Republica Dragnea

Aşa cum, în vremurile îndepărtate ale RSR, Conducătorul înţelept se afla în toate cele ce sunt, indrumând naţiunea pe drumul socialismului multilateral dezvoltat, România de astăzi se confundă, din ce în ce mai mult, cu voinţa lui Liviu Dragnea. Mai mult decât oricare dintre predecesoriii săi fesenişti, Liviu Dragnea reuşeşte să reducă statul la un domeniu pe care îl împarte, cu generozitate calculată, celor din jurul său. Logica lui Liviu Dragnea face din patrimonialism reţeta aplicată cu eficacitate. Ducând mai departe credinţa comunistă în fuziunea dintre partid şi stat, Liviu Dragnea edifică, cu tenacitate şi arivism, in aplauze de congrese şi în decorul vizitelor de lucru prin judeţe, propria sa republică. România anului 2018 este Republica Dragnea.

Privită istoric şi comparatist, Republica Dragnea îşi are rădăcinile înfipte în solul ceauşismului, preluând, însă, inovaţiile pe care noile autocraţii din Eurasia le propun. Esenţial este controlul rezultat prin abolirea oricărei forme de echilibru instituţional. O asemenea guvernare nu poate miza decât pe subordonarea, formală şi informală. De aici, urgenţa şi violenţa atacurilor purtate împotriva domniei legii şi instrumentelor sale. De aici, retorica “ statului paralel” şi a necesităţii de emancipare de sub tutela unei dominaţii oculte. Republica Dragnea este,asemeni variantelor unor Putin,Erdogan ori Orban, un hibrid, un compus mutant ce acceptă nominal pluralismul, doar spre a salva aparenţele de onorabilitate. Republica Dragnea este un teritoriu al arbitrarului, stăpânit de bunul- plac.Aici constituţionalismul şi transparenţa nu mai au nici un sens.

Republica Dragnea mizează, în mod constant, pe supremaţia Camerelor ca pe un alibi ideal, deghizament perfect al dominaţiei unui singur om. Ideea de suveranitate ilimitată a adunărilor este cu atât mai utilă cu cât ea permite parazitarea conceptului de democraţie şi modificarea unei întregi viziuni despre regimul politic. Ea acordă camerelor rolul de a fi organul de înregistrare al voinţei Conducătorului. Suveranitatea ilimitată a Parlamentului este, în realitate, Suveranitatea ilimitată a Partidului, confundat, aceasta din urmă, cu Liviu Dragnea însuşi. Ecuaţia politică primeşte o soluţionare autocratică. Legea este manifestarea de voinţă parlamentară supusă dictatului de partid.

Republica Dragnea recurge, spre a se consolida, la interpuşii meniţi să fie chipul servil al puterii. Tranziţia de la domnii Grindeanu şi Tudose la doamna Dăncilă ilustrează asumarea, deliberată, a acestui model de guvernare prin auxiliari. Guvernul României încetează să mai existe, în Republica Dragnea. El nu are altă voinţă decât voinţa domnului Dragnea însuşi. Ritualul, grotesc, al şedinţelor de cabinet este proba unei degradări unice în postcomunismul românesc. Guvernul este o colecţie de arendaşi, încadraţi atent de cel care le decide soarta.

Republica Dragnea reuseşte, în fine, să evacueze din scena instituţională un Preşedinte mai degrabă absent .Semiprezidenţialismul autohton este, în lunile din urmă, unul din ce în ce mai anemic şi ambiguu. Preşedintele este eclipsat,iar atribuţiile sale uzurpate. Republica Dragnea impune, fără a revizui constituţia, un alt regim constituţional. În acest context se cer citite modificările la legile de organizare a justiţiei, ca şi apelurile la amendarea actelor normative din spaţiul siguranţei naţionale. Un preşedinte castrat este un preşedinte ideal. Locul său este, în noua geometrie, pe cale de a fi unul irelevant.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro