Putin si pleonexia. Relatia cu banii

Cine este, de fapt, omul care a ajuns, dupa alegerile din 4 martie, pentru a treia oara presedintele Rusiei, de aceasta data pentru un mandat nu de patru, ci de sase ani? Cartea jurnalistei Masha Gessen, “Omul fara chip”,publicata in Romania de Editura Pandora M, parte a grupului editorial Trei, si lansata cu cateva zile inainte de algerile din Rusia in alte 14 tari, compune dintr-o serie de detalii biografice inedite fetele multiple si contradictorii ale acestui “om fara chip”. Un fir rosu strabate intreaga carte: relatia lui Vladimir Putin cu banii, ingredientul de baza al oricarei puteri. Iar aceasta relatie, pe care autoarea o numeste la un moment dat pleonexie, ne trimite in zona patologiei politice.

Relatia lui Putin cu banii, singele puterii, este urmarita in mici detalii din primele pagini pana la sfarsitul cartii, oferind o cheie de lectura mai putin explorata pana azi. Este, daca vreti, una din fetele lui Putin mai putin cunoscute, care se adauga la chipul stiut. Acela de fost KGB-ist dur, castrat de orice sentimente, ajuns presedinte in 2000, evoluand de la autoritarism la tiranie, cinic si neidurator cu rivalii sai, oameni de afaceri, politicieni sau jurnalisti. Toate acestea, veti spune, le stiam citind-o pe Anna Politkovskaia, ucisa in liftul blocului unde locuia, in 2006, chiar de ziua lui Putin.

Ce nu stiam, dar aflam citind aceasta fabuloasa carte a altui jurnalist curajos? Putin sufera, in opinia autorului de pleonexie, adica de “dorinta de nestavilit de a poseda ce este de drept al altora”, ceea ce difera de cleptomanie, care se refera la dorinta patologica de a poseda obiecte lipsite de valoare. “Daca Putin sufera de acest impuls de nereprimat, asta ii poate explica personalitatea scindata: compensarea compulsiei prin crearea unei personalitati de functionar cinstit si incoruptibil”. (p 278)

Cand Boris Eltin si-a pus problema unui succesor, oligarhul Boris Berezovski avea sa-l propuna pe Vladimir Putin de care-si amintise in acest fel: un functionar incoruptibil la primaria din Leningrad. “Putin, pe atunci consilier al presedintelui Consiliului Municipal Anatoli Sobceak il ajutase pe Berezovski sa deschida un service auto in Leningrad si refuzase o mita – lucru suficient pentru ca Berezovski sa-l tina minte. <>” (p 20)

Dar acest detaliu va contrasta profund, cateva zeci de pagini mai incolo, cu fata nestiuta a lui Putin, de functionar care ar fi realizat, in haosul de la inceputul anilor 90, o serie de importuri fictive de carne din Germania, tare pe care o spionase cativa ani. Rivalii sai politici au incercat o ancheta, dar totul s-a oprit. “Dovezile pareau sa indice o schema simpla: companii alese pe spranceana obtineau contracte avantajoase – si nici macar nu erau obligate sa-si respecte obligatiile contractuale. Intrebat de biografii sai de aceasta ancheta, Putin a recunoscut ca multe din firmele cu care facuse contracte nu reusisera sa aduca mancare in oras. “Cred ca nici municipalitatea n-a facut tot ce se putea, desigur”, a zis.” In schimbul carnii fictive, primaria unde lucra Putin exporase lemn, bumbac si alte materii prime in valoare de cateva zeci de milioane de dolari. (p 134)

Pleonexia lui Putin, daca ea va fi existind cu adevarat, este de fapt chintesenta spiritului de afaceri rus, bazat pe aceasta regula abuziva “de a poseda ce este de drept al altora”, de a prelua afaceri private sau de a exploata resursele publice cu ajutorul institutiilor statului de catre oameni de afaceri conectati la Kremlin. Berezovski, Gusinski, Hodorkovski sunt numele oligarhilor cazuti in dizgratia lui Putin fie pentru ca i s-au opus, fie ca aveau deja periculos de multa putere.

“Oare asta sa i se fi intamplat lui Hodorkovski? L-a arestat Putin fiindca voia sa puna mana pe compania lui, si nu din motive politice sau de natura personala? Nu tocmai. L-a bagat dupa gratii pe Hodorkovski din acelasi motiv pentru care a abolit alegerile sau a pus sa fie ucis Litvinenko: in incercarea sa continua de a transforma tara intr-un model la scara mare al KGB-ului, nu este loc pentru dizidenti sau pentru actiune independenta. Si cei care actioneaza independent sunt o povara fiindca, printre altele, refuza sa accepte regulile mafiei”. (p 279)

Despre Putin insusi, autoarea scrie, citand un anonim expert rus in politica cu acces la Kremlin si care-i estima avearea personala la 40 de miliarde de dolari, ca ar controla o serie de afaceri prin intermediul unei companii elvetiene unde ar detine 94% din actiuni. “Nou formata companie avea saisprezece proiecte de investitii, mai ales in productia industriala; erau foarte bine alese, li se garantau, evident, o serie de scutiri de taxe si alte beneficii legale si aduceau un profit frumusel din care 94 de procente in reveneau lui Putin. Mai exista aici si un mic proiect personal al lui Putin, o casa pe malul Marii Negre pretuita la 16 milioane de dolari”. (p 275)

Savuros episodul despre miliardarul Prohorov, candidatul care a iesit pe locul patru la alegerile din 4 martie. Aflam din cartea jurnalistei Masha Gessen ca Prohorov fusese incurajat de Kremlin sa candideze din partea unui partid de dreapta pentru a da mai multa vigoare unui simulacru de alegeri populat de eternii comunisti si extremisti de seriviciu. Insa Prohorov scapase la un moment dat de sub control, insa Kremlinul l-a redus la tacere la fel de repede cum l-a inventat, luandu-i pur si simplu de sub nas partidul promis. Metodele de placare a adversarilor cu ceva potantial la gasiti descrise pe larg in cazul lui Garri Kasparov, celebrul sahist dizident care si-a imaginat ca va putea zgudui sistemul din temelii. Nici el n-a reusit, cu toata logica, faima si averea sa.

In fine, un detaliu semnificativ surprins in Omul fara chip: reactia publica in momentul in care Medvedev a anuntat, la congresul formatiunii Rusia Unita din 24 septembrie 2011, ca Vladimir Putin va candida la presedintie, dezvaluind celor prezent ca el si cu Putin aranjasera astfel lucrurile inca de cand Medvedev ajuse presedinte in 2008 si se facuse rocada. Iata detaliul semnificativ, numai bun de final: “in doar cateva ore, blogosfera ruseasca s-a umplut de poze ale lui Putin, modificate ca sa-l faca sa arate mai in varsta si surprinzator de asemanator cu Leonid Brejnev, liderul sovietic care murise dupa 18 ani de presedintie, aproape paralizat si complet incoerent. Putin, si-au transmis unii altora bloggerii, ar fi ajuns sa aiba 71 de ani cand i se termina cel de-al doilea mandat de sase ani” (p 291, Omul fara chip, de Masha Gessen, Ediura Pandora M, care face parte din Grupul editorial Trei)

Cartea, un portret bine realizat compus din detalii suprinzatoare ale carierei fostului oftier KGB si o reflectie amara asupra viitorului democratiei in Rusia scrisa de un jurnalist-militant anti-Putin dar puternic ancorat in valorile occidentale, se incheie cumva optimist, cu un jurnalist trezit la viata de protestele opozitiei dupa alegerile legislative din decembrie si in care a incoltit speranta ca, totusi, ceva se misca. Ce se va mai misca in Rusia dupa ce exit-poll-urile date publicitatii duminca seara il anuntau pe Vladimir Putin castigator cu aproape 60% din voturi?