Reforme educaționale mereu întârziate

Putem trece o lege a educației la fiecare deceniu prin Parlament. De altfel, legea existentă, aidoma celor de dinainte, ,,s-a bucurat” de atâtea modificări și completări prin HG-uri, OME-uri, OMECT-uri și OUG-uri încât intențiile sale inițiale s-au pierdut pe drum, s-au pulverizat în proceduri adormitoare sau au fost înlocuite de contratendințe, opuse planurilor legiuitorului de la început. Nimic nu pare să reziste nici măcar pe hârtie la noi, din bunul motiv că doar mimăm spiritul de nemulțumire. În realitate, suntem încântați de funcționarea statului nostru, după cum se poate cu ușurință constata la aniversări naționale, unde politicienii, insistăm, aleși prin vot dintre noi (indiferent că au girul ,,aliaților supranaționali”), fac paradă de rodomontade. Discursurile meliflue despre europenism și spirit gospodăresc generează lacrimi în colțul ochiului și patetisme de sărbătoare, sincere în modestia lor intelectuală. Huiduielile, dacă există, se trag din armata de opozanți, organizați partinic, pregătiți oricând să ia locul celorlați în marele joc de musical chairs la care participăm volens nolens. Nimic nu este autentic – iată firul roșu veritabil al întreprinderilor noastre politice. În spatele cortinei, nu se mai vorbește de mult în termeni de ,,interese și orgolii”, ci numai de ,,valiza cu bani”, de parcă începutul anilor ’90 în Europa de est ține loc atât de cuprins, cât și de încheiere. Probabil că vecinul de la răsărit, în umbra căruia ne petrecem viața, studiază și acționează stârnit de mirosul de pradă vulnerabilă, purtându-și rănile la vedere, cu instituții vidate de însemnătate, conduse de coțcari și pehlivani, unde ,,marele urs” știe că își poate lărgi teritoriul de vânătoare și umple, drept urmare, bârlogul cu o pradă bogată, tipică unui omnivor. Saltimbancii politici de la noi sunt în stare de orice scamatorie, atâta vreme cât altcineva plătește pentru ea. Publicul o încasează, acționarii din spate încasează.

În aceste circumstanțe, orice discuție despre legile educației riscă să devină instantaneu caducă. Un sentiment de inutilitate se abate peste noi și nu intenționează să plece, de parcă gândurile ne-ar fi încătușate: dacă propunerea de lege a educației va trece de Parlament, cum deja se anticipează, aceasta va suferi atâtea ciuntiri și adăugiri încât forma de la începuturi va deveni de nerecunoscut. Dacă își va păstra intacte, printr-un miracol, forma vopsită și fondul vital din construcție, nici aici nu s-ar cuveni să ne prăpădim de entuziasm: legea șchioapătă din naștere, după cum s-a expus în presă, ceea ce va duce la necesitatea înlocuirii ei cu alta peste zece-cincisprezece ani. Unde mai punem că, de multe ori, articolele de lege nici nu se aplică vreodată? E un cerc vicios neinspirat, dar stăruitor.

În ciuda acestui fapt, tocmai pentru că suntem conștienți că totul se va schimba la noi pentru a rămâne, în realitate, la fel, actualitatea unor propuneri nu se va pierde niciodată.

Drept urmare, îndrăznim, ca atâția alții înainte și după noi, să recomandăm câteva salutare reforme, credem, atât de folositoare în ansamblu încât nu vedem cum nu ar putea dăuna ,,grupurilor de interese” existente, active și organizate:

1. Pierderea acreditării universitare – probă a calității instituționale. Se vorbește de ARACIS ca de o forță considerabilă de pedepsire a celor care calcă strâmb în materie de fidelitate împotriva valorilor și standardelor de calitate în învățământul superior. E doar o părere și una neîntemeiată pe probe. Dacă am fi cinstiți cu noi înșine, am recunoaște că nici o universitate nu a fost drastic sancționată, în limitele legii, în ultimul sfert de secol (despre ce a fost înainte, să spunem că ,,s-a prescris”). Lucrările de licență și masterat se vând și acum pe internet, iar tezele de doctorat sau lucrările ,,științifice” ale unor VIP-uri politice, de dincoace sau de dincolo de gratii, au lăsat dâre de turpitudine devoalată în presă, doar în presă, să ne înțelegem, în rest, personajele sunt bine-mersi. Soluția ar fi ca ARACIS-ul să își vadă în continuare de treabă identic ca până acum, adică dezamăgitor. N-are decât să stăruie în a acorda acreditări la facultăți/universități de tip iarmaroc, dar diplomele de licență, de masterat și chiar de doctorat să nu mai aibă antetul Ministerului Educaţiei inscripționat pe ele. Non idem est si duo dicunt idem – de ce ar mai confirma Ministerul Educației ce scrie pe diplomă o instituție particulară? Dacă tot vorbim despre ,,legile economiei de piață”, să lăsăm consumatorului direct, absolvent, și celui indirect, angajator, sarcina de a acorda credibilitate pregătirii universitare întipărite pe aceste diplome. Nu e treaba statutului să asigure calitatea înaltă – sau să condamne absența ei – educației oferite de niște instituții private de învățământ. De altfel, ,,educabilul” major știe la ce facultate merge când se înscrie, achitând taxe, sau dă examen de admitere din simpla socializare, informare și eventual pregătire prealabile. Dincolo de manipularea lor informativă, chiar nu au idee studenții țării, indiferent de pregătire și de vârstă, de cum se dau examene și se iau diplomele de absolvire la anumite universități? Atunci, pentru cine fac reclamă firmele de licențe și masterate online? În condițiile date, când ARACIS-ul funcționează, unde s-a ascuns calitatea, atât la stat, unde acest organism ar trebui să își facă simțită prezența, nu ca acum, cât și la privat, inutilă în condițiile de față? Retorice întrebări.

2. Profesionalizarea aparatului de conducere din ministere. Ne-am aștepta ca (sub)secretarii de stat, directorii și șefii de birou din Ministerul Educației să fie în majoritatea lor profesori, cercetători etc. cu merite excepționale, inși recunoscuți în societate pentru lucrările lor științifice, omologate internațional prin citări și critici punctuale, pentru rezultate deosebite de pregătire a elevilor, de conducere dovedită a unor școli sau pentru cărțile lor de nivel mediu sau ridicat, în calitate de intelectuali publici. Nu faci educația unei națiuni cu personaje obscure, ridicate pe filiere oblice, de penumbră, promovați strict administrativ și pe seama unor criterii birocratice intenționat înguste. Nu mai insist pe seama relațiilor inavuabile de promovare, care sunt cele mai des întâlnite în țara noastră de periferie. Avem inși care au scris despre educație în România și la un nivel relativ înalt. Cărțile lor se găsesc în librării. Nu se citesc și nu se citează suficient de mult, ce-i drept. Nu sunt vizibili și, într-adevăr, nu sunt nici mulți și nici reputați internațional. Aparțin ideologic unor tabere politice diverse, care reflectă dorințele și modul de a gândi al societății, nu neapărat în ansamblul ei, dar acesta este un deziderat în regimurile parlamentare, nu o condiție ușor de impus. Vrem schimbare? Să abandonăm ,,tehnocratismul” de fațadă și să acceptăm jocul democratic transparent, pe față, nu simulacrul din prezent. Nu va fi ușor, dar altă cale decât ,,politica ușilor închise”, în care nu distingi clar nuanțele de negru, politică de care ne-am săturat ca rezultat, nu există. Bănuim că drumul falimentului educațional, cel pe care suntem instalați serios acum, va mai putea merge la vale o vreme, dar cât timp? Cei aflați la conducere pot recunoaște oricând: ,,va dura la infinit, la fel ca până acum, iar noi sau alții ca noi vor fi eterni în frunte”. Este punctul de vedere care-i definește, dar nu și ce se întâmplă în învățământul românesc, unde senzația de abandon și părăsire prevăd picajul final. Sau poate resemnarea unor înfrânți ne absoarbe energiile naționale, cine știe?

3. Depolitizarea conducerii Inspectoratelor și a unităților de învățământ preuniversitar. Dacă în Ministerul Educației apare ca firească apartenența politică și chiar prezența unor direcții ideologice explicite (,,tehnocratismul” inerent e o mantră ideologică centristă, dar tot misterul rezidă în definirea democratică a consensului centrist – social-democrat, liberal, naționalist conservator etc.), inspectorii școlari și directorii de școli se supun ierarhic, indiferent de opiniile lor politice de acasă sau din public. Dacă fiecare inspector județean ar asculta de ordinele superiorilor în funcție de credința sa politică sau de simpatiile sale ideologice, atunci nu am mai avea nevoie de funcționari superiori, medii sau de bază. Fiecare ar face ce-l taie capul, pe ascuns sau fără să se ferească, în funcție de conivențe. Avem nevoie de politică, dar nu suntem toți ,,ofițeri cu grade înalte” în organizația de partid. Din păcate, selecția cadrelor de partid creează confuzii grave în România. Proasta gestiune a resursei umane se vede atât la etajale superioare ale sistemului, unde predomină ,,tehnocrații” cu voie de la partid, dar calificați în a da din cap necunoscători la orice e de interes public și în a țese tot soiul de pânze de păianjen de natură carieristă sau de înavuțire personală, cât și în zona mediană, unde atât de slabi pe puterile lor se simt politicienii de sus încât numesc în funcții persoane ale căror profesionalism și calitate intelectuală lasă mult de dorit. Numirile în funcție trebuie să dispară din Inspectorate și de la conducerea unităților de învățământ preuniversitar. Se pot organiza examene la patru ani, cum a mai fost cazul, sau putem alege personalități dincolo de orice îndoială profesională, acolo unde este cazul, adică rar. E nevoie de un strat de profesioniști veritabili la mijlocul sistemului. Politicienii decid de sus și ceilalți, aparatul administrativ, execută. De ce nu se întâmplă la noi astfel? Politica din Minister este confuză și adesea lipsește. Nu există politici publice performante în educație. De ce ar fi nevoie de oameni ca să le aplice?

4. Dispariția afacerilor din școlile publice. Nu se vorbește suficient de privatizarea tacită, ilegală și nerușinată a școlilor de stat. E treaba școlilor private să scoată profit și să impună taxe educaționale elevilor lor, înmatriculați la zi. Nu cade, însă, în sarcina unei școli de stat să impună servicii de agrement sau de pregătire profesionistă contra cost în sălile de sport. Cetățenii au plătit deja prin taxe și impozite serviciile publice de acum. Nu le mai plătesc a doua oară. Sala de sport de stat e un bun al tuturor participanților la educație, nu parte din ,,afacerea” conducerii școlilor sau Inspectoratelor din teritoriu. Se percep bani la școlile publice din programul Școala după școală, deși acesta este gratuit (a se schimba prin prelungire orarul de lucru, dacă sunt probleme în acest sens). Industria meditațiilor a ajuns la dimensiunea unui sistem paralel de învățământ, la fel de ramificat și de întins ca acela oficial, dar nimeni nu pare a fi deranjat de ce se întâmplă. Legalizați situația de față, dacă nu puteți s-o schimbați. Este adevărat că transformarea ,,proprietății publice” în ,,a doua mea casă” face parte dintr-un proces mai lung de ,,distrugere creatoare”, dar, să fim până la capăt onești, ea se petrece cu îngăduința și participarea directă a părinților români, care nu protestează.

5. Curriculum flexibil, dar nu opțional. Elevul român petrece 20 de ore la școală în clasele primare și sare de 30 de ore pe final de gimnaziu și pe tot parcursul liceului. Dacă nu putem să scădem timpul de lucru la școală la cote rezonabile fără să dăm afară cadre didactice, atunci măcar să îl facem de așa natură încât copilul și adolescentul români să nu se simtă nici ,,încazarmat”, nici sfârșit de efort intelectual la școală. Programele școlare s-au subțiat calitativ în privința conținutului, dar cantitatea de informații, inclusiv cea de sarcini de lucru, a crescut prin intermediul culegerilor și a instrumentelor de lucru suplimentare. Nu învățăm mai multe din școală, dar sigur ni se predă mai mult. Se testează mai mult ca niciodată în liceele și școlile gimnaziale de valoare. Exportăm creiere brici, însă elevul mediu se plictisește curând și pierde orice interes pentru studiu. Indisciplina și absenteismul urmează numaidecât, inclusiv în unitățile de învățământ de elită. Profesorii dau curs acestor înclinații din conformism sau din lipsă de motivație individuală. O soluție ar fi ca în liceu și în anii terminali ai învățământului gimnazial activitățile extracurriculare să intre în curriculum: mergem o dată pe lună la muzeu, fizic sau virtual, la materie Istorie, facem ,,o plimbare” undeva în natură, în aceleași condiții de mai sus, la Geografie și participăm la o expoziție ca parte din disciplina Educație plastică. Aceastea ar putea fi incluse în programele școlare cu măsură. De asemenea, opționalele de aprofundare ar merita să fie ușor de realizat la anumite materii, cele care nu se finalizează neapărat prin examene naționale. De ce să nu studiez anul acesta de liceu artă picturală catolică și bizantină în loc de programa de Religie propriu-zisă sau de ce să nu mergem în direcția unei interdisciplinarități? De ce ne cantonăm în zeci de ore fixiste, mecanice și reproductive când profesorul, nu părintele și elevul, ar putea avea libertatea, în cunoștință de cauză, de a-și flexibiliza profesionist materia de studiu, fără să-i fie realmente teamă că cineva îi va anula catedra prin dizolvarea materiei de învățare? Nu-i mai puțin adevărat că mulți profesori, îndoctrinați și asupriți decenii de-a rândul de proceduri și regulamente tiranice, croite de polițiști-inspectori de specialitate, nu de inspectori-intelectuali, ar respinge ,,liberalismul” acestor opțiuni posibile ca pe o altă încercare eșuată de ,,reformism” scăpat de sub control. Poate profesorii, care nu au fost ,,încercați” de ,,vechi năravuri”, ar începe să gândească altfel și să accepte normalitatea, dar ,,flexibilitatea” materiei să rămână la decizia cadrului didactic. În fond, a impune o opțiune sau a ordona libertatea cuiva sunt contradicții în termeni. Dacă elevul actual, cu profilul său problematic în medie, ar continua să decidă ce și cum se predă, dar nu se întâmplă nici în prezent așa ceva, în ciuda procedurilor încurajatoare, atunci alegerea ar fi să nu mai lucreze nimic sau ca orarul obligatoriu să se diminueze la mai puțin de zece materii școlare pe săptămână.

6. Examene serioase și realiste în cariera de profesor. În acest punct de mare relevanță, nimic nu s-a reformat după 1989. Se poate să fi fost mai benefic astfel decât dacă vreun ,,expert”, cu rol de decizie, ar fi început operațiunea chirurgicală de asanare, dereglând sistemul educațional, dar fără să restabilească vreodată echilibrul. E ceea ce s-a întâmplat pe alte paliere. Totuși, cum ne pregătim profesorii? Deunăzi, Ministerul Educaţiei a identificat salvarea în Masteratul didactic. E o găselniță care nu repară răul făcut, ci îl subliniază. Nu avem meseria de profesor concepută și definită cu rigoare academică. Ca de obicei, un autohtonist sceptic, din aceia de care nu ducem nicidecum lipsă, s-ar răsti absolutist: ,,Nicăieri în lume nu e așa”. Există, mon cher, până și la noi există, din moment ce un profesor preuniversitar trece prin exact patru examene scrise și orale pentru a-și căpăta gradul didactic cel mai ridicat (asta dacă nu deține doctoratul, dar și aici discutăm în termeni de examinări). Din nefericire, persoanele care au inventat aceste ,,probe inițiatice” au fost decidenți politici, foști profesori, și mai puțin cadre didactice active când le-au conceput. Examenul de intrare în sistem nu este edificator. Ratează ceea ce este esențial, munca cu elevul real și exagerează în teoretizări abstruse, de care profesorii află curând că nu folosesc la prea multe. Materia de examen la definitivat și gradul II este desprinsă din imaginația postișă a unui cadru universitar care-și amintește ce i s-a părut mai greu din materia de liceu. Nu așa se procedează la elaborarea unei probe de examen. Dacă ne place o școală de mandarini, excelenți în reproducerea unor scheme moarte, atunci mai bine o anulăm cu totul în timpurile noastre, rezultatul fiind același. Instrumente clare de învățare pentru aceste examene nu au existat până acum câțiva ani, iar cele care se comercializează pe piață nu te asigură că, odată pregătit să dai un grad, ești automat un profesor destoinic. Sunt semne că lucrurile pot sta diametral opus. E adevărat că aceste examene verifică IQ-ul, diligența și răbdarea profesorului, dar aceste însușiri sunt valabile în orice domeniu profesional. Ne putem face șoferi de autobuz, nu profesori, dacă verificăm doar aceste atribute.

Dacă, totuși, ne dorim să ieșim din impasul cadrelor didactice improvizate la catedră, din mers, atunci aceste examene trebuie puse pe baze științifice serioase, adecvate nivelurilor de vârstă. Probele practice, adică inspecțiile la ore, să aibă grile riguroase, logice și decente ca nivel de așteptări. Nu suntem deloc într-o asemenea situație, dar nu este nici locul, nici momentul să elaborăm o gamă de argumente în acest sens. Cel mai greu de schimbat, dacă nu insurmontabil, include mentalitatea eronată a inspectorului de specialitate, promovat pe căi care nu respectă excelența profesională. Nu contează factorul politic atâta vreme cât oamenii sunt aleși din cei mai buni. În România, mediocritatea suportabilă a unora și nulitatea penală a altora sunt îndărătnice în perpetuarea unor reprezentanți pe măsură. Excepțiile nu fac altceva decât să confirme regula dezolării educaționale. Nici profesorii corectori de la examenele altor profesori nu dețin adesea, dincolo de experiență și titluri, instrumente profunde și impecabile de verificare a celorlalți colegi de breaslă. E un fapt care conduce la ideea de blocaj total, din care nu se iese fără o ,,mare resetare”. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro