Revenirea Maurului? Marxisme imaginare si dezastre istorice reale

Avea un ten intunecat, prietenii si familia ii spuneau “Maurul”. Sotia sa, care l-a adorat, venea dintr-o ilustra familie aristocratica. Eroul sau cultural era Prometeu, marele razvratit. Maxima favorita: De omnibus dubitandum. Evreu fiind, si-a detestat evreitatea. Ii admira pe Shelley si pe Heine. Toate revolutiile moderne au fost cumva legate de numele sau. Hegelian de stanga ca formatie, era iacobin prin instinct. Raymond Aron a scris candva despre marxismele imaginare. La doua decenii de la naruirea URSS, un imperiu intemeiat in 1917 pe utopia marxista, excitati de criza financiara din ultimii ani, ideologii stangii se straduie sa recompuna imaginea unui Karl Marx strain de excesele si atrocitatile bolsevismului. Un Marx profet al democratiei de masa, radicala, directa si participativa, un Marx imaculat, fidel lui Hegel, ba chiar, pe urmele lui Marcuse si Sartre, un Marx heideggerian. Un Marx pentru secolul XXI, emancipat, fresh si cool, nascut din spuma marii, scapat de povara stingheritoarelor amintiri din veacul sarmei ghimpate, al proceselor-spectacol, al camerelor de tortura si al Gulagului. Un Marx fara istorie. Un Marx care se indigneaza.

De la Edgar Morin si Alain Badiou, trecand prin Slavoj Zizek si Istvan Meszaros, la Ernesto Laclau si Chantal Mouffe, ne intanim cu aceleasi atacuri la adresa capitalismului liberal vazut ca plutocratie fara suflet. Neo-marxistii sunt acum deschisi catre dialogul cu ideile lui Carl Schmitt in numele ostilitatii comune in raport cu valorile liberale. Recomand aici excelenta carte a profesorului de la Princeton, Jan-Werner Muller, “Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth Century Europe” (Yale University Press, 2011). O carte comparabila cu lucrarile clasice ale unor George Lichtheim, Jacob Talmon si Peter Viereck. Scrie Jurgen Habermas pe coperata a patra: “Jan-Werner Muller illuminates az never-ending debate about true and false democracy”. O carte care, cum scrie Mark Lilla, se ocupa de ideile care intr-adevar au contat politic. Printre cele mai interesante pagini sunt cele despre Georges Sorel, Max Weber, Gramsci, Lukacs, Hans Kelsen, Guy Debord si situationismul, Frantz Fanon, Sartre, Jacques Maritain.

In pofida eforturilor de a reabilita impulsul utopic marxist, istoria intelectuala si politica nu poate fi desfigurata si falsificata. In veacul XX, utopia negativa a invins negativitatea utopica, transcendenta istorica celebrata de marxistii occidentali gen Theodor W. Adorno si Ernst Bloch, a transformat-o intr-un steril exercitiu speculativ. “Realizarea filosofiei” prin praxis s-a dovedit o enorma amagire. Hegemonia despre care scria Gramsci a insemnat hegemonia despotului oriental Djugasvili. Marx nu a fost, cum afirma un filosof roman indragostit inca de ideile celui nascut la Trier in 1818, un vinovat fara vina. “Practica este criteriul adevarului”, spunea Marx, iar acest principiu se aplica perfect in cazul curentelor si regimurilor marxiste.

Leszek Kolakowski avea dreptate: doctrina lui Karl Marx este mult mai ampla, mult mai profunda, mai ramificata si mai sofisticata decat bolsevismul, dar bolsevismul nu poate fi inteles decat ca marxism. Unul simplificat, dogmatizat, fara substanta filosofica reala. Kolakowski a examinatt subiectul in trilogie, precum si in eseul sau “The Marxist Roots of Stalinism” inclus in volumul “My Correct Views on Everything” (St Augustine’s Press, South Bend, 2004, 2010). Public mai jos raspunsul meu la o noua intrebare primita de la Cristian Robu-Corcan pentru rubrica “Pornind de la Kolakowski” din lunarul “Obiectiv Cultural”. Din pacate, acesta este ultimul numar al excelentei reviste din Braila. Sper din suflet ca va renaste cat mai curand. Oricum, voi continua dialogurile cu Cristi in alta revista si le vom strange la un moment dat intr-un volum intitulat, cum e firesc, “Pornind de la Kolakowski”.

http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/52146-pornind-de-la-kolakowski-cu-vladimir-tismaneanu.html

C R-C: În 1949 presa sovietică a lansat o campanie furibundă împotriva “cosmopolitismului”, adică împotriva culturii “burgheze”, occidentale, identificată ca un focar de putrefacţie şi decădere. Era un moment în care Uniunea Sovietică se afla într-o izolare aproape totală faţă de cultura mondială. “Realismul socialist” domnea triumfător. Curgând fără oprire, poeme, filme, romane, tablouri şi monumente îl proslăveau pe Stalin. Religiozitatea populară era resuscitată într-un grotesc melanj de icoane, rugăciuni rostite în cor, procesiuni, cultul relicvelor, mărturisiri de păcate sub numele de autocritică. Numărul 1 al acestei ideologii? Evident, Stalin – cel mai mare filosof, teoretician, om de stat, strateg, economist etc. În acest punct, Kolakowski identifică marxismul ca pe o parodie a religiei, dar una goală de conţinut. Vorbiţi-ne puţin, Domnule Profesor, despre această relaţie a bolşevismului cu marxismul şi despre cum stânga preferă s-o nege sau s-o minimalizeze.

VT: În primul rând, n-aş fi atât de convins că în 1949 putem vorbi de o izolare cvasitotală a culturii sovietice în raport cu aceea mondială. Aceştia sunt anii acţiunilor propagandistice furtunoase, ai congreselor pentru apărarea păcii, ai campaniilor ilustrate de desenele lui Picasso ori ale lui Fernard Leger. Sunt anii poemelor lui Paul Eluard, Yannis Ritsos, Bertolt Brecht, Nazim Hikmet, Pablo Neruda şi atâţia alţii. Sunt anii în care Ilya Ehrenburg ţine discursuri exaltate vorbind “în numele poporului sovietic, poporul care l-a învins pe Hitler, poporul calomniat de duşmani”. Sunt anii în care Aleksandr Fadeev, preşedintele Uniunii Scriitorilor din URSS, autorul romanului Tânăra gardă, îl ataca pe Jean-Paul Sartre, altminteri tovarăş de drum paradigmatic, drept “hiena dactilografă”. Iar Sartre, în locul unei severe riposte, nu-l pune la punct pe Fadeev, ci îl anatemizează pe Arthur Koestler, fostul său prieten.

Teza celor două lagare, formulată emfatic de Andrei Jdanov la conferinţa de înfiinţare a Cominformului din septembrie 1947, se traduce în pandantul său ideologic – postularea conflictului ireconciliabil dintre “cultura progresistă”, creată în URSS şi statele de “democraţie populară”, susţinută de artişti din Vest (ori din China etc.) precum cei pomeniţi mai sus, pe de o parte, şi cultura “decadentă” a unui Occident mercantil, neurastenic, înfeudat unor valori presupuse a justifica rasismul, exploatarea, injustiţia. Este suficient să citim piesele lui Sartre din acea perioadă pentru a regăsi această tonalitate dispreţuitor-apocaliptică în raport cu un capitalism dispreţuit.

Revenind la relaţia dintre stânga şi marxism, cred că se impune un exerciţiu de arheologie a ideilor. În perioada despre care vorbim, cel mai important gânditor marxist era Georg Lukacs. Departe de a se delimita de reducţionismul sociologist al stalinismului, Lukacs scria în acei ani volumul Distrugerea raţiunii, în care oferea o interpretare nemediată a relaţiei dintre ideile unor filosofi precum Schelling, Schopenhauer ori Nietzsche şi interesele sociale ale burgheziei. Scopul era să demonstreze solidaritatea axiologică dintre gândirea stângii revoluţionare şi raţionalism. În egală măsură, în acest tablou maniheist, iraţionalismul devenea expresia filosofică a capitalismului expansionist, agresiv şi, de fapt, muribund.

Sigur, în aceeaşi perioadă, în anii ’50, au existat voci ale unor gânditori de stânga independenţi, în special cei grupaţi în jurul revistei “Socialisme ou Barbarie” (Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Jean-François Lyotard – viitorul teoretician al postmodernismului). Ceea ce atrage stânga radicală către marxism, fie că acest lucru este admis în chip explicit, fie că nu, ţine de teleologia intrinsecă a materialismului istoric. Mai mult, este vorba despre un patos neoromantic, de un iraţionalism gnostic, camuflat în istoricism scientist.

Stânga contemporană pariază pe amnezie şi încearcă să îşi convingă suporterii că bolşevismul a fost o aberaţie, un accident de parcurs. Figuri proeminente ale stângii intelectuale, de pildă celebrul istoric Eric Hobsbawn, sunt gata să condamne catastrofa sovietică ori pe aceea maoistă, dar nu abandonează miturile salvaţioniste din nucleul esenţial al marxismului.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro