Retragerea Occidentului din Afganistan și strategia Federației Ruse în regiune: dilemele politicii interne și externe ruse

Retragerea trupelor americane și cele NATO de pe teritoriul statului afgan și proclamarea Emiratului Islamic al Afganistanului vor schimba ireversibil strategiile statelor din Asia Centrală, a Rusiei și a Chinei asupra întregului areal geografic care include nu doar proximitatea imediată, ci și Orientul Mijlociu și bazinul Mării Caspice. Pe termen lung însă, ceea ce nu pare acum foarte evident pentru capitalele lumii occidentale, această zonă se va transforma radical, iar Vestul va trebui să își regândească abordarea în raport cu aceasta și, mai ales, în raport cu marele câștigător al noului context politic din regiune – China. Prezența militară a lumii occidentale sub stindardul Statelor Unite în Afganistan a fost susținută de comunitatea internațională pentru că aceasta reprezenta o garanție, fie și fragilă, a stabilității. Retragerea, pe lângă valențele simbolice, sugerează sfârșitul hegemoniei americane cu tot ceea ce însemna aceasta în materie de valori, o idee anunțată recent și de faimosul Francis Fukuyama, și mutarea centrului de greutate a politicii mondiale în Asia. În acest nou context regional, deosebit de importantă pentru Europa este strategia Federației Ruse pentru că acesta este acum unicul stat european care are o strategie coerentă în Asia, dar și pentru că, conform Declarației finale a summit-ului NATO din iulie, acțiunile acesteia și cele ale Chinei sunt văzute ca amenințări la adresa securității comunității euro-atlantice. Așadar, chiar dacă deocamdată sunt multe necunoscute, anumite direcții au fost deja creionate la Moscova.

Federația Rusă după retragerea Occidentului din Afganistan: dileme în politica internă

În panica generată de ocuparea rapidă a Kabulului de către talibani, guvernul rus, la fel de șocat, a decis că nu își va evacua diplomații din capitala Afganistanului obținând garanția protecției acestora. O decizie care a părut surprinzătoare luni, 16 august 2021, pentru că mișcarea ,,Taliban” este inclusă în Federația Rusă în lista organizațiilor teroriste activitatea acesteia fiind interzisă pe teritoriul statului rus. Strategic, așa cum a reiterat și Vladimir Putin la întâlnirea avută recent cu cancelarul Germaniei, Angela Merkel, hotărârea asumată de Moscova a fost dictată de pragmatism politic: Kremlinul preferă să lucreze cu talibanii decât să riște să piardă controlul asupra situației în regiune, și, de asemenea, acesta dorește să ofere un mesaj fără echivoc extremiștilor din interiorul Rusiei. În cursul săptămânii trecute, în presa rusă au apărut numeroase luări de poziție ale unor militari, precum și declarația ambasadorului rus la Kabul despre noua guvernare din Afganistan: toate aceste voci încearcă să prezinte situația în tonuri optimiste. Toate aceste voci vizează însă publicul rus pentru că Administrația Prezidențială trebuie să justifice și să legitimeze în fața propriilor cetățeni decizia de a fi în legătură cu reprezentanții unei mișcări teroriste, după cum figurează aceasta în legislația în vigoare în Federația Rusă.

Politic, hotărârea este foarte riscantă ținând cont de faptul că în interiorul Rusiei extremismul ridică probleme de securitate națională și că atacurile teroriste se produc frecvent, ultimul atac cu bombă, deși nerecunoscut ca atare de către autorități, având loc chiar săptămânile trecute. Decizia Moscovei de a purta un dialog cu talibanii, chiar dacă chestiunea recunoașterii Emiratului Islamic al Afganistanului nu este deocamdată pusă în mod public în discuție, poate fi interpretată prin prisma chestiunii regiunii sudice a Federației Ruse, respectiv a republicilor din Caucazul de Nord: Kremlinul a dorit să traseze limite clare prin monopolizarea dialogului cu talibanii, altfel spus, să minimizeze niște riscuri legate de securitatea internă. De asemenea, tot din perspectiva politicii interne, evenimentele din Afganistan au o profundă semnificație electorală. La 19 septembrie 2021 vor avea loc alegeri în Duma de Stat, unul dintre centrele de decizie în politica rusă, iar partidul ,,Rusia Unită” (locul cinci în buletinele de vot) are cel mai scăzut rating din ultimii ani. Partidul Comuniștilor din Federația Rusă (prima poziție în buletinele de vot), pe fondul strategiei electorale pe care mizează forțele de stânga și opoziția sistemică și nesistemică (,,votul inteligent”) promovată masiv în contextul protestelor din iarnă în susținerea lui Aleksei Navalnîi, se află printre favoriți, atât în regiunile din Orientul Îndepărtat rus, cât și în republicile din Caucazul de Nord, zonele cele mai puțin loiale partidului puterii. Partidul Comuniștilor este cunoscut pentru modul în care exploatează dispozițiile electoratului din republicile din sudul Rusiei și nu de puține ori a reprezentat un competitor puternic pentru ,,Rusia Unită”. Kremlinul, prin poziționarea sa în Afganistan, urmărește să câștige electorat în republicile Caucazului de Nord și, de asemenea, să prevină instabilitatea în această zonă. Această ipoteză este întărită și de proiectul de lege votat în Duma de Stat privind revenirea la vârsta de pensionare anterioară majorării acesteia în 2018, acțiune ce a știrbit mult din popularitatea partidului puterii, dar și de recenta discuție între Vladimir Putin și guvernatorul Daghestanului referitoare la proiectele economice pe care centrul federal intenționează să le dezvolte în această republică. În alte cuvinte, pe de o parte, controlul politic al Moscovei asupra regiunii de sud se va consolida și mai mult, iar pe de altă parte, centrul federal își va concentra atenția pe această zonă prin proiecte de infrastructură și investiții.

Dincolo de mizele electorale, provocarea majoră pentru Federația Rusă o reprezintă refugiații afgani și, în general, afluxul de imigranți din republicile Asiei Centrale, care va continua să fie în creștere și care va fi tot mai greu de gestionat, apoi traficul de droguri și de armament. Schimbarea situației în Afganistan pe fondul pandemiei este un semnal încurajator pentru forțele de extremă dreapta și, în general, pentru extremism și xenofobie care vor ridica mai mult decât oricând probleme de securitate societală.

Federația Rusă după retragerea Occidentului din Afganistan: dileme în politica externă

Retragerea Occidentului din Afganistan pune presiuni suplimentare pe Rusia care a pierdut acum un aliat în această zonă în lupta împotriva terorismului. În 2001, susținerea de care s-au bucurat Statele Unite în Consiliul de Securitate al ONU din partea Federației Ruse privind intervenția în Afganistan s-a datorat anume acestui obiectiv strategic al Moscovei, al luptei împotriva terorismului. Orientarea energică spre China, după 2003, a fost ghidată, la fel, de nevoia de a consolida alianța cu acest partener strategic în condițiile în care Occidentul se implicase pe un al doilea front, în războiul din Irak, acțiune ce nu a fost susținută de Kremlin, acesta fiind evenimentul care a și marcat ruptura în relația Rusia-SUA. Analizat prin prisma structurii politicii externe ruse care, deși funcționează pe două dimensiuni – euro-atlantică și asiatică – , dozează diferit eforturile și energiile, noul context regional pune în fața Federației Ruse imperativul consolidării prezenței sale în Asia Centrală și concentrarea resurselor în direcția parteneriatului strategic cu China. De cealaltă parte, China este interesată în menținerea stabilității în regiune și de securitatea rutelor sale comerciale, iar guvernele statelor din Asia Centrală, confruntate cu amenințarea teroristă, își doresc, de asemenea, obținerea unor garanții de securitate și stabilitate fiind dispuse să coopereze atât cu Moscova, cât și cu Beijingul. Pe termen lung însă, evoluțiile din interiorul Emiratului Islamic al Afganistanului vor determina în mare măsură strategiile Rusiei și ale Chinei în regiune.

Federația Rusă mizează acum pe două direcții și abordări distincte: Asia Centrală și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), și a doua, parteneriatul strategic cu China și Organizația pentru Cooperare de la Shanghai. Abordarea aleasă de Moscova, în această fază, pe prima direcție este cea militară, iar pe a doua, chiar dacă deocamdată oarecum neclară, va fi politico-diplomatică și economică. China urmărește realizarea proiectelor de infrastructură din cadrul ambițioasei Belt and Road Initiative (BRI), iar prin așa-numita Inițiativă Economică pentru Pace și relația pe care o are cu Pakistanul va avea o influență majoră în noul Emirat Islamic al Afganistanului și în general în regiune. De cealaltă parte, Moscova, deși ia în calcul cel mai rău scenariu, nu dorește conflicte militare la granițele sale iar din această perspectivă rezonează cu abordarea Beijingului: dacă nu a unei diplomații economice ca cea a Chinei, atunci a direcției politico-diplomatice care presupune și componenta financiară. În legătură cu strategia chineză, două chestiuni rămân momentan nedefinite. Ținând cont de ritmul relativ lent de realizare a proiectelor din cadrul BRI, marea întrebare referitoare la strategia modernizării regiunii și statului afgan preferată de China se referă la rapiditatea și coerența cu care aceasta va fi efectuată. O altă întrebare importantă vizează chiar șansele acestei direcții: în condițiile actuale poate diplomația economică să ofere de una singură garanții politice, respectiv să asigure stabilitatea în zonă, sau va fi nevoie și de o implicare politică directă și activă; dacă da, atunci cum anume va fi realizată aceasta fără a complica și mai mult politica regiunii? În cazul strategiei ruse, în această fază, două întrebări rămân deschise. Cum se va îmbina Moscova abordarea militară cu proiectele geoeconomice din bazinul Mării Caspice, în termeni de costuri și beneficii, și a doua, cum va afecta consolidarea prezenței sale militare în regiunea Asiei Centrale strategia statelor din zonă vizavi de Federația Rusă? În plus, China este în prezent un hegemon în Asia iar acest fapt dezavantajează Rusia. Deși Kremlinul își va menține abordarea pragmatică în regiune, această situație poate crește costurile pentru Moscova.

Statele din Asia Centrală, datorită resurselor și poziției geografice, nu se află în ,,sfera de influență” a Rusiei, duc o politică multidimensională, foarte pragmatică, ghidată de propriile interese și proiecte. China la fel ca Federația Rusă, prin infrastructură și piața hidrocarburilor, are o prezență foarte puternică în aceste state. Deși Kazahstanul, Uzbekistanul și Tadjikistanul susțin abordarea Moscovei, adică cea militară, îngrijorate de creșterea amenințării teroriste, Turkmenistanul rămâne reticent. În fapt, problema pentru Kremlin în acest moment o ridică anume relația cu Turkmenistanul, care și-a păstrat neutralitatea strategică nefiind stat membru al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, care duce o politică extrem de complicată în bazinul Mării Caspice și care forțează Moscova să acționeze indirect și cu multă atenție. Dilema elitei politice ruse rezidă tocmai în necesitatea de a se erija într-un actor militar dispus să acționeze în numele securității tuturor membrilor OTSC și a stabilității regiunii, pe de o parte, și a coopta statele sceptice la o acțiune de apărare colectivă, în cazuri extreme, desfășurată sub egida Moscovei, de cealaltă parte.

Până de curând, politica Turciei în regiune ridica anumite probleme pentru Moscova. Parteneriatul strategic semnat în iulie 2021 între Turcia, Azerbaidjan și Pakistan, pe lângă scopul economic, are și evidente obiective politice și militare. Acordul semnat de Ankara și Baku privind construcția unui gazoduct între provincia Iğdır și republica autonomă Nakhchivan a consolidat poziția Turciei în Caucazul de Sud. După retragerea forțelor militare ale Statelor Unite și NATO din Afganistan, Georgia, unica republică din zona Caucazului de Sud care aspiră la calitatea de membru al Uniunii Europene și NATO și a cărei strategie a vizat trimiterea militarilor în Afganistan în speranța că în acest mod obiectivul său se va realiza mai repede, s-a reorientat spre Turcia. Lipsa garanțiilor privind integrarea în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană a determinat și Kievul să stabilească un parteneriat strategic cu Ankara. În cazul Republicii Moldova, deși parteneriatul cu Turcia nu se referă la asistență militară, acesta are un pronunțat scop economic și, prin susținerea acordată UTA Găgăuzia, și un obiectiv politic, care îngrijorează Kremlinul. În acest mod, excluzând Moscova, Ankara, ajutată și de acțiunile Vestului, a urmărit să își consolideze pozițiile nu doar în regiunea Mării Caspice, ci și în Asia și Europa de Est. Chestiunea Afganistanului oferă însă un avantaj Rusiei pentru că cooptează Turcia în lupta împotriva terorismului și a combaterii traficului de droguri și, prin acestea, o determină să joace mai discret împotriva Moscovei. De asemenea, relația Rusia-Iran va primi un nou impuls atât din perspectiva contextului regional, care determină reînnorirea sau revizuirea alianțelor, cât și datorită faptului că statele europene, în speță Germania, vor prefera să nu își modifice abordarea în ,,dosarul iranian” în termeni absoluți.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro