Razboiul lui Caragiale cu telenovela Nastase

Nu știu dacă Adrian Năstase a încercat cu adevărat să se sinucidă, și a fost oprit în ultima clipă, sau totul e o înscenare. Afacerea e tulbure, sunt o groază de detalii contradictorii – dar asta nu-i neapărat o dovadă în sprijinul celei de-a doua variante: în asemenea situații haosul își face treaba în mod spontan. Recunosc că sunt un mare admirator al locotenentului Columbo, însă, în cazul ăsta, n-am de gând să mă substitui lui. Altceva mi se pare mult mai interesant: stilul poveștilor generate de autentica sau dubioasa sinucidere.

Din noaptea cu pricina, Antena 3 și Realitatea au început să difuzeze o telenovelă care se va prelungi probabil nedefinit. Regulile genului sunt urmate ca la carte: o lovitură de teatru violentă – focul de armă, gestul salvator, ambulanța; tensiunea așteptării, lacrimile; în paralel, figura eroului crește necontrolat, ia toate dimensiunile umane care pot înduioșa; pe de altă parte, rolul (real sau inventat) al personajelor malefice devine tot mai pregnant – negrul se înnegrește și mai tare, cu fiecare clipă; spectatorul e somat să jelească, mai ales că apare un testament care va fi citit de însuși fiul sinucigașului, dar și o poezie de Adrian Păunescu, marele poet de megafon, ilustrul smulgător de lacrimi; în fine, totul capătă dimensiunea religioasă a martiriului.

Când am aflat că Adrian Năstase s-a sinucis, reacția mea a fost de groază, groază pură – e reacția pe care mi-o stârnește orice atingere a morții. Dacă gestul e autentic, nu mă grăbesc să-l consider pe Năstase laș, dar nici nu dobândește, pentru mine, o aură de martir. Repet, am simțit groază în forma ei pură – și dorința ca toată povestea asta dureroasă să nu se transforme în circ, ca discreția și sobrietatea să pună stăpânire pe scena în care s-a petrecut un lucru teribil.

Evident, cu totul altfel gândeau creierele media din spatele Antenei și Realității. Cum ziceam, ele au jucat pe cartea telenovelei îngroșată ad nauseam. Au făcut un calcul simplu, bazat pe tele-creierul românului: dacă X la sută din populație (habar n-am cât e X) privește telenovele cu sufletul la gură înseamnă că e ultrasensibil la asta, și asta trebuie să i se dea.

În primă instanță, mi-am zis că e un calcul corect, numai că uitasem de Caragiale: scriitorul ăsta mort acum o sută de ani se pare că-și vâră coada peste tot. Ne-a marcat stilististic. Ne-a făcut să luăm lucrurile cu oarece detașare, să fim ceva mai sceptici, dacă nu cinici. „Groaznica sinucidere din strada Fidelității” se încheie cu logodna domnișoarei Porția Popescu. Acum, eu nu cred că tot românul l-a citit atent pe Caragiale, dar personajele lui au pătruns insidios în imaginarul nostru colectiv și sunt tare greu de izgonit. Nu zic nici că e bine, nici că e rău – e un fapt.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro