Ratat la 15 ani

O figură de tristă prezenţă, d-l Liviu Pop, întâmplător Ministru al Educaţiei, s-a apucat să ne explice ce şi cum e cu gratuitatea învăţământului. Potrivit Constituţiei, educaţia e gratuită, numai că – aşa cum bine ştim – Constituţia e interpretabilă. Astfel că, zice d-l Pop, “cineva trebuie să asigure această gratuitate. Statul asigură o parte din gratuitate, părintele asigură altă parte din gratuitate, copilul nu plăteşte nimic.” Mai rar o asemenea înşiruire de lucruri fără noimă în atât de puține cuvinte! În primul rând d-l Pop – în ciuda carieriei publice, a masteratelor şi a doctoratului (început la Academia Naţională de Poliţie!) – face dovada faptului că are o înţelegere strâmbă a ceea ce e statul. Statul nu e un mare filantrop, ce “are” bani pe care să-i doneze, cu largheţe, educaţiei în numele gratuităţii înscrise în Constituţie. Statul redistribuie banii care sunt colectaţi prin taxe şi impozite, adică bani care vin – şi ei – tot de la părinţii (şi bunicii) elevilor. Statul – înţeles ca un corp de funcţionari care se ocupă cu administrarea lucrurilor publice – nu e un producător de bani sau de bunuri, ci un reglementator al producţiei pe care o fac alţii. Adevăratul producător e părintele (sau orice persoană), care lucrează şi care – prin munca lui (ei) – crează plusvaloare în economie şi în societate. O parte a statului (în speţă a administraţiei sale) se ocupă cu gestionarea – care ar trebui să respecte criteriile eficienţei – sumelor provenite din taxe şi impozite. Datoria principală a statului nu e aceea de a “da” ceea ce nu-i aparţine, ci de-a crea condiţiile – legislative şi administrative – pentru ca producţia să se dezvolte, colectarea taxelor şi a impozitelor să fie eficientă şi distribuţia veniturilor astfel obţinute corectă (adică, la rândul ei, să devină o pârghie de dezvoltare). Asta trebuie să facă statul într-o lume civilizată. Faptul că la noi statul se comportă ca un vechil feudal care pune mâna pe tot ce poate şi dă cât şi cui vrea el e, mai înainte de orice, o problemă a statului însuşi: a oamenilor căre-l alcătuiesc, a lipsei lui de viziune şi a proastei lui alcătuiri. De ce e aşa? Pentru că aşa a fost făcută administraţia noastră: ca datoria ei să nu fie faţă de cetăţean, ci faţă de stăpânul ei politic, care-i îngăduie magnanim, să-şi taxeze clienţii arbitrar şi să-şi păstreze cât crede de cuviinţă din ceea ce rămâne după ce stăpânul şi-a luat partea. Şi dacă vrea să mai dea cuiva – fără “obligaţii” – ceva, acela trebuie să se aplece până la pământ, să-i sărute mâna (sau să aducă un peşcheş – măcăr electoral) şi să spună “bogdaproste”. Că darul e dar şi vine din bunăvoinţa celui care-l dă şi care, la fel de bine, poate ca mâine să nu-l mai dea. Vorbind aşa cum vorbeşte, d-l Pop ne arată că asta e concepţia dânsului despre stat: una de vechil a unui moşier din Teleorman. La câte masterate, doctorate şi mandate parlamentare are, d-l Pop ar fi trebuit să ne spună ce nu merge în administraţia pe care o conduce (aceea a Ministerului Educaţiei) şi ce trebuie făcut altfel, mai chibzuit (inclusiv cu fondurile), pentru ca lucrurile să meargă mai bine, astfel ca realitatea să înceapă a semăna cu “raportările” de care azi e străină. În loc de asta, dânsul îi sfătuieşte pe părinţi să (mai) contribuie cu ceva la “gratuitatea” înscrisă în Constituţie!

Dar, ca şi cum n-ar fi de ajuns, pentru a-şi compensa micimea prin enormitate, d-l Pop mai adaugă, şmecher: dă şi statul, dă şi părintele – elevul, mânca-l-ar tata!, el nu trebuie să dea nimic. Chiar aşa, d-le Pop? Eu aş zice că tocmai elevii sunt cei care plătesc netrebnicia decidenţilor şi-a administratorilor ţării ăsteia şi, mai înainte de toate, a Ministerului Educaţiei. Numai că nu vedem costul plătit de ei, pentru că nu e în bani sunători, pe care cineva, acolo sus, să-i tezaurizeze în folos propriu sau să-i împartă după voie, ci e în vieţi, amărâte şi risipite, de care nu va şti nimeni. Atunci când din numărul elevilor de clasa a XII-a doar jumătate îşi iau Bacalaureatul şi din contingetul celor născuţi în intervalul unui an doar o treime îşi trec Examenul de maturitate, nu e – pentru nimeni – nici un fel de cost? Ştim cum e şi cu Bacalaureatul ultimilor ani, ştim şi cum sunt şi facultăţile pe la noi şi vedem că – din cei ce termină studiile superioare – cel mult un sfert ajung să profeseze în domeniu. Câţi sunt ei raportaţi la generaţia lor? 10 %? Cel mult. Aceştia sunt cei cărora – în România, ţară europeană, în 2017 – educaţia le dă o şansă în viaţă: unul din zece elevi! Şi cu ceilalţi nouă, cei pe care şcoala noastră, gratuită şi valorând tot atât cât gratuitatea ei, i-a rebutat, cu ei ce facem? Îi trimitem la export, mână de lucru de dumping, concureţi ai migranţilor din ţări în care războaie şi catastrofe ecologice au distrus infrastructura învăţământului? Îi punem alături de oaia d-lui Daea, ca personaje generice ale unui folclor pe care-l degustăm de la distanţă şi doar în vacanţe? Îi condamnăm să trăiască, asemeni străbunilor lor, într-o lume care nu cunoaşte drumurile decente, canalizarea, apa curentă, spitalul, librăria sau sala de concerte? Vieţile lor pierdute între săptămâna de lucru în munci necalificate (aici sau afară) şi week-end-ul de pe terasă sau de la club nu intră în costurile educaţiei pe care o girează d-l Pop? Nu i-a trecut dânsului prin minte faptul că nouă din zece elevi din România plătesc cu viaţa lor incompetenţa guvernamentală şi parlamentară, impostura de la vârful (prea) multor instituţii academice, dezinteresul profesorilor aflaţi (mai) mereu pe ultima treaptă a salarizării, programele stupide, examenele anapoda, lipsa de acces la carte (într-o lume în care bibliotecile se surpă şi trăiesc din donaţii), ba, mai nou, şi incapacitatea de-a le da copiilor din clase mici manuale? Ne-am fi aşteptat ca d-l Pop – dacă tot a ajuns (nu se ştie cum şi de ce) Ministru al Educaţiei – să vadă tocmai aceste probleme ale şcolii şi să înceapă, cât mai rapid, remedierea lor. Iar această remediere, da, presupune investiţii, şi încă investiţii serioase. Sau îşi închipuie d-l Pop că toate aceste neajunsuri pot fi rezolvate prin simple “raportări” şi mai băgând mâna în buzunarul părinţilor? Dar, înainte de investiţii, mai e nevoie de ceva: de o gândire clară şi de o decizie fermă cu privire la situaţia învăţământului românesc şi la lucrurile pe care – cu mijloacele de care dispunem – le putem face pe termen scurt, mediu şi lung. Numai că aşa ceva e zadarnic să cerem de la d-l Pop şi de la stăpânul lui din Teleorman. Mai înainte de toate, oamenii aceştia nu vor să se ocupe de asemenea lucruri, căci au altele, mult mai importante – pentru ei – de făcut: războaie interne, lupte pentru putere, legi în folos propriu, furt organizat la scară mare şi paradă de vorbe goale pe la televiziuni. Şi apoi, nici dacă ar vrea, n-ar putea: judecata limpede o formează şcoala adevărată, nu masteratele de pe coclauri, Academia de Poliţie şi vacanţele în Brazilia. D-l Pop e incapabil să sară peste umbra dânsului (chit că, îndoită de servitudine, aceasta nu e prea mare); lipsit de orice profil în domeniul dânsului (matematica, din câte am înţeles), deprofesionalizat în anii carierei politice, redus la condiţia de unealtă rudimentară în mâinile celui ce l-a numit, d-l Pop – în ciuda salariului şi a funcţiei – împărtăşeşte şi dânsul, chiar dacă tardiv, condiţia rebuturilor unei şcolarităţi precare.

Dar nu complexele – poleite în aur – ale Ministrului sunt cele care contează. Dânsul va pleca aşa cum a venit, fără a face nimic, sau doar încurcând lucrurile şi ne va explica tuturor că am fost incapabili să-l înţelegem. Problema adevărată e a celor ce se pierd, an după an, striviţi în această maşinărie defectă pe care o patronează Ministerul Educaţiei. Toţi copiii, atunci când se duc la şcoală, sunt plini de speranţe şi încrezători în lumea nouă ce li se deschide. După doar câţiva ani, o mare parte din ei sunt trişti şi abulici, scoşi din joc de un sistem pentru care nu contează decât “punctajele”, “calificativele” şi “salariile de merit”. Pe nimeni nu interesează pasiunile lor, talentele latente, bucuria înţelegerii şi a partajării a ceea ştiu; nimeni nu le ia în serios lumea, nedumeririle, amărăcinile (de care, cel mai adesea, nu sunt vinovaţi). Nu, trebuie să înveţe din şcoala primară, gramatică (deşi e plină lumea de pe ecrane de agramaţi – începând cu cel cu faimosul “genunche”), fracţii şi ecuaţii, lacurile glaciare ale României şi alte, multe, de acelaşi fel. Lumea lor se reduce la şcoală, la after-school şi la teme. Iar la şcoală, nu-şi pot acoperi ochii să nu vadă cum se ridică premianta clasei şi lasă o plasă lângă catedră, sau cum vine un părinte, o cheamă pe Doamna afară şi aceasta revine – mai zâmbitoare – tot cu o plasă în mână. Evident, ei nu ştiu cum au ajuns la Doamna aceea, câte cunoştinţe au fost mobilizate, ce liste s-au făcut şi câte plase s-au dus înainte de cea dintâi pe care ei o văd. Tot aşa cum nu ştiu cât costă “culegerea” şi “caietul elevului” care li se schimbă, semestrial, pe masă. Doar, din când în când mai trebuie să ducă la şcoală câte 20 – 30 de lei pe care îi colectează (cum altfel?) premianta clasei. Între timp mai vin şi orele de engleză şi de germană, căci – asta e – părinţii se gândesc la viitorul copiilor şi undeva vor trebui să lucreze şi când vor fi mari. În gimnaziu, pentru mulţi dintre ei lucrurile sunt clare şi pentru restul au timp să se clarifice. Nu mai contează nimic decât “pregătirea pentru Testare” la Română şi la Matematică. Pe a VIII-a aproape că nici nu se mai fac celelalte ore – şi părinţii înşişi protestează dacă vreun profesor de fizică sau de biologie îşi ascultă onest elevii. La cele două materii din care se dă examenul la finele gimnaziului, lucrurile sunt clare: exerciţii şi probleme simple la ore, apoi altele, cu neputinţă de rezolvat, la teză şi la “simulări”. E limpede: când vede notele, părintele înţelege că distanţa aceasta trebuie acoperită cu ceva “ore în particular” şi cu atât mai bine dacă sunt făcute de profesorul de la clasă, “că el cunoaşte elevul”. Materia în sine nu are nimic interesant: doar exerciţii şi probleme, mii de exerciţii şi de probleme, până când elevul ajunge la reflexul condiţionat al recunoaşterii tipului de rezolvare adecvat oricărui subiect. Nimeni nu-i cere să gândească; el trebuie să rezolve, contra cronometru, problema care-i e dată şi singurul lucru care contează e rezultatul (căci în funcţie de el se face repartiţia). Nimeni n-are timp pentru corectarea greşelilor şi lămurirea neînţelegerilor, nimeni nu are răbdare pentru cei mai înceţi şi nimeni nu le acordă atenţie celor care vor sau se pricep la altceva. Rezultatul tuturor acestora e clasamentul (şcolii şi al profesorului), primele, funcţiile şi tot ce decurge din ele. Ca-ntr-un joc de o stranie persversitate, elevii sunt obligaţi să răspundă comenzii, la fel cum şcoala e obligată şi ea să-i răspundă, producând nu tineri educaţi, ci cifre în “raportări”. Căci, cine nu are “realizări”, se vede tăiat de pe lista “indemnizaţiilor”, ba, şi mai rău, chiar a “investiţiilor”. Aşa sunt majoritatea şcolilor rurale: locuri în care nu se întâmplă nimic, în care elevi şi profesori deopotrivă se fac că fac ceva, în care părinţii au înţeles şi ei (uitându-se la profesori) că şcoala nu-ţi dă nimic şi tot ce-ţi rămâne e să-ţi iei lumea în cap. “Cadouri”, meditaţii, mai câte-o “pilă” unde trebuie, dezinteres la clasă, exces de zel la teste – să nu ne înşelăm: acestea sunt ferestrele prin care elevul descoperă lumea. Vorbim, noi adulţii, la nesfârşit de telefoane mobile, de tablete, de cluburi etc., dar nu ele sunt calea prin care copiii învaţă “ce e viaţa”, ci experienţa lor concretă, în şcoala în care merg zilnic. Acolo descoperă – pe cont propriu – că totul e pervertit, că nu contează decât funcţia şi banii, că statul (cu şcoala lui) e o ficţiune în vreme ce lucrurile se reglează “în privat”, că nimeni nu e interesat de ce şti, ci doar de notă şi că toţi – părinţi şi profesori – îţi spun un singur lucru: d-te, du-te cât mai departe, să scapi din acest iad în care oamenii se chinuie unii pe alţii şi se îngropă în mizeria în care au trăit. Cei mai mulţi înţeleg lecţia şi, de facto, abandonează şcoala chiar înainte de a începe liceul. Unii se dau pe lângă gospodărie, alţii se înhaită cu cei care-i vor duce în străinătate, unii se prăbuşesc în apatia lor, alţii se orientează către mici deal-uri care vor conta cu adevărat în viaţă. O parte abandonează efectiv, nemaiînscriindu-se în următoarea treaptă sau, dacă o fac, nemaifrecventând orele. Puţini sunt cei care mai încep liceul – şi doar anumite licee – cu speranţe. Vor avea şi ei timp să se lămurească cum stăm cu şcoala şi cu viaţa.

Cu ce rămânem dacă tragem linia? Mai înainte de toate cu o imensă masă de oameni ignari, care n-au învăţat nimic din anii şcolii (în bună măsură pentru că nu aveau ce învăţa), care nu au aproape nici un fel de alte cunoştinţe decât cele deprinse din familie, de la prieteni şi din mediul on-line. Pentru ei cunoaşterea se rezumă la exerciţii de gramatică şi la probleme de matematică, adică la lucruri cu desăvârşire inutile, care nu explică nimic şi încurcă zadarnic. Nimic din ce-au fost siliţi să înveţe (dacă au învăţat) nu le-a făcut inteligibilă lumea în care trăiesc; n-au avut parte decât de formule reci şi aride şi de calcule nesfârşite. Mulţi învaţă engleza osmotic, citind subtitrări de filme, ascultând muzică, vorbind între ei, ca pe perfectul opus al limbii române pe care sunt siliţi să o buchisească în şcoală pe gramatici sofisticate. Tocmai de aceea vorbesc corect în engleză şi prost în română. Despre lume nu ştiu mai nimic: nu sunt capabili nici să vadă frumuseţea unui peisaj, nici să îl înţeleagă. De marea cultură au fost – cu tenacitate – ţinuţi departe. Cei mai mulţi nu citesc deloc, nimeni nu le-a educat bucuria lecturii şi a regăsirii în textul parcurs, nimeni nu i-a însoţit în aventurile vârstei şi ale descoperirii de sine, nimeni nu i-a învăţat că dincolo de toate cele care se văd e ceva mult mai viu şi mai adevărat şi că, porniţi către acel ceva, putem străbate liberi “opacitatea materială a lumii”. Nu, ei sunt prizonierii unei lumi asemeni unui supermarket, în care viaţa înseamnă pimpongul mecanic al muncii şi al distracţiei, care epuizează deopotrivă. O lume de obiecte între care te rătăceşti şi de care te loveşti la tot pasul, înainte de a le arunca definitiv. Nimeni nu le-a explicat că lucrul cel mai important din lume e ceea ce spun ei şi că – tocmai de aceea – faptul de spune ceva presupune o mare responsbilitate şi că această responsbilitate se formează, în timp, printr-un lent efort asupra ta însuţi. Nimeni nu i-a însoţit în amărăciunea eşecurilor – din care se poate învăţa mai mult decât din succese – şi nici în bucuria reuşitelor mărunte care, cumulate, alcătuiesc un destin. Nu, de mici au fost abandonaţi acestui “părinte” fără chip, absent şi mereu nemulţumit care e şcoala. Iar acesta n-a ştiut decât să le spună că “trebuie”, deşi n-a mai ştiut de ce trebuie şi, adesea, a uitat şi ce trebuie. Ceea ce-a fost uman în aceşti copii s-a stins sau şi-a găsit alte căi de expresie. Uneori le ridiculizăm cu superioritate, dar uităm că şcoala noastră e incapabilă a ne învăţa că există şi alte bucurii decât cele simple, ale vieţii zi cu zi. Acolo, în satul lor pierdut sau printre blocurile din cartier, copiii care “nu pot ţine pasul” se simt abandonaţi de lume şi, din momentul când pot face ceva de unii singuri, abandonează şi ei această lume. În loc să-i primim cu bucuria cu care ei vin în şcoală, în loc să-i ajutăm să se descopere şi să înţeleagă lumea, în loc să-i formăm ca cetăţeni oneşti, îi condamnăm la eşec şi la ratare. Majoritatea lor, la 15 ani nu ştiu mai nimic, nu înţeleg mai mult decât se vorbeşte în familie şi pe net, nu au decât pasiuni gregare şi sunt condamnaţi la sclavia unei lipse de orizont. Asta face şcoala românească din cei ce-i calcă pragul. Nu e oare un preţ prea mare pentru cât poate duce această ţară săracă?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro