Restituirea imobilelor preluate abuziv – poveste fără sfârșit

Deși au trecut mulți ani de la adoptarea legilor de restituire în materia imobilelor preluate în mod abuzv de statul comunist, litigiile legate de aplicarea acestor acte normative sunt departe de a se apropia de un sfârșit.

În ultimii ani s-a putut constata o nouă ”abordare” din partea autorităților administrative, uneori  chiar a autorităților emitente, aceea de a ataca în justiție titlurile de proprietate emise în temeiul legilor fondului funciar sau dispozițiile de restituire emise în temeiul  Legii nr. 10/2001, după mulți de ani de la emiterea acestor acte juridice și intrarea lor în circuitul civil, Astfel de acțiuni au fost formulate chiar și după 20 de ani de la emiterea titlurilor de proprietate sau a dispozițiilor de restituire în natură ceea ce afectează însăși securitatea circuitului civil.  În cele mai multe cazuri de acest gen, proprietarii au înstrăinat între timp imobilele respective către terți.

În privința titlurilor de proprietate emise în temeiul legilor fondului funciar, un motiv de nulitate invocat frecvent chiar de autoritățile emitente este cel prevăzut de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu care ”în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4)”. Dispoziția legală vizează situația cunoscutelor  cesiuni de drepturi litigioase. Prin acțiunile în anulare formulate se susține că titularul nu ar mai fi fost îndreptățit la restituire în natură, ci doar la măsuri compensatorii, pe motiv că ar fi înstrăinat dreptul și se solicită constatarea nulității titlului de proprietate emis și desființarea eventualelor acte subsecvente încheiate.

Principala problemă ridicată în acest gen de litigii se referă la aplicabilitatea Legii nr. 165/2013. Prin Decizia nr. 42/2016 pronunțată în legătură cu dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că ”în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, iar cererea de reconstituire formulată în temeiul legilor fondului funciar nu a fost soluţionată prin emiterea titlului de proprietate sau de despăgubire în beneficiul titularului originar, al moştenitorilor acestuia sau al terţului dobânditor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cesionarul, ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, are dreptul exclusiv la măsura reparatorie prevăzută de noua lege de reparaţie constând în compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2) – (4) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.”

O problemă care se ridică frecvent în practică este aceea a aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 165/2013 în cazul unor titluri de proprietate emise după intrarea în vigoare a legii nr. 165/2013, dar  în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a acestui act normativ prin care instanțele au dispus restituirea în natură și obligarea autorităților competente la emiterea titlului de proprietate.

În jurisprudența instanțelor judecătorești s-a statuat că,  în astfel de situații, în care a fost vorba  de o hotărâre judecătorească definitivă, prin care s-a dispus punerea în posesie cu privire la teren și emiterea titlurilor de proprietate, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar titlul a fost  emis în baza acestei hotărâri judecătorești,  acest act normativ nu este aplicabil. Astfel, instanțele au menționat că, în astfel de situații dreptul persoanei în cauză a fost recunoscut definitiv de instanță anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar ceea ce urma era doar executarea hotărârii prin punerea în posesie asupra terenurilor și eliberarea titlului de proprietate, iar aplicabilitatea în cauză a art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 ar contraveni principiului securității raporturilor juridice și autorității de lucru judecat, întrucât ar presupune repunerea în discuție a unui drept ce a fost deja recunoscut și acordat, drept care trebuia executat voluntar de către autoritățile statului.

Curtea Constituțională a statuat la rândul său prin Decizia nr. 686/2014 că „hotărârea judecătorească este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia”.

În același sens, prin Decizia nr. 671/2017 instanța de control constituționala reținut că „Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată atât de către cetăţeni cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucționare a bunei funcţionări a justiției” (par.16).

De asemenea, s-a arătat că „printr-o lege ulterioară rămânerii definitive/irevocabile a unei hotărâri judecătorești nu se poate introduce un obstacol în executarea acesteia, ci pot fi, eventual, instituite reguli procedurale referitoare la punerea sa în executare, dar care să nu prejudicieze forța obligatorie a acesteia”. (par.21).

La rândul său,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată” (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, par 61; Hotărârea din 22 martie 2005, Cauza Roşca împotriva Moldovei, par 24).

Prin Decizia 606/2023, Curtea Constituțională a statuat însă că atunci când prin hotărârea judecătorească definitivă nu s-a recunoscut dreptul de proprietate prin identificarea concretă a parcelei de teren care urma a fi restituită în natură, procedura de reconstituire nu a fost finalizată astfel că se aplică dispozițiile Legii nr. 165/2013 în cazul titlului de proprietate emis după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Și în privința dispozițiilor de restituire în natură emise de primari în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pe rolul instanțelor judecătorești se află numeroase litigii declanșate de Prefecți în exercitarea tutelei administrative pentru anularea acestor dispoziții, multe dintre ele emise cu mulți ani în urmă.

În jurisprudența instanțelor judecătorești s-a statuat că, nici în cazul dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 anterior Legii nr. 165/2013 acest act normativ nu este aplicabil. De asemenea, s-a reținut că dreptul prefectului de a ataca dispozițiile emise în aplicarea Legii nr.10/2001 nu a fost un drept creat de Legea nr. 165/2013, ci a existat și anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prin OUG nr. 81/2007 pct. 23 fiind modificat art. 16 din titlul VII ”Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare și că nu este un drept nelimitat în timp, fiind aplicabile dispozițiile legii contenciosului administrativ în vigoare la momentul emiterii actului atacat. În consecință, acțiunea trebuia formulată în termenele prevăzute de legislația contenciosului administrativ, respectiv Legea nr. 29/1990 sau Legea nr. 554/2004, după caz. De asemenea, instanțele judecătorești au mai reținut că este lipsit de relevanță dacă Prefectul a avut la dispoziție tot dosarul administrativ pentru a verifica legalitatea și temeinicia dispoziției atacate. 

Așa fiind, formularea acțiunilor în anularea dispozițiilor de către Prefect cu depășirea termenelor prevăzute de legislația de contencios administrativ a fost considerată tardivă de către instanțe.

De-a lungul timpului, legile de restituire a imobilelor preluate abuziv de statul comunist au generat cele mai multe litigii pe rolul instanțelor judecătorești. Dacă inițial aceste litigii au avut ca obiect dobândirea dreptului de proprietate de către fostul proprietar, iată că și  după emiterea titlurilor de proprietate, situația litigioasă este departe de a se liniști.  În cei aproape 35 de ani de la căderea regimului comunist doar tipologia litigiilor legate de aceste imobile  s-a schimbat, în mod paradoxal numărul lor  a rămas la fel de mare.  

Un articol semnat de Cătălina Dicu (cdicu@stoica-asociatii.ro), Senior Partner – STOICA & ASOCIAȚII.

Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII