Reparat in Romania. Vladimir si motorul de Tigra

Ora 11.30 noaptea, autostrada Salzburg-Linz, credeam ca putem rasufla usurati. Era vineri, 2 octombrie, in drum spre Romania, din Germania. Am trecut dintr-un ambuteiaj in altul, pana am ajuns la granita austriaca. Autostrazile se repara si se extind, traficul e gatuit pe alocuri. In plus, lumea pornise in weekend prelungit si sarbatoresc, de ziua unificarii Germaniei. Noi am serbat-o intr-o parcare din Alpi, cu masina in pana, holbandu-ne neputinciosi la motorul ei spart.

Cum s-a intamplat? Habar n-am, caci de noua ani, de cand am Opelul asta Tigra -Tigrutul cel verde, cum il alintam – , n-am avut nici o treaba. Am dat drumul la cheia de contact, am plecat, de intestinele masinii s-a ocupat service-ul unui grec.

Pe drumul spre Romania, mi s-a aprins un bec galben de avertizare. Eram in plin ambuteiaj, n-am putut iesi imediat. Dupa vreo cinci kilometri am tras pe banda de rezerva, am mai rulat putin in miros de ars si am scos masina din trafic. In parcarea Allhaming, motorul si-a dat duhul.

Asteptandu-l pe Godot

Dupa o tigara de nervi, primul lucru a fost telefonul la ACV, un club auto similar ADAC-ului. Au serviciu non-stop, insa apare o mica problema, caci nu mai eram in Germania, ci la vreo 20 de km de Linz. Angajatul ACV ne localizeaza in sfarsit pe harta si ne promite sa alerteze, cat de curand posibil, „colegii de la international”. Ne promite un telefon de la acestia, „peste o jumatate de ora”. Jumatatea de ora trece, mai trece inca o ora, apoi inca o jumatate.

E frig, se perinda tot felul de microbuze, care parca isi dau intalnire in parcarea cu pricina. Baietii schimba impresii de dupa miezul noptii si apoi pleaca in tromba mai departe.

Sun din nou la ACV, de cateva ori imi raspunde robotul, cu glas cristalin si mesajul enervant: „Toti angajatii sunt momentan ocupati”. Asa o fi, insa nu renunt. Pana la urma, mi se preia apelul si primesc o noua asigurare ca austriecii de la depanare sunt pe drum. Intr-adevar, dupa vreo 20 de minute, apare un depanator. Intr-un greu inteligibil dialect austriac, omul ne explica ca nu-i nimic de facut si ne tracteaza pana la primul service Opel, in Traun.

Vrem hotel? Nu-i departe. Daca nu, „la benzinaria de colea” ne putem cumpara cafea si de mancare. Depanatorul incearca sa ne ajute cu sfaturi de acomodare, misiunea si-a incheiat-o.

Ne uitam la ceas, mai sunt doar putine ore pana cand deschide service-ul, la 6.30. Austriecii astia sunt matinali si sambata. Ne zicem ca n-are rost sa ne mai trambalam la hotel, oricum vrem sa fim primii clienti la reparatii auto.

Inca o inghititura de cafea rece, o pipa, scoatem sacii de dormit si dardaim vreo trei ore in masina, caci de somn cu greu poate fi vorba.

Depanatorii din Alpi

Putin dupa ora 6, la service incepe miscarea. Facem ochi si incerc sa-mi pun in miscare labele picioarelor degerate. Service-ul, care are si reprezentanta de vanzare auto, e ca un paradis: caldura, muzica tiroleza in surdina, masini noi si stralucitoare, pregatiri pentru o serbare organizata in incinta spatiului de vanzare, cu pui rotisat si halbe de bere la 50 de centi. Noua nu ne e foame, pana cand nu stim diagnosticul Tigrutului. Mecanicul incepe treaba, dupa ce se asigura ca platim pe loc, indiferent daca poate sau nu face reparatia.

Dupa vreo jumatate de ora, vine si vestea cea proasta: pompa de apa, curea de transmisie, bloc motor praf. Diagnosticul costa 70 de euro, cu TVA. Un motor second-hand ar costa cam 1.500 de euro, montajul inca pe atat. Banii pe loc, adica daca se poate face treaba, caci si aici este un semn de intrebare: piesa ar putea fi procurata, in cazul fericit, cam intr-o saptamana.

„In Austria si Germania cu greu gasesti piese de schimb pentru masini model mai vechi, caci toate le-au carat romanii si bulgarii”, ne spune seful service-ului. Afland ca eram oricum in drum spre Romania, el ne recomanda sa incercam sa reparam masina acolo.

Ideea ne surade, insa suntem la 700 de km de destinatia noastra, Arad, si e sambata, cand nu te tracteaza nici dracul, pana in Romania. De la Arad ni se dau sperante certe pe luni, insa n-vem doua zile timp de admirat Alpii, concediul e doar o saptamana. Sunam la firma care ne-a tractat noaptea si seful de-acolo ne promite transport inspre Romania peste cca 2 ore, cu un vehicul adecvat pentru traficul de weekend. Costa 1.500 de euro. Alt ofertant nu exista, ceilalti depanatori din zona se invart doar pe trasee locale. Acceptam oferta, avansul de o treime pe loc, restul la destinatie.

Tractare dupa plan

Plecam cu fiul sefului firmei, care avea indicatii de regie sa ajunga in 12 ore „hin und zurück”. Adica dus-intors, medie orara 130 de km. Toate bune si frumoase pana la Budapesta, unde pe soseaua de centura se inainteaza in pas de melc. La Szeged, incepe distractia si mai mare: daca nu esti pe faza, ratezi singurul indicator palid din centru, cu directia Bucuresti. Toate strazile din centrul Szegedului sunt in constructie, indicatoare rutiere ioc. Pentru un sofer obisnuit cu semnalizarile clare si repetate din Austria si Germania, e haos. In plus, unii trecatori binevoitori, pe care ii intrebi de drum, te trimit inspre Belgrad.

Ajungem la punctul de control de la Nadlac: granicerul roman ne intreaba, cu vadita compasiune, ce am patit cu masina si ne ureaza sa reusim s-o reparam. O vorba buna, la necaz, pica bine oricui. Dupa frontiera, oprim pe dreapta, sa cumparam rovinieta. Surprizele se tin lant. Un Peco frontalier n-are decat viniete pentru un an, la urmatorul trebuie talonul masinii. In Austria si Ungaria nu-ti trebuie asa ceva: platesti, spui eventual numarul de inmatriculare si primesti vinieta.

Thomas, soferul nostru, cauta in bord actele masinii si nu le gaseste. Il suna pe taica-sau si bolboroseste ceva in dialectul sau austriac. Pe noi chiar ca nu ne priveste problema lui, ne sta in gat pretul piparat pentru tractare. Suntem la 50 de km de Arad, e catre miezul noptii si nu vrem decat sa ne vedem odata ajunsi. Thomas decide sa porneasca mai departe, noi ne bucuram de decizia lui. Ne bucuram si de soseaua de la Nadlac la Arad, care e noua, cu marcaj vizibil si fara gropi.

Surprize in lant

Ajungem in Arad, Tigrutul e parcat in fata casei, mergem la bancomat sa completam plata. Alta surpriza: doua bancomate nu opereaza retragerea de numerar, a treia banca da doar jumatate din suma scontata, si doar in lei. Tensiune mare: bossul din Austria il suna pe fi-su din 5 in 5 minute, sa-l intrebe daca totul e OK si daca ajunge la ora planificata inapoi. Acesta il tempereaza, explicandu-i ca „pe drum nu-i ca din birou”.

Mobilizam vreo doi prieteni, adunam toti banii, ii schimbam la gara in euro si ii dam soferului. Alta surpriza: pe langa ca n-avea talonul masinii, acesta n-avea in bord nici chitantier si nici stampila firmei, cu care sa ne certifice plata. „Mir sind Österreicher” (ni-s austrieci) imi spune tantos Thomas, asigurandu-ma ca factura oficiala imi va fi trimisa prin posta, la adresa din Germania.

Nu pot decat sa-l cred pe cuvant si ii iau doar o chitanta de mana, cu semnatura, ca a incasat banii. Asigurarea internationala preia cam un sfert din costuri, daca nu primesc factura i-am pierdut si pe acestia. Ne luam ramas bun de la Thomas, urandu-i drum bun si controale putine, daca tot n-are talon.

Reparat in Romania

A doua zi, duminica, ne informam in toate partile, unde am putea gasi un motor de Opel Tigra. Ni se indica un depozit de piese uzate, „cel mai mare din vestul Romaniei, vin chiar brasoveni si bucuresteni sa cumpere de acolo”. Luni luam un mecanic cu noi, pe Vladimir, si pornim cu inima stransa, spre „Schrotthändler”.

Gasim, sau nu gasim si la ce pret? Norocul ne surade. Dupa o cautare cu rezultat negativ in computer, vanzatorul isi aduce aminte de un motor putin uzat, pe care un coleg de-al lui a incercat sa si-l puna la propria masina si nu s-a potrivit. Se potriveste in schimb la a noastra, pretul e un sfert din oferta facuta in Austria. Platim cash, toata lumea e multumita.

Vladimir se pune marti pe treaba, ii mai trebuie ceva piese, care trebuie comandate si apoi livrate. Alti bani, alta distractie, alte zile pierdute. Pe noi ne preseaza timpul, la sfarsitul saptamanii ar trebui sa plecam inapoi. Cand vad cum arata Tigrutul cu matele imprastiate pe jos, ma ia cu lesin. Ne bazam insa pe Vladimir, care are renumele unui mecanic de frunte, in oras.

Vineri la ora 10 noaptea, masina e aproape gata. Tureaza insa mult prea tare, mai trebuie depistata cauza si asta nu se poate face decat luni, pe softul special de Opel. Necazul poate fi un cablu, un senzor, poate chiar mai multi. N-avem incotro, ne amanam plecarea, cerand concediu fara plata, la serviciu. Luni pe la 6 seara, Tigrutul e pe roate, sforaie silentios. Batem palma cu Vladimir, platim reparatia, ne bucuram ca am iesit cam la o treime din pretul cerut de austrieci.

Marti insa se strica timpul si izbucneste furtuna in pusta maghiara si la Arad. Copaci prabusiti peste masini si pe drum, orasul ramane in unele zone fara curent electric. Amanam plecarea pe miercuri. Dupa cateva ore de calm si senin, la Budapesta incepe vijelia.

In Austria e viscol, in Alpi ninge de rupe. La frontiera germana, ambuteiaj fara margini, doua accidente in lant, pe o portiune de sosea care a prins brusc pojghita de gheata. Tigrutul insa merge de minune, vrea cat mai repede acasa. Acum e in garaj si pare pe deplin acomodat cu noua sa inima, transplantata in Romania de Vladimir.