Regiuni/ regionalizare. Comentarii în marginea unui joc politic

Mult mai discret decât jocul de-a constituţia, ( acolo unde întâlnirea dintre Crin Antonescu şi Cristian Pârvulescu este memorabilă şi fecundă), jocul de-a regionalizarea mizează pe aceeaşi combinaţie de valori şi proceduri: lipsă de transparenţă, imprevizibilitate, absenţa oricărui dialog cu mediu intelectual şi comunitatea de cetăţeni. Iniţiaţii în tainele regionalizării aparţin unui cerc exclusivist a cărui unică voce este ministrul Liviu Dragnea. Din când în când, cu aerul că dezvăluie un secret bine ascuns, domnia sa intervine spre a lumina naţiunea . Animat de un instinct al concurenţei şi dornic să îşi probeze utilitatea în calitate de prim-vicepreşedinte ale PNL, Klaus Iohannis propune , la rândul său, soluţii destinate să ofere patriei noastre un comfort sporit al guvernării. Preşedinţia prin rotaţie a unei regiuni este doar cea mai recentă dintre contribuţiile sale.

Şi totuşi, ce se vede, dincolo de acest ecran retoric şi de această vacuitate intelectuală? Ceea ce se poate observa este impunerea , unilaterală, a unui model de dezvoltare, în absenţa oricarei mobilizări de expertiză ştiinţifică şi în absenţa oricărui apel la cetăţeni. Ca şi arta confecţionării unei constituţii, arta retrasării graniţelor interne ale României este un meşteşug în care excelează doar politicienii. Doar lor li se cuvine dreptul de a emite sentinţe, doar lor li se cuvine dreptul de a dispune de viaţa celor pe care îi guvernează. Orice invocare a eficienţei procesului de regionalizare păleşte în faţa acestui orgoliu politic ce sfidează moderaţia şi precauţia intelectuală.

Jocul de-a regionalizarea este cu atât mai delicat şi periculos cu cât el este alimentat de ambiţiile strapilor locali de a controla o parte crescută din bogăţia naţională şi din resursele domeniilor lor. În loc de a fi o strategie menită să sporească capacitatea cetăţeanului de a cultiva un sănătos principiu al subsidiarităţii, regionalizarea pare mai degrabă asociată cu extinderea birocraţiei şi cu întărirea controlului exercitat de reţele locale de patronaj. Regionalizarea consfinţeşte capitularea comunităţilor locale în faţa bunului plac al feudalilor zonali.

Regionalizarea pilotată de elitele prădătoare ale României riscă să devină nu un instrument de raţionalizare al guvernării, ci cadrul ce asigură dominaţia pe lungă durată a celor deţin, deja, poziţii influente la nivel judeţean. Punând între paranteze referinţele istorice, punând între paranteze viabilitatea economică a noilor unităţi, proiectul de regionalizare evocat insistent este unul impus de sus în jos unei naţiuni privite ca inerte şi nevertebrate. Peste decenii şi în contexte diferite, raportarea la cetăţean de astăzi este similară cu cea care dădea naştere“ ţinuturilor “ în regimul de dictatură al lui Carol al II –lea. În locul rezidenţilor numiţi de regele atoate- stăpânitor, avem profilul unui guvernator selectat de partidele de la putere şi, eventual, plebiscitat în cadrul unui vot organizat entuziast. În ambele cazuri, imaturitatea cetăţenilor este premiza de la care se porneşte. În faţa Statului se află mulţimea de supuşi fără glas.

Joc de–a constituţia, joc de-a regionalizarea, joc de-a legislaţia electorală. Democraţia autohtonă trăieşte sub zodia imunităţii şi impunităţii elitei politice. Complicitatea dintre puterea executivă şi parlamentul supraponderal şi docil ales în decembrie 2012 este temelia pe care se aşează viitorul României.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro