Republica Moldova: despartirea de iluzii. Ale lor si ale noastre

Puncte cheie:

• Rezultatul alegerilor prezidenţiale dintre Prut şi Nistru (căci dincolo de Nistru nu s-au organizat secții de votare) nu constituie, în sine, o surpriză;
• Turul al doilea îi va opune așadar pe exponenţii cei mai bine profilaţi politic ai celor două opţiuni strategice antagonice ale Republicii Moldova: Igor Dodon (pro-Est) şi Maia Sandu (pro-Vest);
• Exponentul opţiunii pro-ruse, anti-europene şi anti-româneşti a fost la un pas să câştige din primul tur, dar va câştiga, probabil, în al doilea, la o diferenţă mai mică decât cea de 10% pe care a înregistrat-o în primul tur;
• Tabăra pro-europeană din Republica Moldova a pierdut o bătălie importantă, dar a câştigat un lider interesant, de cursă lungă: Maia Sandu, despre care vom mai avea ocazia să vorbim în anii care vin;
• Înlocuirea vechii generaţii politice Voronin-Filat-Lupu-Ghimpu, expirată de câțiva ani (așa cum am mai afirmat în trecut) cu noua generaţie de lideri Dodon-Sandu-Tănase-Leancă pare că a modernizat întrucâtva discursul politic de la Chişinău, pe ambele flancuri ale baricadei, că a împins dezbaterea la un nivel superior, atenuând abordările patetice și crescând doza de pragmatism, dar a menţinut, în esenţă, vechile clivaje ale Republicii Moldova şi mai ales cronica lipsă de soluţii interne;
• Despărţirea de iluzii este acum clară şi adâncă: cetăţenii Republicii Moldova au înţeles că micul lor stat nu va fi primit în Uniunea Europeană şi nu va beneficia de suport financiar masiv şi necondiţionat din partea Occidentului, iar liderii demagogi din România, care încercau să se hrănească electoral din opţiunea pro-unionistă, au primit confirmarea că nu există în acest moment suficiente resurse politice, economice și culturale pentru reunificarea României;
• Nici Statele Unite nu sunt interesate de inflamarea temei unioniste, care ar încărca inutil agenda de negociere cu Rusia a viitoarei administrații de la Washington, așa cum a sugerat declarația „corectă politic” a ambasadorului SUA la Chișinău, atât de controversată însă în România[1];
• Opţiunea pro-rusă se va dezumfla la rândul ei, destul de curând, odată ce societatea moldovenească va realiza că nici Moscova nu este dispusă să plătească pentru bunăstarea acestei republici debusolate, rămasă în afara celor două mari blocuri economice din Europa. În fond, niciuna din marile puteri nu este dispusă să finanțeze Republica Moldova, să-și asume și să preia povara dezvoltării acesteia, singurul interes al Vestului și al Rusiei fiind ca republica să nu ajungă sub influența politică a celeilalte părți;
• Republica Moldova va rămâne şi după 13 noiembrie profund divizată politic, cu două jumătăţi ale societăţii gândind şi simţind diferit, dar în care iluziile pro-europene, pro-româneşti şi chiar pro-ruse se vor fi sfârşit, pentru o lungă perioadă de timp;
• Și pro-europenii, și pro-rușii, și pro-românii, și moldoveniștii favorabili neutralității privesc acum viitorul Republicii Moldova fără entuziasm, după ce au înțeles (le-au trebuit vreo 25 de ani) că nu există soluții miraculoase pentru ieșirea rapidă din sărăcie și subdezvoltare, iar o alternanță la putere nu va aduce decât schimbarea corupților pro-europeni cu corupții pro-ruși;
• Atitudinea sobră, reținută, corectă, principială dar totodată non-emoţională şi care refuză alimentarea inutilă a iluziilor de o parte şi de cealaltă a Prutului, promovată de preşedintele Iohannis în relaţia cu Republica Moldova, începând din 2015, fără a fi spectaculoasă, se dovedeşte totuși cea mai adecvată, în contextul în care orice altă abordare din partea României ar fi fost în acest moment nerealistă și nesustenabilă. Klaus Iohannis a ales să abordeze relația bilaterală cu Republica Moldova în spirit european, nu în cheie naționalistă, ceea ce în prezent este cel mai inteligent gest din punct de vedere tactic, pentru a nu genera reacții locale de antagonizare la adresa României. Ieșim, din fericire, și din clișeele care au abundat în discursul nostru de politică externă cu privire la Republica Moldova în ultimele două decenii, clișee care ne-au adus, de fapt, prin lipsa lor de substanță, mai mult rău decât bine.

*

Deznodământul acestui nou episod al interminabilei confruntări a opţiunilor fundamentale pro-Europavs.pro-Rusia din Republica Moldova îl vom afla pe 13 noiembrie. El nu va modifica însă, în esenţă, destinul geopolitic cenușiu al acestui teritoriu de graniță şi al acestei populaţii nefericite, prinse între imperii și influențe istorice divergente. Va marca, totuşi, despărţirea oamenilor care trăiesc acolo de iluziile anilor ’90, 2000 și 2010, de o parte şi de cealaltă a faliei identitare care străbate republica. Dar și sfârșitul iluziilor noastre unioniste, cel puțin la orizontul actualei generații. Va indica, totodată, intrarea într-o epocă a politicii lipsite de mari speranțe și de entuziasm, o politică a resemnării, din care singura opțiune bună pentru tinerii capabili de peste Prut va rămâne emigrarea.

Maia Sandu este marele câștig al politicii din Republica Moldova. Economistă tânără (44 de ani), cu un stagiu de un an la Harvard și cu o experiență profesională de doi ani la Banca Mondială, fost ministru al Educației (2012-2015) având o bună receptare publică, Sandu a crescut rapid și spectaculos în politică, ajungând în postura candidatului principal al opțiunii pro-occidentale și, iată, în finala scrutinului. Rezultatul de 38% în primul tur este bun și va crește cu certitudine în turul al doilea.

Chiar dacă nu va câștiga pe 13 noiembrie, Sandu va rămâne opțiunea credibilă, pentru ciclurile electorale viitoare, a jumătății pro-europene a Republicii Moldova. Nu știm în ce măsură Maia Sandu are și o opțiune pro-România consistentă (nu a dat semne în acest sens, dar rămâne de văzut după încheierea campaniei electorale pentru turul al doilea) însă contează mai puțin. Șansele care mai există în lupta cu Igor Dodon trebuie jucate până la capăt, în condițiile în care tema reunificării României nu are potențial electoral la aceste alegeri. În mod evident, Maia Sandu este un mare pas înainte față de tripleta uzată și cu vădite interese politicianiste a fostei Alianțe pentru Integrare Europeană (AIE), care a guvernat chinuit și instabil Republica Moldova după 2009.

Nici Dodon nu este Voronin. Economist, 41 de ani, fost cadru didactic universitar la Academia de Studii Economice de la Chișinău, cu experiență administrativă la Bursa de Valori, fost vice prim-ministru și ministru al economiei și comerțului sub regimul Voronin, s-a numărat printre cei trei deputați ex-comuniști care au votat în 2012, în Parlament, pentru candidatura pro-europeană a președintelui actual Nicolae Timofti, deblocând situația prelungită de impas de atunci. Discursul său din ultimii doi ani a fost însă categoric pentru reluarea colaborării economice strânse cu Rusia, pentru anularea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană[2] și blocarea oricărui demers de apropiere de România, fiind, din perspectiva finalităților platformei sale, chiar mai toxic decât Voronin, chiar dacă echipat stilistic cu mijloace de exprimare mai puțin rudimentare decât bătrânul comunist.

Numai o mobilizare fabuloasă, de tipul celei de la turul al doilea al prezidențialelor din România, de acum doi ani, ar mai putea întoarce rezultatul în favoarea Maiei Sandu. Nu este imposibil, dar este puțin probabil. Igor Dodon nu este exponentul puterii corupte, cum a fost perceput Victor Ponta în noiembrie 2014, ci pozează tocmai în rolul opozantului unui regim dovedit ca fiind corupt. Este așadar o situație fundamental diferită, care poate genera mult mai greu un val de vot negativ la adresa lui Dodon și, respectiv, o participare crescută la urne. Dar merită încercat.

Ce este inedit (dar explicabil, după dezastrul scandalului de corupție al miliardului furat din bănci) la aceste alegeri din Republica Moldova este că și Igor Dodon, și Maia Sandu se recomandă ca reprezentanți ai opoziției. Toată lumea este deci în opoziție la Chișinău, nimeni nu mai asumă condiția de guvernant. Asistăm astfel la duelul opozanților, în versiunile pro-rusă și pro-europeană curată ale acestei duble opoziții de peste Prut.

România dă semne că începe să privească mai lucid şi mai puţin populist tema relaţiei cu Republica Moldova. Atitudinea reţinută a preşedintelui şi premierului la încercarea evidentă de provocare politică şi electorală de luna trecută („tăvăleala unioniştilor în centrul Bucureştiului”), la care au răspuns mecanic doar lideri expiraţi şi partide minore, în lupta pentru atingerea pragului electoral, este un pas de bun augur spre decenţa şi exigenţa de care avem nevoie pentru a aborda această temă serioasă de pe alte poziţii.

În trecut, chiar şi atunci când am încercat să facem lucruri concrete, tot nu au ieşit bine şi nu au avut impact. Să menţionăm doar gazoductul Iaşi-Ungheni, care a costat 26 milioane de euro (din care 7 milioane fonduri UE, restul de la bugetul de stat), inaugurat de Guvernul Ponta cu surle şi trâmbiţe în august 2014 (oare de ce?) şi care stă nefolosit de peste doi ani, pentru că nu există un gazoduct spre Chişinău, care să ducă gazul românesc „la preţ promoţional” de la minusculul Ungheni spre centrele mari de consumatori. În acest timp, Moldova îşi cumpără în întregime gazul de care are nevoie tot de la Gazprom. Se pare că, pentru a nu fi o investiţie complet ratată, tot România va finanţa, parţial, şi proiectul gazoductului Ungheni-Chişinău, aşa cum s-a stabilit în Guvernul de la Bucureşti luna trecută[3].

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro