Povestile Irakului. Episodul I – Mercenari

Sunt cu Michal J., polonezul, pe coridorul etajului 11 al hotelului Palestine. Auzim niste voci la un chef, undeva in stanga. Mi se pare ca recunosc sarba. Formalitatile nu prea conteaza anul asta in Palestine, asa ca ii fac semn lui Michal in directia vocilor:

„E vreo petrecere de sarbi. Hai sa mergem!”

Usa este deschisa. Intram veseli. Dam peste cinci – sase barbati, relaxati, blonzi, imbracati in pantaloni bej cu multe buzunare. Mobilierul este completat de de cutii de bere, sticle de wiskey, pistoale si arme automate. Limba inca suna familiar, dar parca nu e sarba. Nu sunt, insa, sigur, asa ca atunci cand unul dintre barbati ne observa ii strang mana cu entuziasm:

„V-am auzit vorbind de pe hol. De unde sunteti?”

„Africa de Sud.”

Ii spun ca, din departare, auzisem altceva si ii explic ca tocmai fusesem la o nunta in Serbia, de unde si entuziasmul meu. Dam sa plecam, insa intre timp ne vazusera si ceilalti. Insista sa bem o bere cu ei. Acceptam. Sunt zgomotosi si au ceva ce nu imi place in priviri. Rad cam tare si parca rad de noi. Ne ofera armele sa ne jucam cu ele. Refuzam spunand ca suntem jurnalisti si, din principiu, blah, blah, blah…Dam berea peste cap si o intindem. Nimerisem peste un grup de bodyguards.

Pentru cei care se ocupa cu securitatea, nu neaparat experti, Irakul a fost, dupa caderea lui Saddam Hussein, tara tuturor posibilitatilor. Oameni de afaceri, companii media, ONG-uri, diplomati, toata lumea are nevoie de garzi de corp. Firme de paza, fosti militari ai diverselor armate, gurka, Legiunea Straina, SAS si asa mai departe.

Profesionistii, dar nu numai ei, au salarii de la zece mii de dolari pe luna in sus si cam tot atat primeste si compania care ii pune la dispozitie celor interesati. Sunt si care merg pe mai putin. Falsii gurka, simpli tibetani care profita de faima conationalilor din armata britanica, sau acei romani ghinionisti care s-au intors in tara la mai putin de o luna de la plecare, dupa ce unul dintre ei a fost ucis si un altul ranit pe drumul dintre Zona Verde si aeroport, unul dintre cele mai periculoase din Baghdad.

Am citit undeva o estimare potrivit careia in Irak ar lucra, ca bodyguards, circa 25 000 de straini. E posibil ca numarul sa fie exagerat. Insa Baghdadul este impanzit de ei. Ii vad ca statistici, sunt n security contractors, la stiri – patru security contractors au fost ucisi la Fallujah iar trupurile lor au fost profanate de o gloata de irakieni – ca victime, pe la locul cate unui atentat sinucigas, ca prezenta agresiva pe strada, cu armele scoase pe geamurile jeep-urilor mergand in viteza, ca pe niste cocosi umflati in pene, cand intra in Palestine cu vesta antiglont peste tricou, pistol atarnand de picior si automatul in mana.

Ii injur gandindu-ma ca au fost in alta parte decat ar fi trebuit sa fie atunci cand masina in care era Duraid a fost atacata, in desert, de insurgenti. Si ma lovesc de ei prin Zona Verde, la portile firmelor, la etajele hotelurilor, pe la diferite chefuri, sau in restaurantul din Al Fanar.

Wayne a fost militar in armata britanica, detasat in Irlanda de Nord. Dinti mari, par blond roscat, cateva tatuaje, intre care unul cu steagul Angliei. Orfan crescut in camin. Un sentimental care, la cateva saptamani dupa ce ne-am imprietenit, m-a proclamat fratele lui mai mic. Fan al lui Arsenal. Mi-a aratat cum se poate ucide cu o cheie sau cu mana goala, cum se pot transforma in arme o carte de credit sau un muc de tigara.

Dupa armata a petrecut un timp ca mercenar, pazind minele de diamante in Angola. S-a intors la Londra, s-a despartit de mama fiicei sale, a infiintat o firma de paza, a cunoscut o femeie de care s-a indragostit…apoi a venit in Irak pentru a incerca sa obtina un contract pentru firma sa. Concurenta este acerba. La o discutie in restaurantul din Al Fanar, proprietarul unei firme de paza ii spus lui Wayne despre o alta firma care daduse, pentru un contract de securitate, o mita de un milion de dolari, de doua ori mai mult decat avusese el.

Wayne nu reuseste sa obtina vreun contract pentru firma sa, dar se angajaaza el insusi. Inainte de a incepe munca, se intoarce la Londra unde, asa cum planuise intr-o seara in camera mea, o cere de nevasta, pe un pod, pe prietena lui. Nunta ar fi trebuit sa aiba loc dupa cateva luni de Irak. Cat timp el era la Baghdad, logodnica lui a fost violata. Nu a mai vrut sa auda de nici un barbat, asa ca Wayne a ramas in Irak. Unul dintre colegii sai a fost ucis intr-un atac, dar Wayne a ramas in Irak. Ultima oara mi-a scris ca face zilnic drumul aeroportului, „and loving every minute of it”.

Legionarul. O sa ii spun asa pentru ca nu ii mai stiu numele. Sarb, cu 20 de ani de Legiune Straina in spate. Pachet de muschi, cu o privire cel putin ciudata. Are un pistol varat in camasa chiar si daca vine la masa la Al Fanar, in zona securizata. Povesteste ca a facut copii in intreaga lume si ca, acum, in Franta, intretine o sotie si doua amante.

In Irak e seful unei echipe de paza de elita, din care mai fac parte si alti fosti legionari. Intr-o tara in care aproape toti suntem abstinenti, se lauda ca nu a avut niciodata atatea femei, aproape in fiecare seara cate una. A avut si o relatie de cateva saptamani, cu o italianca. Dormea la ea, in hotelul Al Rashid, noaptea, si isi dusese acolo un ceas desteptator de plastic, pentru a se trezi la 6 ca sa plece la munca. Intr-o noapte in care nu a dormit la italianca, insurgentii au bombardat hotelul Rashid cu rachete.

Una dintre ele a lovit camera italiencei, distrugand-o aproape complet. Italianca a avut arsuri grave pe spate. Dupa un timp, legionarul a vizitat-o la spital si i-a zis ca trebuie sa ii dea cei cativa dolari cat valora ceasul, topit de foc. Italianca, socata, l-a intrebat daca glumeste. I-a spus ca nu, nu era vina lui ca racheta lovise camera italiencei.

Mai intai am crezut si eu ca legionarul glumeste. Era serios si foarte mandru de ceea ce facuse. Nu ne-a spus, insa, daca primise contravaloarea ceasului. Ceva mai incolo, Wayne mi-a zis, la o bere, ca, in ciuda aerului sau usor nebun, legionarul i se parea un adversar facil, in cazul in care s-ar situa in tabere adverse. Mi-am aprins o tigara pentru a-mi masca fiorul care m-a cuprins cand m-am gandit, si eu, cum ar fi ca legionarul sa imi fie dusman.