Progresişti şi conservatori
Am văzut-o, în mod repetat, la ultimele alegeri (fie ele europene, fie prezidenţiale, fie locale şi – inevitabil – o vom vedea şi la generale): discursul public de la noi nu se mai polarizează în funcţie de departajarea clasică, stânga – dreapta, ci de una mult mai recentă: progresişti – conservatori.
Pe undeva e de înţeles: partidele (care s-au autopoziţionat) de stânga sau de dreapta au dus fiecare – într-un moment sau altul – politici contrare ideologiei de la care se revendicau (stânga a privatizat industrii, dreapta a majorat salarii, mai ales în sectorul de stat, şi pensii). În plus, dincolo de episoadele de opoziţie parlamentară, au şi coabitat, fie cu guverne comune, fie prin susţinere parlamentară. Să mai adăugăm la toate acestea migraţia “aleşilor” care, de (prea) multe ori au schimbat tabăra în funcţie de interese personale, apărând când sub o siglă electorală, când sub alta. La un nivel mai adânc, nu mai avem grupuri sociale care să se identifice cu o anumită orientare politică (în genul marilor moşieri ataşaţi conservatorismului de modă veche, sau muncitorimii industriale solidară cu stânga social-democrată), ceea ce face ca toate partidele să încerce un discurs mai curând populist (adică adresat tuturor) şi să revendice o poziţionare de “centru”, de la care pot spera să capteze public din toate direcţiile şi cu orice opinii. În egală măsură, am asistat la apariţia unor teme “transpolitice” – chiar dacă, adesea, aflate în contradicţie în interiorul aceluiaşi discurs: de pildă integraţionalismul european şi naţionalismul (adesea mai apăsat decât e nevoie), susţinerea iniţiativei private şi ajutorarea socială (adesea fără o ţintă precisă), privatizarea şi creşterea responsabilităţii statului. Dacă ne gândim şi la faptul că, în cele din urmă, dinamica economică şi socială a fost antrenată mai curând de lucruri care n-au avut prea mare legătură cu politica partinică (apariţia micului sector privat, reluarea procesului de urbanizare, expansiunea studiilor superioare, pătrunderea marilor retaileri pe piaţa română, emigraţia consecventă aderării la Uniunea Europeană, fondurile menite a consolida integrarea etc.), vom înţelege că – în timp – vechile partizanate politice s-au erodat şi oferta pieţei electorale s-a aplatizat. Probabil că astăzi, dacă am rămâne în vechile cadre de gândire, dreapta s-ar identifica prin susţinerea reducerii impozitelor în sectorul privat, iar stânga prin creşterea veniturilor mici (în mod particular a pensiilor). Însă – oricât de patetic ar fi susţinute – aceste măsuri au un interval (destul de restrâns) de funcţionare: o reducere drastică a impozitelor ar antrena prăbuşirea sistemului social (care, aşa cum e, menţine consumatori pentru sistemul privat) şi o mărire necugetată a câştigurilor (mici, dar multe) la baza piramidei sociale s-ar face pe seama ruinării micului întreprinzător care, adesea, e cel ce asigură necesarul redistribuirii pe care o predică o anumită parte a clasei politice. Constrânşi de sărăcie şi de retardul istoric, decidenţii noştri sunt mai curând în situaţia de a adopta politici de supravieţuire pe termen scurt care, în esenţa lor, nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Invocarea acestor categorii în discursul public ţine mai curând de un soi de inerţie retorică decât de opţiuni asumate.
Am avut în schimb ocazia de a asista în ultimul deceniu la apariţia unui alt clivaj – progresişti – conservatori – care recuperează, parţial, teme ale vechilor categorii politice şi le reconfigurează în jurul altor axe. Ce sunt progresiştii şi conservatorii actuali? Mai înainte de toate, ei sunt duşmani ireconciliabili. Peste viaţa politică, socială şi economică a lumii noastre se profilează umbra unui Kulturkampf de sorginte americană. De ce americană? Nu doar pentru că influenţa Statelor Unite (în toate registrele vieţii cotidiene) e mai mare ca oricând, ci şi pentru că ceva din mentalul lor traversează geografia până la noi: în speţă viziunea apocaliptică a unui conflict la scară planetară (pe care media o potențează exponențial), ce presupune o poziţionare şi un angajament clar, care se exprimă prin adeziunea totală la o anumită poziţie şi dedicaţia absolută faţă de ea. Mentalitatea aceasta, a marii confruntări iminente, în care fiecare trebuie să-şi aleagă tabăra şi să lupte până la capăt, ţine de optica milenaristă a credinţelor americane şi nu de cea modernă a politicii proprie europenilor (bazată pe desfăşurarea în timp a raţiunii). Concentrarea pe “acum”, ca moment al unei decizii ce hotărăşte eternitatea (omului şi a colectivităţii), trimite la un mental şi un vocabular al convertirii ce nu se mai întâlneşte în spaţiul public al bătrânului continent. Opţiunea – făcută la începuturile modernităţii – ce viza depăşirea ireconciliabilului ce stătuse la baza războaielor religioase (din secolele XVI – XVII) prin recursul la raţiune (inclusiv la “raţiunea de stat”) a secularizat universul religios al omului medieval. Secularizarea nu e triumful ateismului care neagă credinţa, ci cel al despărţirii domeniului Cezarului (al vieţii publice care, în bună măsură, încetează a mai fi cea rituală a comunităţii mici, pentru a deveni cea productivă, a industriilor moderne), de cel al lui Dumnezeu (al credinţelor, care – cu Reforma mai întâi, apoi cu globalizarea – se diversifică şi se subiectivează tot mai mult). Felul în care, lipsită de normativitatea strictă a religiosului, s-a putut împlini o anumită idee despre om, despre creativitatea lui, despre posibilităţile cunoaşterii sale şi despre existenţa umanității în timp defineşte istoria – şi identitatea – europeană a ultimelor trei veacuri şi jumătate. Pe măsură ce s-a dezvoltat, logica modernităţii a fost una integratoare, de tipul “şi – şi”, care a permis deschiderea către alte lumi, sincretismul cultural, apariţia şi dezvoltarea modelor, contaminarea reciprocă a domeniilor cunoaşterii. În mod generic, această dinamică poartă numele de progres. De cealaltă parte, mentalul apocaliptic îl pune pe om în faţa unei opțiuni de tipul “sau – sau”, în care ceea ce-l defineşte este alegerea şi fidelitatea faţă de aceasta. Iar alegerea nu se raportează la “durata lungă” a istoriei, ci la “acum”-ul în care se poate produce “răsturnarea tuturor valorilor”.
E limpede că logica incluziunii şi aceea a demarcării se opun una alteia. Pentru cea dintâi, noi suntem “noi” în măsura în care ne regăsim în ceilalţi şi integrăm în umanitatea noastră comună diferenţele ce ne deosebesc. Pentru ceilalţi, noi suntem “noi” doar conştientizând intransgresabilul diferenţelor ce ne separă de ceilalţi şi afirmându-ne specificitatea. Căci deosebirile, evidente sau mai puţin evidente, nu au un statut anecdotic ci – în structura gândirii religioase – se integrează într-o ordine ierarhică. Modernităţii, bazată pe egalitatea civică, i se opune tradiţia, având la bază dreptul “natural” (adică sancţionat divin) al ierarhiei. Adesea, această perspectivă ierarhică se prezintă ca fiind una calitativă, opusă cantitativismului (şi masificării) proprii lumii moderne. Numai că, în contemporaneitate, ierarhia se înfăţişează altfel decât în lumea (pe care o numim) tradiţională. În timpul ce precede modernitatea ordinea ierarhică însemna faptul că – în structura lumii – fiecare îşi avea rolul şi locul lui (în care se putea realiza deplin). Prezentul stă, inevitabil, sub semnul cantităţii şi ierarhiile noastre se concentrează, cel mai adesea, în top: singurii care contează sunt cei din vârf (performanţa cantitativă fiind convertită de logica generalizată a eficienţei diferenţă calitativă). Din punctul de vedere al unui conservator pur şi dur (adept al unui “calvinism popular”, la modă printre self-made man-i), sărăcia, înapoierea şi incultura nu sunt rezultatele unei istorii ce se cuvine regândită, ci vicii individuale, care trebuie pedepsite. Optica egalitară îi repugnă, dat fiind că ea nu presupune decât sărăcirea vârfurilor pentru a-i subvenţiona pe “cei care nu vor să muncească”. Idealul conservatorului e călugărul-soldat, care trăieşte cotidian un exerciţiu al ascezei ce-l pregăteşte pentru luptele cărora are a le face faţă. Fără îndoială, lumea la care visează conservatorii e una extrem de competitivă şi beneficiile competitivităţii nu pot fi negate. Însă, în acelaşi timp e una în care merită reflectat dacă competiţia e în măsură a fi deschisă tuturor sau se concentrează pe anumite segmente, a priori superioare, lăsându-le – sau, mai exact, izolându-le – pe celelalte în ghettoul unei condiţii de nedepăşit. Ori, şi mai rău, transformă aceste părţi ale populaţiei într-un “duşman intern”, de care top-ul se demarcă printr-o ideologie a succesului. Problema oricărei ierarhii ideologizate e aceea că, de la un moment dat, fragmentează umanul în umanităţi calitativ diferite.
De cealaltă parte, avem o perspectivă răsturnată: în ciuda numelui, progresismul nu vizează progresul, adică realizarea graduală – în timp – a unor deziderate ci, asemeni rebeliunii adolescentine, el vrea totul acum. Acolo unde conservatorul hipostaziază diferenţa, progreasistul o neagă; dacă primul o vede ca fiind “naturală”, pentru celalălalt e doar o problemă de istorie – în fapt, a unei istorii care de azi înainte (din momentul în care el îşi proclamă ideologia) aparţine preistoriei. S-a observat adesea acest lucru: progresistul contemporan se deosebeşte de revoluţionarul clasic prin faptul că nu mai provine din proletariat, ci – dimpotrivă – din upper class-ul academic, politic, mediatic şi al afacerilor. În măsura în care nu e un simplu ipocrit (care joacă pe cartea la modă), el e un ins care s-a realizat şi, în ciuda acestui fapt, reuşita îi e acompaniată de o mauvaise conscience. Ostentaţia cu care-şi exhibă statusul (richesse oblige) e acompaniată de o vinovăţie difuză şi fără obiect. Probabil mulţi dintre cei care au cunoscut succesul într-o formă sau alta vor fi trăit – cel puţin la început – sentimentul accederii într-o altă lume. Apoi, dincolo de paietele şi glamour-ul telegenic ce le iau ochii celor ce nu au această şansă, vor fi descoperit că lumea de sub reflectoare nu e cu nimic deosebită de cea comună, ci – dimpotrivă – expunerea permanentă îi accentuează fragilităţile şi dezechilibrele. (La fel cum noi toţi am trăit la un moment dat fascinaţia consumului de masă pentru ajunge mai apoi să-l detestăm – fără a-l mai putea abandona! – ca fiind non-ecologic, orientat de interesele marilor trusturi, supraevaluat etc.) De unde nostalgia “lumii simple” şi a “bunului sălbatic” de care s-au despărţit atunci când şi-au accelerat cariera. Numai că lumea de la baza societăţii nu e deloc simplă şi problemele ei nu se rezolvă cu măsuri pauşale (mai ales de ordin lingvistic – care pretind a le suprima dificultăţile epurând limbajul de anumite cuvinte sau, invers, creând altele). Iar desemnarea unui/unor (categorii întregi de) ţapi ispăşitori nu duce decât la false solidarităţi, care se destramă imediat ce dispare duşmanul comun. Paradoxul progresismului e acela că cei cărora li se adresează ei – the poor people – au cu totului alte dorinţe decât cele pe care le proiectează asupra lor “elitele” avangardiste. Poate că tocmai această inaderenţă a unui discurs generos, dar (mereu) defazat, la potenţialii lui beneficiari e motivul pentru care retorica progresistă se radicalizează, supralicitând tot timpul. Uităm mereu acest lucru, săracii nu sunt egalitari; ei vor să se îmbogăţească. Şi încă ceva: să se îmbogăţească doar ei, nu şi vecinii lor. Aşadar, pe de-o parte avem o viziune care tinde să obiectiveze ierarhia unui timp istoric şi a unei dimensiuni a existenţei sociale; de cealaltă un egalitarism care suspendă însăşi ideea integrării celor pe care pretinde a-i reprezenta, devreme ce desființează acel ceva în care să fie integraţi.
Dar lucrul cel mai interesant în această polarizare îl reprezintă revenirea religiosului în viaţa publică. Vreme de secole, politica a fost gândită, la scară mare, în termenii conflictului şi ai negocierii având la bază interese (care impun gradarea obiectivelor şi strategii de alianţe), iar la scară mică în cei deciziei bazată pe dezbatere şi revizuibilă în funcţie de dinamica societăţii. Religia a fost exclusă din logica vieţii publice datorită faptului că perspectiva ei e una absolută (nu pot exista mai multe credințe, pentru că nu există mai mulți Dumnezei), în vreme ce raţiunea – cu toate deficienţele ei, sau tocmai din cauza acestora – e în măsură să compună cu relativitatea, cu erorile şi cu ambiguităţile istoriei. E foarte adevărat faptul că secolul XX a discreditat marile idei unificatoare ai lumii moderne: progresul ştiinţific (odată cu Primul Război Mondial), naţionalismul (cu cel de-Al Doilea), egalitatea (cu comunismul), prosperitatea statului bunăstării (cu Criza din 2008). La capătul fiecărui eşec şi, mai ales, la cel al tuturor, revenirea la credinţa pură a timpului originar (deopotrivă al individului, dar şi al istoriei) a părut/pare analoagă unei reîntoarceri – generatoare – la sursa identităţii noastre (personale şi comune). Această întoarcere – a atenţiei şi a angajamentului nostru – către reperul ce fondează istoria e ţinută a constitui premisa unui alt tip de viaţă socială, centrată în jurul “valorilor tari” ale credinţei. Şi totuşi, revenirea religiei nu ţine, aşa cum pare, de o nostalgie conservatoare, ci mai curând de pasiunea unei revoluţii absolute, în care prezentul devine terenul unei confruntări în urma căreia totul va fi schimbat. În fapt, conservatorii nu sunt mai puţin radicali decât progresiştii: şi ei vor o “claritate morală” desăvârşită (evident, fundamentată biblic), care să distingă între noii cruciaţi şi les suppôts de Satan – cei a căror acţiune trebuie curmată prin ridicarea la ebuliţie a strategiilor Războiului Rece. Căci, pentru conservatori, Războiul Rece nu s-a terminat; am avut doar o scurtă perioadă de scădere a intensităţii lui, după care – odată cu ascensiunea preşedintelui Putin, transformarea Chinei în “uzina lumii”, recăderea universităţilor în seducţia stângii şi generalizarea reacţiei anticoloniale în lumea orientală şi africană, lucrurile s-au accelerat de aşa manieră încât conflictul între lumea liberă (a omului alb şi creştin) şi celelalte “oferte civilizaţionale” nu mai poate fi exclus. La fiecare atentat comis pe teritoriu european sau american, la fiecare răpire în afara Europei sau Americii, la orice declaraţie a unui lider politic/religios neoccidental ori atac de troll-i pus pe seama aceloraşi, dar – la fel de bine – la orice sfidare a unui artist radical din lumea noastră, ni se repetă, obstinat: “suntem în război!”. Iar credinţa – ideal reinstituită ca serviciu obligatoriu – e văzută ea însăşi o armă (lăuntrică) ce ne-ar fortifica în vederea luptei finale. Acolo unde modernitatea vorbește de negociere și acorduri, conservatorismul vine cu retorica iminenței războiului.
Religiozitatea pe care o revendică la ora actuala conservatorii are accente net apocaliptice: pentru cel care-o asumă lumea e în derivă şi “doar Dumnezeu ne mai poate salva”. E destul de neclar în ce măsură lucrurile acestea ţin de mesajul efectiv al creştinismului sau de nişte pasiuni cât se poate de postmoderne. După ce, vreme de secole, am trasformat lumea cu ajutorul raţiunii şi în ritmul desfăşurării acesteia în timp, de câteva decenii discursul ştiinţific se deplasează spre zone până de curând evitate: “inteligenţa emoţională”, “leadership”-ul, “energiile” care leagă şi străbat totul, “vindecarea prin voinţă”, “tehnicile de autosugestie”, “manipulările psihologice” etc. Într-o lume în care judecata e suspendată de reacţia rapidă la caruselul ştirilor mai întâi, apoi a mesajelor de pe ecranul diverselor device-uri, raţiunea e în situaţia de a ceda tot mai mult afectivului şi volitivului. “Omul recent” nu se mai defineşte prin ceea ce cunoaşte şi înţelege, ci prin ceea ce simte şi ceea ce vrea. Să nu uităm că lungul “proces al modernizării” a căutat civilizarea progresivă a omului european şi că, în acest parcurs, sentimentul, pasiunea şi ambiţia se cereau a fi reprimate, interiorizate şi exprimate la nivel public doar într-o manieră codificată (care, astăzi, caracterizează stilurile, curentele şi tendinţele acelor vremuri). Odată cu globalizarea, am descoperit – noi, oamenii nordulului dezvoltat – faptul că, în ciuda a ceea ce credeam, codurile noastre culturale nu sunt universale şi că, dincolo de forme istoricizabile, există un conţinut univesal uman care se exprimă în diverse maniere. Ascensiunea diferitelor expresii al emoţionalului este sincronă (şi coextensivă) cu relativismul cultural (adică cu acceptare faptului că forma mentis care ne proprie nouă nu e cea ultimă şi indepasabilă). În formele tradiţionale ale religiozităţii, pasiunea – ce pune accent pe trăirile personale şi se expune riscului derivelor autenticismului – e echilibrată de integrarea persoanei în marile rituri comunitare care structurează timpul şi spaţiul tuturor. În contemporaneitate, pasionalitatea e liberă şi-şi caută suport. Unul dintre ele va fi fiind credinţa carnavalescă a cultelor carismatice (care l-ar fi amuzat pe Nietzsche, deoarece adună – sub umbrela creştinismului – şi apolinicul moralizării şi dionisiacul exploziilor de entuziasm). Altul, purismul justiţiar al stângii extremiste: Antifa, Black Lives Matter, Femen etc. Departe de a fi identităţi structural diferite, conservatorismul milenarist şi progresivismul radical se hrănesc de la aceeaşi rădăcină a pasiunilor exacerbate, trăite paroxistic în medii exaltate şi vehiculând declamativ ideea unei revoluţii unice, ultime şi totale. Pe lângă această origine comună, ele se alimentează şi din reactivitatea reciprocă: fiecare afirmaţie a uneia dintre ele e negaţia unei afirmaţii a celeilalte. Lumea conservatorilor şi a progresiştilor e cea a unei campanii electorale permanente în care – până la victoria finală – nu există decât câştigători de etapă.
INTERVIURILE HotNews.ro