Retragerea avioanelor de vânătoare MiG-21 din înzestrarea Armatei Române

După 61 de ani de la intrarea sa în înzestrarea Armatei Române, modelul de avion MiG-21 (cu multiplele sale variante) a ajuns la finalul carierei sale în România. La 15 mai 2023, la Baza 71 Aeriană „General Emanoil Ionescu” de la Câmpia Turzii, Baza 86 Aeriană „Locotenent Aviator Gheorghe Mociorniţă” de la Borcea şi Baza 95 Aeriană ,,Erou căpitan aviator Alexandru Șerbănescu” de la Bacău au avut loc ultimele zboruri cu avioanele MiG-21 LanceR aflate încă în exploatare, înainte de retragerea lor din serviciul de luptă al Armatei Române în aceeaşi zi. Este un moment important şi semnificativ pentru generaţiile de militari care au servit cu credinţă patria cu ajutorul avioanelor MiG-21 şi pentru cei care, din păcate, au făcut sacrificiul suprem la bordul acestui model de avion în scopul pregătirii pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.

La acest ceas aniversar, ne-am propus să reluăm câteva idei pe care le-am expus de-a lungul anilor despre avioanele MiG-21 care au ajuns în înzestrarea Armatei Române.

În iulie 1960, o delegaţie militară română a discutat la Moscova cu reprezentanţii Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia despre modul de îmbunătăţire a dotării armatei române cu armament, muniţii şi tehnică de luptă. Atunci s-a recomandat înfiinţarea a patru regimente de rachete antiaeriene şi dotarea lor până în anul 1965. Totodată, s-a precizat că era necesară înlocuirea MiG-urilor 15 din toate regimentele de vânătoare cu 104 MiG-uri 21, care urmau să fie importate până în anul 1965 (din care 60 de MiG-21 PF, de interceptare, cu livrarea în perioada 1964-1965), iar „cu avioanele existente MiG-15 şi MiG-15 BIS să se înzestreze cele 2 regimente de aviaţie vânătoare-bombardament şi să se asigure nevoile de şcoală”.

Câteva luni mai târziu, în cursul vizitei pe care a efectuat-o la Bucureşti (17-19 februarie 1961), mareşalul sovietic Andrei A. Greciko a recomandat înzestrarea Escadrilei 38 Aviaţie Cercetare cu avioane IAK-27 R sau IAK-28 R – aparatele sovietice Il-28 ale unităţii româneşti fiind considerate la Moscova uzate moral. Într-un raport sovietic, elaborat la începutul anului 1961, se preciza faptul că armata română avea un deficit de nouă avioane IAK-27 R şi 136 de aparate MiG-21 (la 1 ianuarie 1961). Ambele tipuri de avioane costau, fiecare, 3,5 milioane de ruble (la cursul de schimb de 1 rublă = 1,5 lei). Într-un alt document sovietic, din 3 aprilie 1961, se menţionau preţuri diferite: un MiG-21 F costa 514.125 ruble, iar un IAK-27 R – 555.000 ruble (probabil ruble noi, iar dotarea acestora era diferită de variantele standard). În acelaşi timp, preţul la export al unui bombardier IAK-28 era de 1.125.000 ruble.

În cursul vizitei sale din februarie 1961, în România, comandantul suprem al Forţelor Amate Unite a recomandat şi avionul sovietic Suhoi-7 B, pentru dotarea regimentelor de vânătoare-bombardament româneşti, iar generalul Leontin Sălăjan a fost de acord cu includerea a 12 avioane Suhoi-7 B (cu livrare în 1964) şi 11 IAK-27 R (cu livrare în 1963) pe o listă de achiziţii de tehnică militară, pentru perioada 1963-1965.

Cu toate că era vorba despre o recomandare a unui reprezentant al „Fratelui cel Mare de la Răsărit” şi generalul Leontin Sălăjan a susţinut-o la 22 martie 1961, într-un raport trimis conducerii P.M.R. (precizând că erau necesare 12 Suhoi-7 B şi 11 IAK-28 – nu aparate IAK-27 R, aşa cum s-a solicitat şase luni mai târziu, într-un document trimis lui Ion Gheorghe Maurer la 4 septembrie 1961), autorităţile de la Bucureşti nu au importat nici unul dintre avioanele menţionate de comandantul suprem al Forţelor Armate Unite. S-a preferat soluţia propusă iniţial la Moscova (iulie 1960), de înlocuire treptată cu MiG-21 a MiG-urilor 15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17 din regimentele de vânătoare. Totodată, au fost casate avioanele de asalt Il-10 (în număr de 150), iar două regimente de vânătoare (R. 49 şi R. 67 – foste R.277 şi R.158 Av. Reactivă – dotate cu MIG-15 BIS, S-102 şi MIG-17 PF) au fost transformate de către autorităţile române în regimente de vânătoare-bombardament (31 martie 1960).

Primele avioane MiG-21 F-13 destinate României au ajuns în ţară în luna februarie 1962 şi au aterizat pe aerodromul Deveselu (judeţul Olt), unde staţiona Regimentul 91 Aviaţie Vânătoare (înzestrat cu MiG-19 P şi PM). Acestea au făcut parte din lotul de 12 exemplare planificate pentru anul 1962 şi au fost aduse de piloţi sovietici. După finalizarea lucrărilor de extindere a pistei de decolare-aterizare de la Giarmata (judeţul Timiş), toate MiG-urile 21 F-13 au fost mutate lângă Timişoara şi au intrat în dotarea Regimentului 93 Aviaţie Vânătoare.

Ulterior, la Centrul Aviatic de la Krasnodar (în Siberia) a avut loc timp de două luni pregătirea primilor piloţi români care urmau să facă trecerea pe avionul MiG-21 F-13: locotenenţii-colonei Alexandru Marcu şi Dumitru Puiu, precum şi maiorii Gheorghe Zagara, Livius Săbău şi Aurel Gheorghe. La 6 iunie 1962, Alexandru Marcu a decolat primul cu aparatul respectiv şi a fost urmat la scurt timp de ceilalţi piloţi, după care s-au întors împreună în România cu titlurile de instructori pentru MiG-21 F-13. Apoi, în luna noiembrie 1962, piloţii români au început la Deveselu zborurile cu aparatele aduse la 12 februarie 1962 de omologii sovietici, iar la 15 august 1963 a ajuns pe aeroportul de la Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa), tot pe calea aerului, al doilea lot de 12 MiG-uri 21 F-13 – pentru înzestrarea Escadrilei 2 din Regimentul 57 Aviaţie Vânătoare.

Deşi armata română a primit în cursul anilor ’50 şi la începutul deceniului următor mai multe modele şi variante de avioane MiG, o parte dintre aparatele respective erau uzate fizic în momentul importării lor, iar altele nu au corespuns dorinţei autorităţilor militare române. De exemplu, la reuniunea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 26-27 februarie 1963, Leontin Sălăjan a declarat că „n-am fost de acord să cumpărăm MiG-uri fără interceptor. MiG-urile pe care vrem noi să le cumpărăm [sovieticii] au spus că nu sunt gata (subl.n.)”. Potrivit recomandării din iulie 1960 a reprezentanţilor Comandamentului Forţelor Armate Unite şi a planului întocmit la Comitetul de Stat al Planificării în vara anului 1961, România trebuia să importe 44 de avioane de vânătoare MiG-21 F-13 (24 în 1963 şi restul în 1965), 60 de interceptoare MiG-21 PF (36 în 1964 şi 24 în 1965), 11 aparate de cercetare IAK-27 R sau IAK-28 R (în 1963), două elicoptere Mi-4 pentru căutarea de submarine (în anul 1963) şi 12 avioane de vânătoare-bombardament Suhoi-7 B (în 1964). Precizăm că MiG-21 F-13 era un avion de vânătoare echipat cu sistemul de rachete aer-aer de tipul K-13 şi zbura pe timp de zi indiferent de condiţiile meteorologice existente, iar noaptea doar în condiţii meteo normale.

Deoarece producţia de serie a MiG-ului 21 PF a început la uzina „GAZ 30” din Moscova de-abia în anul 1961, livrarea în România a celor 60 MiG-uri de interceptare a fost planificată iniţial pentru perioada 1964-1965, apoi a fost contramandată parţial de sovietici în anul 1962. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care generalul Leontin Sălăjan a menţionat despre situaţia respectivă la reuniunea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 26-27 februarie 1963.

Un an mai târziu, la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), ministrul Leontin Sălăjan a reluat discuţia despre acel subiect controversat, după ce a relatat în prealabil despre modul cum s-a achiziţionat tehnica de luptă pentru regimentele româneşti de rachete, astfel: „Fiind la Moscova pentru alte treburi, apare un proiect de protocol, voi să cumpăraţi 4 regimente de rachete, ce rachete [?], noi nici nu ştiam, nu cunoşteam, nici caracteristici, nici nimic. Şi sigur, am telefonat acasă, «tovarăşi, uite, se propun nişte lucruri în care eu nu mă pot descurca singur», n-am nici o aprobare de la conducere, bineînţeles am spus, că nu sunt de acord, eu nu semnez nici un protocol, am să raportez acasă şi pe urmă mai venim, că nu piere lumea, nu ne-aţi dat atâta timp, mai stăm acuma un pic. Şi sigur, după ce am avut aprobarea, am aprovizionat, însă aşa cum spuneam şi în alte materiale, deodată te trezeşti, cum ne-am trezit acum zilele acestea, uite tu poate să ştii că-i facem un cadou, până acum ne da cu ţârâita MiG-ul ăsta 21 B (corect: MiG-21 PF – nota P. Opriş), acuma ne dă deodată «luaţi 60», numai că la urechile noastre a ajuns şi o veste că a apărut un alt avion. Numai că noi suntem ai dracului, uite, nu vrem, zice că suntem şi noi fracţionişti, da-i banul poporului nostru, da[r] cum, pot să-mi permit eu treaba aceasta, ar fi lipsit de seriozitate şi de cinste dacă mi-aş permite să cheltuiesc banii poporului pe lucruri [pe] care ştiu, sunt convins că deja e învechit şi mai bine mai stau un an, să iau şi eu ce apare mai modern. […]

Anul trecut am fost în fabrica de avioane. Mi-a spus directorul fabricii că nu se mai fabrică (probabil MiG-ul 21 PF – nota P. Opriş), că asta este ultima serie, că trecem la alt tip, mai superior (sic!). Am întrebat oficial, [generalul Vasile] Ionel i-a întrebat oficial [:] «tovarăşi, noi am auzit că aveţi un alt tip». «Nu ştim, n-avem nimic» [au răspuns sovieticii]. Sau când uitase [mareşalul Andrei] Greciko ce i-a spus la chinezi (sic!), îmi povestea când eram în Polonia, povestea cum chinezii au cerut MiG-ul 21 şi zice: «îmi dă cot şi le-am zis că nu am». Dar zic [:] «bine, bine, le-ai zis chinezilor, dar de ce mi-ai spus şi mie acelaşi lucru?». Acum vreo 2 ani nu apăruseră problemele acestea [dintre URSS şi China]. Ei într-adevăr şi mie mi-au spus: «N-avem, Sălăjan, n-avem» (subl.n.)”.

În final, armata română a primit doar 38 de aparate MiG-21 PF, în două tranşe: 14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 de aparate la 18 iulie 1965 (18 MiG-21 PF au ajuns la Escadrila 1 Av.V. de la Deveselu, la 18 iulie 1965). Problema menţionată de ministrul român al Forţelor Armate a fost rezolvată de autorităţile de la Moscova tot în anul 1965, când au fost livrate primele MiG-uri 21 PFM. Acestea au intrat în serviciul operativ în următorul an – prima escadrilă, alcătuită din 12 aparate, fiind gata pentru executarea misiunilor la 1 ianuarie 1966. În aceeaşi perioadă, un grup format din 27 piloţi şi comandat de colonelul Mihai Ferezan (comandant al Regimentului 57 Av.V. de la baza Mihail Kogălniceanu, 1962-1966) a executat trageri cu rachetele aer-aer, montate pe avioane MiG-21 F-13, în poligonul Centrului de instrucţie de la Astrahan (U.R.S.S., mai 1965).

Alte aspecte privind problemele existente în domeniul colaborării militare dintre România şi U.R.S.S. au fost menţionate în şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964). Generalii-maiori Vasile Alexe şi Ion Stoian au afirmat atunci faptul că patru avioane MiG-21 nu erau utilizate în România de cinci luni din cauza defectării unor pompe de presiune, iar livrarea lor de către sovietici întârzia foarte mult. Comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului a susţinut de asemenea că aproape 100 de motoare RD-9 B, utilizate de avioanele de vânătoare MiG-19, nu au fost reparate deoarece uzina din Bacău nu a primit din Uniunea Sovietică o carte în care era descris modul de reparare (aşa-numita „Cartea 8-a”, descoperită întâmplător la Budapesta de generalul Ion Ioniţă).

La rândul său, generalul-maior Ion Stoian a declarat că piloţii nu zburau cu MiG-ul 21 în România din cauza faptului că sovieticii nu au livrat toate căştile speciale de zbor pentru acel aparat, iar documentaţia necesară exploatării şi întreţinerii unor staţii de radiolocaţie şi a unui atelier de verificare a rachetelor de bord a fost primită în primul caz doar parţial, iar în cel de-al doilea caz, cu întârziere. –Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro