacut in Valea Calugareasca. Prin tuburi subtile, ca in experientele chimice, seva vietii s-a mutat dintr-un vas in altul: tot mai putina in vasul numit Bucuresti, tot mai multa in vasul numit Valea Calugareasca, pana cand familia Chelaru s-a decis: a incarcat intr-un camion tot ce avea intr-un apartament de 3 camere si a pornit spre Dealu Mare, pe drumul viilor.

Valentin se grabeste sa-mi explice: „ Decizia a fost pe jumatate sentimentala, pe jumatate rationala. Am vrut sa refacem proprietatea lui Bucur Bunescu, asa cum am vazut-o in fotografiile vechi, dar ne-am gandit ca via poate fi si o afacere, putem trai din viticultura chiar si in Romania.” Doamna Iulia a parasit marele oras fara regrete „ In Bucuresti simteam ca nu mai am aer, eram bolnava, dar aici m-am facut bine, pot sa ma misc in voie. Imi place natura, nu am vecini, nu ma deranjeaza nimeni, dar nici eu nu deranjez pe cineva.”

Primele medalii

Conacul familiei Chelaru Foto: Hotnews

Cum o fi reusit inginerul sa se transforme in podgorean? „ Inainte pentru mine strugurii erau albi si negri. Nu aveam habar de soiuri, nu stiam sa disting un vin din Feteasca Alba de unul din Feteasca Regala. M-am inscris la un curs de viticultura la liceul din Valea Calugareasca si trei luni, zi de zi, am coborat si urcat dealul cu o mapa sub brat. Cunostintelor obtinute acolo le-am adaugat sfaturile unei doamne de aici, fiica fostului administrator al viei unui francez. Tatal ei l-a cunoscut pe Bucur Bunescu, fiindca au fost vecini. Ne-am dus la doamna Lenuta sa cerem niste oua sa le punem sub closca si cand a aflat ca sunt nepotul lui Bunescu s-a bucurat si s-a oferit sa ne ajute. Nu-i venea sa creada ca am renuntat la Bucuresti si ca vrem sa prindem radacini aici.”

Adevarata provocare pentru familia Chelaru asta a fost: sa deprinda tainele viticulturii ca sa poata readuce la lumina o vie aproape distrusa. Au invatat cum sa taie coardele, cum sa deosebeasca soiurile de struguri si ce vinuri prevestesc gramele de zahar ale mustului. O parte din vie se paraginise ca vechiul conac.

Nobilul Merlot era in prag de salbaticire. In unele locuri strugurii piperniciti abia se mai vedeau printre balariile atotstapanitoare. Acum insa , via familiei Chelaru este una din cele mai bine ingrijite din Valea Calugareasca. Visul lui Valentin a fost sa produca struguri de calitate, ca apoi sa incerce producerea unor vinuri bune. De la an la an, a fost tot mai multumit de vinul obtinut la o crama din Sahateni, unde s-a asociat cu o firma din Franta.

Cu banii stransi din productia de struguri si vinuri si-au construit si amenajat o casa noua langa vechiul conac. Au reusit sa cumpere si o masina de teren absolut necesara in timpul iernii. De curand au castigat la concursuri de degustari primelel medalii.

„Mergem rar la Bucuresti si numai daca avem treaburi importante. Stam putin. Abia asteptam sa ne intoarcem. Prefer ca in locul meu sa ajunga acolo vinurile noastre.” Doamna Iulia surade: „Cand e zarea limpede, vedem blocurile din Bucuresti. De aici, orasul se vede mic. Cu cat mai mic, cu atat mai frumos.”