Ratio vivendi si ratio moriendi: Din nou despre mitul politic anti-american

Observ ca oricat incerci sa clarifici conceptual unele lucruri, te izbesti de regretabile neintelegeri. Nu voi face aici o hermeneutica a lecturilor partizane ale eseului meu despre mitul politic anti-american, unele stupefiante prin refuzul de a tine cont de nuantele pe care ma straduiesc sa le respect. N-am spus niciodata ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului. Am accentuat ca in literatura chestiunii este stiut ca mitul politic nu se discuta in termeni de adevarat versus fals, ci de credibil versus non-credibil. Sa ne gandim, de pilda, la mitul Rezistentei Franceze, discutat intre altii de Robert Paxton, Henri Rousso si Tony Judt. Evident ca a existat rezistenta anti-nazista in Franta. Chestiunea este cum aceasta realitate istorica a fost transfigurata si hiperbolizata intr-un mit politic de catre forte extrem de diferite precum gaullistii si comunistii. Care a fost chimia constituirii acestui mit? Care este gramatica sa subjacenta? Cine au fost si sunt artizanii si beneficiarii sai? Apoi, ce intelegem prin critica a Statelor Unite? Criticarea sistemului politic? A culturii de masa? A culturii de elita (high culture)? A Hollywood-ului? A consumerismului? A lui Barack Obama? A lui George W. Bush? A conservatorismului? A miscarii numita “Tea Party”? A liberalismului american de orientare social-democrata? A rolului Americii ca “hiper-putere” mondiala, spre a relua termenul lui Hubert Vedrine? A Coastei de Est? A oastei de Vest? A Midwestului?

Ceea ce am spus este ca la ora actuala anti-americanismul este mitul politic care uneste forte si miscari altminteri extrem de diferite in numele unei ostilitati comune in raport cu un set de idei si idealuri simbolizate de experienta americana. Ca avem de-a face cu un conglomerat eclectic de idei, pasiuni, emotii, sentimente si resentimente. Ca este vorba de o repudiere a modernitatii burgheze, a valorilor inscrise in Constitutia SUA, a principiilor si normelor imbratisate de Parintii Fondatori, a traditiei umaniste a rationalismului occidental. Ca exista o intreaga istorie a anti-americanismului care combina viziuni excentrice cu imaginea demonizata a “inamicului” ( pe langa cartea lui Jean-François Revel, amintita in articolul anterior, despre obsesia anti-americana, a se vedea lucrarea lui Philippe Roger “The American Enemy: The History of French Anti-Americanism” aparuta la University of Chicago Press in 2005, dar si volumul editat de Aurelian Craiutu si Jeffrey C. Isaac despre perceptiile franceze si engleze asupra Statelor Unite in ultimele doua secole, publicata la Penn State University Press in 2009). Exista asadar o literatura a problemei pe care s-ar cuveni sa o luam in condideratie cand discutam aceste chestiuni. Am insistat asupra distinctiei dintre mit si ideologie, am precizat ca mitul politic nu este o fictiune, o “plasmuire” aleatorie, ci o naratiune (ori un amalgam de discursuri) cu ambitii explicative, redemptive si, de multe ori, oraculare. Resurectia si manipularea miturilor politice vindicative a fost una din cauzele naruirii Iugoslaviei.

A nu ceda presiunilor gragare si ispitelor capitularde nu este un lucru usor. A vasli impotriva curentului, a spune lucrurilor pe nume chiar daca nu castigi aplauzele galeriei, a fi convins ca nu avem dreptul sa abjuram ceea ce Arthur Koestler numea in 1946 primatul absoluturilor morale, a respinge prin urmare comodul si in fond auto-distructivul relativism etic, a ramane fidel optiunilor democratice si pluraliste, a recunoaste ca NATO este, cum spunea Vaclav Havel, nu doar o alianta militara, ci mai ales una civilizationala, a nu te lasa sedus de programe ideologice care blameaza intotdeauna victima inaintea victimizatorului in numele unui himeric ”anti-imperialism”, iata sfidari dificile, dar pe care unii dintre noi intelegem a ni le asuma. Admirandu-i pe Albert Camus si pe Raymond Aron, vedem in aceasta angajare activa o ratio vivendi, opusul nihilismului de orice culoare care, explicit ori implicit, se defineste ca ratio moriendi.Citez aici dintr-un excelent editorial semnat de Cristian Campeanu in “Romania Libera”:

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva”.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro