Prescriptibilitatea din perspectiva CEDO – cauza Sanofi Pasteur contra Franței
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea” sau „CEDO”) a subliniat în numeroase rânduri că principiul securității raporturilor juridice, care, în special, garantează o anumită stabilitate a situațiilor juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe, constituie unul dintre fundamentele statului de drept.
Prescriptibilitatea, adică stingerea dreptului material la acțiune, poate fi văzută drept o componentă a principiului securității raporturilor juridice care, în esență, limitează posibilitatea de a iniția acțiuni legale după trecerea unei anumite perioade de timp. În jurisprudența Curții, acest principiu este analizat în contextul dreptului la un proces echitabil, garantat de articolul 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[1], ocazie cu care s-a reținut că termenele de prescripție trebuie să fie rezonabile și să nu creeze un dezechilibru între drepturile reclamanților și necesitatea asigurării securității juridice pentru părțile pârâte.
Un exemplu relevant al jurisprudenței CEDO în materie îl constituie cauza Sanofi Pasteur c. Franța (Cererea nr. 25137/16, hotărârea din 13 februarie 2020), în care Curtea a analizat modul în care termenele de prescripție a acțiunii în despăgubiri (în special modul în care acestea încep să curgă) pot influența accesul la justiție și echilibrul dintre drepturile părților.
În concret, Curtea a analizat problema începutului termenului de prescripție în raport cu articolul 6 § 1 din Convenție, punându-se astfel în antiteză două drepturi ocrotite de aceasta: pe de o parte, dreptul societății Sanofi Pasteur la securitate juridică, iar, pe de altă parte, dreptul lui X de a se adresa unei instanțe.
În fapt, în calitatea sa de infirmieră medicală stagiară, X, născută în 1972, a fost supusă vaccinării obligatorii împotriva hepatitei B. Între 1992 și 1994, ea a primit mai multe injecții cu un vaccin fabricat de societatea Sanofi Pasteur. Infirmiera X a fost diagnosticată cu scleroză multiplă în 1993, cu boala Crohn în 1999, și de polimiozită în 2004.
În 2002, X a introdus o acțiune în despăgubiri împotriva statului în fața instanțelor administrative, în temeiul articolului L. 3111-9 din Codul sănătății publice, care prevedea la momentul litigiului că „Fără a aduce atingere acțiunilor posibile exercitate în temeiul dreptului comun, despăgubirea pentru prejudiciile direct imputabile unei vaccinări obligatorii administrate în condițiile menționate în prezentul capitol este datorată de către stat. Statul este subrogat, pentru o sumă care nu poate fi mai mare decât sumele plătite, în drepturile victimei împotriva persoanei răspunzătoare pentru prejudiciu.”. Acțiunea a fost admisă, iar statul a fost astfel obligat să îi plătească 656.803,83 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciile corporale și, totodată, să îi plătească o pensie anuală de 10.950 de euro.
În 2005, X a introdus o nouă acțiune civilă, de data aceasta împotriva Sanofi Pasteur, solicitând despăgubiri pentru agravarea vătămării corporale pentru care i s-au acordat despăgubiri în primul litigiu. Temeiul acțiunii l-a reprezentat răspunderea producătorului pentru prejudiciile cauzate de defectele produsului său.
Acțiunea a fost declarată admisibilă de Tribunalul Regional din Toulouse și apoi de Curtea de Apel din Toulouse, iar sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, apărare ridicată de Sanofi Pasteur, instanțele au reținut că în cazul unei acțiuni în despăgubiri pentru vătămarea corporală, termenul de prescripție nu poate începe să curgă decât de la data la care afecțiunea medicală este stabilizată, adică atunci când își pierde caracterul evolutiv, deoarece numai atunci reclamantul poate să evalueze întinderea întregului prejudiciu.
Pe fond, instanțele au reținut că Sanofi Pasteur a fost răspunzătoare pentru prejudiciul suferit de X. Constatând că instanța de contencios administrativ a obligat statul la plata despăgubiri pentru vătămarea corporală, instanța civilă a dispus efectuarea unei expertize în scopul de a verifica în special dacă starea actuală a victimei indică o agravare a prejudiciului deja acoperit prin despăgubirile la care statul fusese obligat anterior. La 17 noiembrie 2015, în acord cu cele constatate prin expertiză, Tribunalul Regional din Toulouse a dispus ca Sanofi Pasteur să plătească lui X următoarele sume: 8 050 EUR cu titlu de deficiență permanentă, 8 050 EUR cu titlu de deficit funcțional permanent, 1 500 EUR cu titlu de suferințe îndurate și de desfigurare, o pensie anuală de 5 475 euro pentru asistența unei terțe persoane și 2000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
În plângerea sa adresată CEDO, Sanofi Pasteur a susținut că modul de stabilire a începutului curgerii termenului de prescripție a acțiunii lui X ca fiind data definitivării prejudiciului ar fi avut drept consecință faptul că această acțiune nu ar mai fi fost de facto supusă unui termen de prescripție, deci imprescriptibilă, dat fiind că boala care a cauzat prejudiciul nu a fost susceptibilă de stabilizare, afecțiunea medicală având un permanent caracter evolutiv. Sanofi Pasteur a considerat că astfel a fost încălcat principiul securității juridice garantat de articolul 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul său de proprietate, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
În considerentele deciziei sale, CEDO a reiterat faptul că termenele legale de prescripție, care constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiție, servesc mai multor scopuri importante, și anume asigurarea securității juridice, protejarea potențialilor pârâți împotriva pretențiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat și prevenirea oricărei nedreptăți care ar putea apărea dacă instanțele ar fi obligate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52, Repots of Judgments and Decisions 1996-IV; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; și Howald Moor și alții v. Switzerland, nr. 52067/10 și 41072/11, §§ 71-72, 11 martie 2014).
Bazându-se pe această concluzie, în cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei (cererea nr. 21722/11, §§ 138-140), Curtea a examinat situația unui judecător care fusese demis pentru încălcarea jurământului și care și-a întemeiat cererea pe absența termenelor de prescripție prevăzute de dreptul intern în acest tip de proceduri. Curtea a observat că reclamantul s-a aflat într-o poziție dificilă, fiind nevoit să își susțină apărarea cu privire la evenimente care, în parte, au avut loc într-un trecut îndepărtat. Subliniind că o astfel de abordare deschisă a cauzelor disciplinare care implică magistrații reprezintă o amenințare gravă la adresa principiului securității juridice, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 ca urmare a încălcării principiului securității juridice, cauzate de lipsa unui termen de prescripție.
Curtea a statuat, de asemenea, că, în cauzele privind despăgubirea victimelor vătămărilor corporale, persoanele în cauză ar trebui să aibă dreptul de a acționa în justiție atunci când sunt efectiv capabile să evalueze prejudiciul suferit și că a le supune unei prescripții care ar expira înainte de data la care prejudiciul a fost evaluat ar fi putut încălca dreptul de a avea acces la justiție.
Prin raportare la datele speței, Curtea a reținut că prin stabilirea momentului de început al prescripției dreptului de a solicita despăgubiri la data la care boala s-a stabilizat, legea franceză a urmărit să permită victimei să obțină repararea integrală a prejudiciului, care putea fi realizată numai după stabilizarea stării sale. Rezultă că alegerea făcută în sistemul juridic francez a fost aceea de a acorda prioritate dreptului persoanelor care au suferit un prejudiciu fizic de a avea acces la o instanță față de dreptul la securitate juridică al persoanelor responsabile de acest prejudiciu.
În cazul de față, Curtea a afirmat că dreptul de a avea acces la justiție este afectat atunci când o acțiune prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în ipoteza unei vătămări corporale, devine prescrisă înainte ca persoana respectivă să își poată evalua în mod real și integral prejudiciul. Aceasta este situația în care s-a aflat X: având în vedere caracterul evolutiv al bolii sale și în absența stabilizării, aceasta nu a putut să-și evalueze prejudiciul în mod integral și, prin urmare, nu a putut chema în judecată societatea care a fabricat vaccinul la o dată anterioară acestei stabilizări, pentru a obține o despăgubire integrală. În astfel de cazuri, punerea în balanță a intereselor individuale, care pot fi contradictorii, devine o problemă deosebit de dificilă, însă statele contractante trebuie să dispună de o marjă largă de apreciere în această privință.
Curtea a reiterat importanța acordată de Convenție protecției integrității fizice și a constatat că acest mod de calcul permitea luarea în luarea în considerare a faptului că nevoile persoanelor care suferă de o boală progresivă precum scleroza multiplă puteau cresc odată cu evoluția afecțiunii lor, de exemplu în ceea ce privește asistența necesară. Față de aceste aspecte, Curtea a conchis că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 prin prisma modului de stabilire a momentului de început al termenului de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire împotriva celui care a cauzat prejudiciul.
Motivarea Curții reafirmă importanța principiului securității juridice prin instituirea unor termene de prescripție, însă evidențiază și faptul că, în cazurile de boli evolutive, trebuie luat în considerare caracterul progresiv al afecțiunilor, iar termenele de prescripție trebuie să fie aplicate în mod echitabil, fără a pune reclamanții într-o situație de dezavantaj nerezonabil, mai ales atunci când există dificultăți în a stabili cu exactitate momentul de stabilizare a bolii.
Deși Curtea susține necesitatea unor momente de început clare pentru termenele de prescripție, aceasta recunoaște că, în cazuri de boli degenerative, cum este scleroza multiplă, momentul efectiv al stabilizării afecțiunii medicale poate fi dificil de identificat. Astfel, termenele de prescripție nu trebuie să fie aplicate într-o manieră rigidă care ar putea nega accesul la justiție, fiind necesar să fie compatibile cu dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție. În acest sens, Curtea a evidențiat că regimul prescripției nu ar trebui să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului reclamanților de a obține despăgubiri, în special în cazuri de boli evolutive unde simptomele și deteriorarea pot apărea în mod gradual.
Totodată, Curtea a arătat că, în cazul bolilor evolutive, termenele de prescripție ar trebui să reflecte faptul că deteriorarea stării de sănătate poate avea loc în etape. Astfel, reclamantul ar trebui să aibă posibilitatea de a formula acțiuni când există o deteriorare substanțială a stării sale, fără a risca ca termenul de prescripție să se împlinească și în consecință să nu mai aibă posibilitatea de a se adresa instanței de judecată.
În concluzie, din perspectiva CEDO, prescriptibilitatea trebuie să fie aplicată cu o anumită flexibilitate în cazurile de boli evolutive, pentru a asigura un echilibru just între protecția securității juridice a pârâtului și dreptul reclamantului de a avea acces efectiv la justiție, echilibru pe care normele din dreptul francez l-au respectat prin stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripție la momentul în care afecțiunea medicală este stabilizată, adică atunci când își pierde caracterul evolutiv, nefiind astfel contrare prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Un articol semnat de Mihai Stănescu, Managing Associate – mstanescu@stoica-asociatii.ro – și de Natanael Toma, Junior Lawyer – ntoma@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIAȚII
[1] ARTICOLUL 6
Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII