Religia în școală și peste tot

Domnul Sorin Ioniță remarca, într-o postare recentă, că faptul de-a comenta lucruri minore, dar care au ”un puternic impact emoțional” – precum cele legate de religie (care se bazează pe convingeri subiective ferme) – nu înseamnă nimic altceva decât a intra în jocul unor strategii menite a abate atenția de la problemele reale ale lumii noastre de azi.

Asemenea teme polarizatoare au rostul de a cristaliza atitudini (mai ales reactive), într-o societate pe care anul electoral care ne așteaptă o găsește mai curând apatică. Sunt întru totul de acord cu domnul Ioniță și, tocmai de aceea, am ezitat îndelung înainte de-a mă pronunța asupra subiectului Religiei la Bacalaureat, conștient fiind de faptul că, raportat (de pildă) la problema (blocării) reformei pensiilor, acesta e unul pe cât de spectaculos în luările de poziție, pe atât de nesemnificativ în ordinea lucrurilor care contează pentru România de mâine. Și totuși, apelul la aceste ”puncte de ruptură” atestă nu doar realitatea lor inconturnabilă, ci și faptul că – neproblematizate – ele rămân mereu la dispoziția celor care vor să ”reseteze” agenda publică ca un soi de ”buton nuclear” care poate (oricând) arunca în aer orice tentativă de a discuta lucrurile cu adevărat semnificative. De aceea ”biruit-au gândul” de a scrie câteva cuvinte despre acest subiect. Rândurile de față reprezintă opinia mea personală, nu se vor un manifest antireligios și nu au drept scop contestarea credinței cuiva.

Primul lucru care merită a fi spus – și a fost spus – vis-à-vis de apelul cultelor pentru introducerea Religiei ca materie de Bacalaureat e faptul că acest de instituționalizare (la fel ca existența unei discipline de studiu cu acest nume pe toata durata învățământului preuniversitar) nu e nimic altceva decât o modalitate de a consolida, prin puterea statului, influența Bisericii[1] în societate. Departe de a atesta vitalitatea credinței, această mezalianță a cultelor cu ”brațul secular” nu face decât să mărturisescă conștiința acestora că, în absența impunerii administrative a unei obligativități a participării la o formă (oricât de rudimentară) de catehizare, religiozitatea ”tradițională” (bazată pe practica de cult) ar dispărea cu o viteză vertiginoasă. E un fapt banal că, dincolo de declarațiile de la recesăminte (care se referă – cel mai adesea – doar la o identificare generică cu religia sau cu o confesiune), această practică înregistrează un declin constant și, în realitate, exceptând ritualurile (cvasi)obligatorii (botezuri, nunți, înmormântări, prezența în biserică – unde adesea primează rațiunile sociale – la Sărbători), ea e mai curând una simbolică la scara celor care își declară apartenența religioasă. Apelul la stat și la impunerea prezenței Bisericii în învățământ (cu clasicile slujbe de deschidere a anului școlar), în varii instituții (prin sfințirea a te-miri-ce), adăugarea de megafoane la biserici (apariția ”muezinului” în creștinism fiind, totuși, o inovație spectaculoasă!) și o anumită supralicitare mediatică – mai ales pe perioada Sărbătorilor – au ca efect blocarea Bisericilor într-o autosuficiență ce nu le permite să sesizeze dinamica societății (pe care o denunță paușal). În vreme ce în alte părți teologia meditează asupra rostului Bisericii într-o lume tot mai seculară și a acțiunii ei – catehetice, culturale dar și caritative – după sfârșitul mezalianței cu statul, noi ne legănăm (în continuare) în iluzia ”poporului creștin” și în scenariul mito-poetic al unei ”tradiții” cel mai adesea construită din toate piesele ca inversul lumii în care trăim.

Evident, s-a spus adesea (și) acest lucru, și statul are de câștigat din sprijinul pe care îl acordă Bisericii. Într-o lume în care asociativitatea e atât de precară precum e cea în care trăim, apelurile instituțiilor centrale sau ale partidelor politice riscă fie să nu ajungă la cetățeni, fie să se piardă în masa de propagandă și reclamă a mediei (în particular a televiziunii) și – ca atare – au nevoie de un ”releu” comunitar care, așa cum e el, se mai găsește doar în biserici. Să nu uităm faptul că în vreme ce există multe localități (sate, cătune) fără primărie, fără servicii sociale, fără școală și dispensar, aprope toate au biserică. În fapt, Biserica are cea mai extinsă rețea instituțională din România. Să mai adăugăm și faptul că mesajele vehiculate în această rețea beneficiază nu doar de dimesiunea lor rațională, ci și (poate în primul rând) de marca afectivă a spațiului în care sunt rostite și de autoritatea instituțională a celui care le rostește (preot, pastor sau orice persoană abilitată să conducă ceremoniile de cult). Mai e un lucru care trebuie luat în considerare: Biserica majoritară în România – cea Ortodoxă – e un rezervor inepuizabil de naționalism. Funcționând atât în logica principalului ”apărător al ființei neamului” (adică a religiei ca marker al identității colective într-o lume premodernă, care în Balcani se prelungește până la jumătatea secolului XIX) cât și în ”simfonie” cu un stat (care, prins într-o ”mare slavă”) trăiește acut sentimentul ”cetății asediate”, Biserica Ortodoxă Română e mai naționalistă decât statul însuși. Departe de a fi accesorii, patrafirele tricolore și hagiografizarea variilor ”eroi ai neamului” (de la tot soiul de voievozi până la ”sfinții închisorilor”), fac parte din identitatea acestei Biserici. Care mai e națională într-un sens: acela de respingere a tot ceea ce ține de Occident. Să nu uităm nici de controversele – niciodată cu adevărat temperate – dintre Ortodoxie și Catolicism / Protestantism și nici de reacția la Modernitate care, cu Iluminismul, urbanitatea și secularismul ei, a pus în discuție o religiozitate (în bună măsură magică) bazată pe ritmurile vieții rurale. În fine, ar mai trebui menționat un lucru: Biserica majoritară a fost – până la o dată destul de recentă – mai curând ritualistă și anticulturală. Transmiterea tradiției religioase s-a realizat personal (prin ucenicie), într-un mediu închis (cel monastic), în care rolul cărții și al formării unui aparat rațional necesar înțelegerii și aprofundării adevărurilor de credință a fost mai curând marginal și nu a influențat în nici un fel societatea ”tradițională”. Toate acestea fac ca religiozitatea populară să fie, până azi, pietistă, ritualistă, (mai mult sau mai puțin) antintelectuală, naționalistă, antimodernistă și colorată cu varii credințe locale. Din păcate (și cu excepții notabile), personalul de cult nu are formația (și, probabil, nici voința) necesară pentru a redimensiona, cultural și urban – și, implicit, a răspunde provocărilor veacului – această credință difuză. Dimpotrivă, cel mai adesea se lasă purtat de ea, multiplicând baroc un kitsch deopotrivă exterior (al bisericilor ”cu termopane”, megafoane și ceasuri uriașe de perete) și lăuntric (în care – vorba lui Constantin Noica – ”suflețelul” triumfă asupra spiritului).

Dată fiind dubla ei revendicare – de trup (manifest în istorie) al lui Hristos și de instituție umană – Biserica e mereu în situația de ”a juca la două capete”: pe de o parte vorbește în numele incidenței eternității în timp, pe de alta e o organizație (aproape o corporație) ca oricare alta. Spre deosebire de cele comune – din politică, administrație, economie sau cultură – care dau seamă cetățeanului, Biserica (organizată mai mult sau mai puțin ierarhic) invocă, drept singură instanță de apel, transcendentul. Asta vrea să spună că, la modul general, Biserica poate acționa în societate (și) ca o instituție oarecare a acesteia, dar – în același timp – poate invoca statutul său special (în speță dimensiunea sacră) pentru a evita să dea seamă asemeni celorlalte instituții. În ceea ce privește prezența ei în școală aceasta ține, mai înainte de toate, de ceva foarte pământesc: profesorii (cel mai adesea profesoarele) de religie dublează personalul de cult și reprezintă una din rațiunile prezenței Facultăților de Teologie (cu specializări de genul ”Teologie – Litere” sau ”Teologie Didactică”) în mai toate municipiile reședință de județ. Și aceste Facultăți au un statut ambiguu, dat fiind că se află într-o dublă dependență (manifestată prin varii ”recomandări” și ”binecuvântări”), atât față de Universitatea în care sunt incluse, cât și față de episcopul locului. Producția lor continuă presupune, pe de-o parte, crearea de noi parohii (pentru băieți), pe de alta aceea de posturi didactice (pentru fete). Cum una din condițiile hirotonisirii (adică a accederii la preoție) în societate (de mir) o reprezintă căsătoria, adesea preoții și profesoarele de religie alcătuiesc cupluri. Probabil, mai ales după 1990, Facultățile de Teologie – pe filiera Literelor / Didacticii – au fost inundate de preoteste în căutarea unei licențe de predare. Mai ales în mediul rural religia – cu componenta ei cultică și cu cea educativă – e o ”afacere de familie”.

E greu de spus ce cultură teologică au preotesele – sau tinerii nehirotonisiți – care predau religia în școli. E greu de crezut că în cei trei de Facultate (Bolognia oblige!), care presupune cursuri teoretice (Dogmatică, varii istorii ale Bisericii), aplicative (Liturgică, Muzică religioasă) și auxiliare (Litere și diverse ”module didactice”) cineva aflat la primul contact academic cu universul religios își poate însuși – la modul serios – noțiuni vaste de Istoria Religiilor, limbi clasice, Etică și cu atât mai mult o perspectivă filosofică generală asupra lumii contemporane (care, cel mai adesea, nici nu se predă). Astfel că, aproape inevitabil, amprenta majoră a educației religioase univesitare e una confesională, care combină pietismul religios (valorizat ca ”tradiție”) cu tipicul bisericesc (în speță formalismul slujbelor religioase). Evident că tuturor acestora li se adaugă și background-ul subiectiv al celui / celei care predă, care, nu odată, e amprentat de antimodernism și de conspiraționism. Cam aici ne aflăm, de fapt (și, încă odată, cu excepțiile de rigoare), cu ”educația religioasă” în România. În ciuda discursului Bisericii, în realitate aceasta nu depășește stadiul unui soi de cateheză primară care – în condiții normale – s-ar face la școala duminicală a fiecărui cult religios. Mai multe persoane – între care cel mai remarcabil e domnul Ștefan Colceriu – evocau posibilitatea unor ore de Religie în care elevilor să le fie prezentată cultura medievală a Europei (în mod particular) și a României, cu deschideri către clasicismul greco-latin, către filosofia tradiției creștine, spre întreg spectrul religios și confesional actual și – în egală măsură – către problemele spirituale ale omului contemporan. E un deziderat nobil, dar – din păcate – irealizabil, dat fiind că Facultățile de Teologie nu produc absolvenți cu asemenea ”competențe”. Iar angajarea pe posturile de profesori de Religie a unor tineri care au terminat doar Limbile Clasice sau Filosofia, Sociologia, Psihologia ori Literele e imposibilă și din rațiuni formale (obligativitatea diplomei ”în domeniu”) și, mai ales, practice (faimoasa ”binecuvântare” – sau accept – a/l/ episcopului sau a șefului de cult al locului, care e, întotdeauna, mai interesat de Facultatea pe care o păstorește și de oamenii form/at/ați de ea). Ca atare ideea aceasta de a trece de la Religie, așa cum se predă ea acum, la un soi de Istoria Religiilor + cultură clasică + problematizare etică e pe cât de nobilă, pe atât de utopică, deoarece ea ar presupune – în amonte – restructurarea întregului învățământ religios din România. Ceea ce e greu de gândit în lumea inerțială a cultelor religioase în care orice aggiornamento e considerat a fi un atac frontal la adresa ”tradiției” pe care ele se simt chemate să o păstreze ”cu sfințenie”.

Problema e, totuși, mult mai adâncă, dat fiind că ea trimite la paradigme culturale și civilizaționale diferite. De la începutul Evului Mediu (din secolul al VIII-lea) lumea occidentală a înțeles să-și raționalizeze credința, de așa manieră încât nu doar expunerea ei să poată fi inteligibilă (și nu doar acceptată), ci și – în Modernitate – imersiunea ei în veac să respecte relieful acestuia. Evident, se poate obiectiva faptul că acest proces de raționalizare a sfârșit prin completa evacuare a tainei aflate în centrul religiei și, implicit, a dat naștere unei lumi post-religioase și seculare. Pe de altă parte, secularismul și credința coabitează în Vest și, adesea, perspectivele lor – asupra unei probeme sau a alteia a prezentului – se suprapun, precum aversul și reversul unei medalii. Exceptând grupusculele fundamentaliste, oricine se interesează de discursul religios occidental – fie el catolic, fie (neo)protestant, fie chiar al ordodoxiei apusene, fie iudaic – va fi uimit de felul în care acesta intepelează actualitatea și înțelege să se regândească (și, uneori, să se aprofundeze) pe măsura problemelor acesteia. În lumea noastră, comunismul – care ne-a prins cu 80 % din populație la sate – a căzut peste o lume rurală, abia alfabetizată și profund amprentată de o spiritualitate magico-religioasă. În ciuda avansului – prea puțin și prea rapid – al orașelor din interbelic, noi nu aveam o componentă laică suficient de dezvoltată pentru a provoca mediile religioase să își explice dogma folosind limbajul modernității. Dimpotrivă – amestecând ortodoxia cu păgânismul romantic într-un soi de eshatologie națională – ne-am imaginat (cu Nae Ionescu și legionarii) că, dimpotrivă, e destinul nostru să ne adaptăm unui arhaism al credinței ținut a fi ”fondul originar al neamului” și esența lui transistorică.

La rândul lui, comunismul a amestecat – în proporții variabile, în funcție de epocă – un ideal iluminist (de alfabetizare – mai ales științifică, date fiind imperativele lui industriale – a populației) cu varii forme de religiozitate deturnată (ce altceva e ”cultul personalității” decât o hagiografie laică și manifestările ”întregului popor” prin piețe și pe stadioane decât liturghii profane?). Restrângând religia la activitatea de cult și reducând la statutul de lucruri (abia) tolerate filosofia (adevărată) și psihologia, comunismul nu a dat populației decât o singură supapă de eliberare a căutărilor spirituale: literatura escapistă și în mod particular cea legată de paranormal și de varii enigme și mistere (care, toate, se presupunea că vor avea – cândva – o explicație materialistă). Este absolut evident că, din momentul în care s-a dovedit incapabilă să prezică (sau să justifice) în vreun fel comportamentul aberant al lui Stalin (și al multor emuli ai săi), dogma oficială – a ”marxismului științific” și a ”necesității istorice” – a căzut în desuetitudine și irelevanță. Pe fondul degenerării ideologiei de stat și al fascinației pentru interbelic (ca ”vârstă de aur”, brutal întreruptă de ”invazia roșie”) se înmulțesc practicile magico-religioase: călugări și preoți sunt investiți cu puteri inexplicabile, se revine – sub acoperirea hipnozei și a tot soiul de abilități ”extrasenzoriale” – la spiritism, e (re)actualizată ”lectura simbolică” (de la varii structuralisme la tradiționalistul Vasile Lovinescu) etc.

Marele șoc s-a produs după Revoluție și el nu ține atât de mult de libertatea de expresie în numele căreia toate cultele, doctrinele și credințele au putut să se exprime fără opreliști în viața publică. Ceea ce a fost cu adevărat decisiv e faptul că, odată eliberați de carcasa socialismului (adică, deopotrivă, de interdictele, de ideologia și de sărăcia lui) oamenii au descoperit – în scurt timp – ”sensul vieții” potrivit capitalismului: prosperitatea. Întreaga societate, cu ”indicatorii ei de creșetere economică” și viața individuală, cu cariera și ”dezvoltarea personală” s-au orientat, plenar, în această direcție. Am trăit și trăim într-o frenezie a acumulării și a construcției care ne-a excentrat și ne-a întors cu totul spre exterior, uitând să locuim în spațiul pe care-l tot amenajăm și în lumea în care ne aflăm și amânând indefinit tot ceea ce ține de viața lăuntrică și de relațiile personale. De aceea, în mod straniu, dar tocmai acești ani de libertate au reprezentat triumful absolut al materialismului în lumea noastră. Dincolo de jubilația de moment a ”realizărilor” de tot felul (casă, investiții, statut profesional, călătorii, stabilire în străinătate etc.), vine pentru fiecare – mai ales cu vârsta – un moment în care omul se simte aruncat în sine însuși și descoperă faptul că toate aceste reușite exterioare sunt însoțite de o pustiire lăuntrică la fel de spectaculoasă. Chiar atunci când împlinirea nu e amenințată de deșertăciune – precum în cazul celor care au performat în domenii tehnice (și în particular în IT) – omul devine conștient de limitele domeniului lui și caută un ”sens” care să îl transceandă. La aceastea toate se adaugă și nevoia de miraculos a unor oameni care fie sunt abandonați sorții (în tot felul de parcele ale socialului din care statul s-a retras pe nesimțite), fie caută o cale de a ieși din mecanica – tot mai constrângătoare – a unei vieți supusă ritmurilor tehnicii. Astfel, unii de-a dreptul, alții după epuizarea ”psihologiilor pozitive” și a diferitelor self-help-uri (care, toate, seamănă cu tentativa Baronului Münchhausen de a se scoate singur din mlaștină, trăgându-se – nici măcar de păr, ci – de perucă), oamenii ajung – sau se întorc – la religie.

De ce tocmai la religie și nu la filosofie ori la o psihologie serioasă? Prima rațiune e, evident, aceea că religia e aici, la îndemână, și mișcarea celui care a făcut experiența abrutizării în această lume și s-a trezit rătăcind în pustiu e, deja, jumătate din drumul convertirii de care vorbește orice Biserică. În al doilea rând, datorită faptului că atât filosofia, cât și (descendenta ei) psihologia cer un exercițiu – deloc simplu – de asumare și de traversare a pierderii iluziilor, a traumelor și a găsirii deopotrivă a limbajului și a orizontului în care acestea să fie detensionate și reduse la dimensiunea unor obstacole depășite. Acest efort de luptă a omului cu ceea ce îl sperie este – în fond – partea cea mai dificilă a unui parcurs spiritual ce mizează pe rațiune. De partea cealaltă, religia operează cu întreg cocteilul de spaime, angoase și speranțe ce ne bântuie și ne promite că, crezând din tot sufletul și respectând un parcurs jalonat de tradiție, i le putem încredința lui Dumnezeu, urmând să primim (printr-o convertire analoagă celei de la moarte la viață) liniștea sufletească și certitudinea unei bucurii fără măsură comună cu satisfacțiile diverselor noastre reușite. Ceea ce e cel mai important aici e faptul că religia (și Biserica) se poziționează ferm drept apărător (și ”mângâietor”) al sufletului. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro