Prostia USL

Pe vremuri, când nu puteam avea proba contrară, credeam despre noi, românii, că suntem repetenți la morală, dar stăm onorabil la deșteptăciune. Anii din urmă m-au vindecat în bună parte de iluzia asta. Una din marile mele surprize a fost să-l văd pe generalul Pleșiță într-un interviu. Bănuiam că în personajul acela faimos, tartorul care-i făcea pe toți să tremure, omul cu care Nicolae Breban purta discuții persuasiv-subtile, se ascundea o eminență cenușie, un fel de șahist care vede cu douăzeci de mutări înainte. Aiurea! Nu era decât un plutonier-major, un Moș Teacă pălăvrăgind ca la berărie, debitând platitudini colosale, umflat de importanța pe care, acum, nu și-o mai putea atribui decât el însuși.

Figura derizorie a generalului Pleșiță mi-a tot venit în minte urmărind mișcările USL din ultima vreme. Întâi a ieșit la rampă dl Ponta: un pionier șef de detașament, premiant an de an prin influențe politice și cadouri bine țintite, zâmbind șmecherește, încântat de sine că poate copia fără intervenția tovarășei învățătoare, mândru că i se pune pe cap o coroniță pentru a gâdila orgoliul unei familii de parveniți. Dl Ponta face figură de simbol național – e prostul șmecher. Apoi s-a făcut auzită vocea mereu isterică a dlui Antonescu: dacă ar fi mai onest, ar fi un bun Rică Venturiano, dacă ar mai deștept, ar fi un bun Agamiță Dandanache. Întreaga subtilitate a domniei sale se ascunde în șanțul stricat al discului: repetiția de care pare să nu fie totuși conștient – la fiecare început de frază se trezește dintr-un somn paradoxal. La figura exemplară a dlui Ponta, dl Antonescu adaugă un rictus mecanic imposibil de stăpânit.

Dar poate că toate astea sunt aparențe, iar în spatele lor se ascund niște minți de mari șahiști, plănuind să-ți dea mat pe o cale neașteptată. Până azi n-aș fi eliminat complet această eventualitate excentrică.

Recunosc că m-am înșelat când, într-un articol anterior, am scris că singurul adversar al dlui Ponta rămâne teza de doctorat a domniei sale. Mă gândeam că USL-ul va aplica tactica unui piton care-și sugrumă încet victima. Erodat de propriile lui porniri și declarații, înnegrit de tot felul de antene și realități, Traian Băsescu putea rămâne vreme de câteva luni ținta urii publice atent cultivate. PDL-ul se retrăgea haotic spre un aliniament vulnerabil. Nimic nu se putea opune din interior pitonului USL. Rămâneau doar scandalul plagiatului și eventualele presiuni internaționale.

Ei bine, de azi încolo dl Ponta mai are un adversar: Traian Băsescu. Numai asta n-ar fi trebuit să-și dorească USL-ul. Chiar dacă acum imaginea lui e în general rea, Traian Băsescu rămâne singurul politician care poate ieși cu adevărat la bătaie. Rămas președinte, ar fi fost un fel de prizonier la Cotroceni: orice gest ar fi făcut, mișcarea s-ar fi întors împotriva sa. Dar USL-ul n-a apelat la tactica sigură a pitonului și a întins o mână de ajutor opoziției atrăgându-l pe Băsescu într-o luptă deschisă. De ce-a făcut-o? Din argumente penitenciaro-pecuniare, bănuiesc. Astea trebuie să fie motivele care l-au împins să gafeze precipitându-se. Calculul făcut de USL are ceva din subtilitatea marelui strateg Pleșiță: cel mai simplu se rezolvă problemele cu o palmă. De data asta palma riscă se întoarcă pe obrazul generalului – marinarul are un arsenal serios.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro