Remanierea bunului-simt din noua Constitutie
Povestea începe acum mai bine de un deceniu. Guvernul Adrian Năstase a fost acuzat de autoritarism, cu destul temei. A fost acuzat de opoziție și societatea civilă, la modul specific, de ignorarea parlamentului, transformat (s-a spus) într-o simplă mașină de vot. Apoi a venit revizuirea Constituției, puterea s-a văzut nevoită să arate deschidere față de opoziția din și dinafara parlamentului. Iar aceștia s-au gândit să facă cumva parlamentul să nu mai fie ignorat. Au ales o soluție foarte stupidă. Da, avem un precedent, o cutumă la schimbarea unor legi, fundamentale sau nu, cu probleme evidente: tratamentul vizează simptomele, nu boala – pe care adesea o agravează. Nu sunt cercetate și îndreptate sursele problemei, în loc de asta se încearcă corectarea manifestării ei. De obicei rezultatul reprezintă un eșec, mai mult, unul care creează alte probleme. Episodul relatat aici e un exemplu excelent: dintre toate lucrurile, revizuirea de-atunci a decis să schimbe modul de remaniere al guvernului, implicând parlamentul în proces.
Ironic, pasajul era printre cele mai ne-originale din Constituția din 1991: șeful statului revocă și numește miniștri, la propunerea prim-ministrului. De la monarhii constituționale până la republici semi-prezidențiale acest mecanism constituțional este în esență identic. Asta pentru că are noimă, guvernul funcționează și răspunde politic la modul solidar, iar asta presupune o libertate semnificativă dată premierului de a-și stabili echipa de miniștri. Desigur, la modul informal, lucrurile stau foarte diferit de la un sistem la altul. Asta pentru că există alte prevederi constituționale care se referă la șeful statului și relația lui cu guvernul și parlamentul, și care implicit stabilesc și rolul său informal în procedura de numire. Președintele Franței are un cuvânt greu de spus în componența cabinetului, dar același președinte e ales direct, numește premierul (direct), conduce guvernul și poate dizolva parlamentul. Președintele Germaniei, în schimb, ascultă strict de prim-ministru în această privință, dar președintele federal nu e ales direct, nu poate numi direct premierul și nici nu poate dizolva parlamentul. În fine, sistem semi-prezidențial sau nu, parlamentul nu poate fi ignorat în acest proces dintr-un motiv simplu: nu doar că poate retrage oricând încrederea guvernului, dar acesta nu poate funcționa practic fără sprijin parlamentar. Decât în democrații originale.
Revenind, în 2003 la revizuire, parlamentul a fost implicat formal în acest proces, astfel:
ARTICOLUL 85
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru
Foarte stupid, cum spuneam. Aliniatul adăugat e interpretabil, de exemplu prin referirea indirectă la partide – implicarea lor (fie și pasivă, cum e aici) în constituție e o aberație care ar trebui corectată, nu agravată. Prevederea suplimentară este, de asemenea, inutilă în raport cu scopul declarat: o simplă mașină de vot poate fi la fel de bine o simplă mașină de aprobat remanieri. În fine, o altă problemă e faptul că e o jumătate de măsură. Iar asta s-a văzut în primul episod de coabitare, 2007-2008, când președintele și premierul au ajuns de două ori în conflict la o numire în cabinet, ultima oară ireconciliabil. Curtea Constituțională a fost chemată să arbitreze. Acum, multe li se pot reproșa judecătorilor de-acolo, dar în niciun caz faptul că au încercat să soluționeze conflictul căutând o interpretare logică și rațională unui text constituțional foarte deficitar la acest capitol. Punctul lor de pornire a fost nevoia de a da o interpretare unitară articolului privind numirea miniștrilor. Pasul următor a fost să spună că rolul parlamentului de la aliniatul (3) trebuie îndeplinit de președinte dacă se aplică aliniatul (2). Apoi au mers pe ideea asta, până când și-au dat seama că dacă merg până la capăt rămân cu conflictul nesoluționat. Așa că au decis brusc că parlamentul n-ar avea drept de veto în această privință (? evident că are!), deci nici președintele nu poate avea. Apoi au spus că președintele poate refuza motivat o singură nominalizare, dar trebuie să o accepte pe următoarea. O concluzie foarte sucită, dar care pleacă de la un pasaj constituțional sucit: dacă n-ar fi fost acel aliniat 3, paralela asta președinte-parlament n-ar mai fi avut temei și conflictul ar fi putut fi soluționat altfel, ceva mai rațional.
Bun, vine revizuirea în varianta 2013. Ce ar trebui făcut (și) în această privință? Simplu: mecanismul remanierii trebuie să revină la formularea inițială și clasică, apoi trebuie stabilit rolul președintelui prin mod de alegere, prerogative și relația cu parlamentul și cu guvernul – ceea ce ar stabili și rolul său informal la remaniere. Simplu. În loc de asta, ce aveam? Un nou aliniat care ar arăta așa:
(4) Preşedintele României nu poate refuza propunerea primului-ministru de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului.
Ca să comentez prevederea trebuie să pornesc, din nou, de la standardul din democrațiile neoriginale: există o noimă pentru care șeful statului are prerogativa de-a numi și revoca miniștri, chiar și în republici parlamentare sau monarhii constituționale. E parte a echilibrului între instituții. Da, numirea sau revocarea va fi făcută întotdeauna la cererea premierului, altfel decât în situații excepționale. Acest ultim pasaj e cheia. Se spune, ”e o formalitate”, ca și cum n-ar însemna nimic. Dar o formalitate nu înseamnă nimic, înseamnă parcurgerea obligatorie a unor pași formali. Se spune, ”președintele ar semna ca notarul”, nu, tocmai că nu – pentru că un notar poate refuza să semneze un act, are chiar obligația să refuze să semneze un act ilegal, ăsta e rolul lui și e unul foarte important. Or, ce rol mai are președintele după amendamentul de mai sus, introdus la cererea PSD?
INTERVIURILE HotNews.ro