Revizuirea Constituției. Acordarea și retragerea încrederii în guvern

Curtea Constituțională a României a dat recent două decizii care privesc direct funcționarea instituției guvernului și relația acestuia cu parlamentul. Cele două au fost tratate de comentariul public în mod radical diferit. Una a fost prilej de acuzații grele la adresa judecătorilor, fiind considerată a fi motivată politic și categoric greșită. Cealaltă a trecut în schimb aproape neobservată, fiind probabil considerată temeinică.

Și eu cred că una din decizii este relativ justificată, dar e cea pe care comentariile publice au considerat-o scandaloasă. Iar pe cealaltă o consider profund eronată, chiar dacă nu știu s-o fi criticat nimeni public – exceptând politicienii implicați, și pe temeiuri greșite.

Să le luăm pe rând.

1. Decizia relativ justificată: este cea din conflictul juridic de natură constituțională provocat de desemnarea drept candidat la funcția de prim-ministru a dlui Orban.

Aici avem pe moment doar un comunicat al Curții care motivează laconic decizia de a constata acest conflict și de a cere reluarea procesului:

„(…) desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă ca scop asigurarea coagulării unei majorități parlamentare în vederea formării unui nou Guvern”.

Motivarea întreagă nu e încă publicată, și nu pot spune că sunt de acord integral ce conține un document pe care încă nu-l cunosc.

Însă pe ceva putem fi de acord toată lumea, doar din afirmația comunicată, care justifică pe cât pot spune o bună parte din scandalul și controversa pe care decizia a provocat-o: CCR pune bețe în roate alegerilor anticipate. Asta e adevărat, cred la rândul meu. Ce motiv vor fi având majoritatea judecătorilor să decidă astfel, nu știu, nici nu contează până la urmă. Rolul instituției este să asigure supremația constituției. Iar constituția noastră, însăși, „pune bețe în roate” alegerilor anticipate.

Simplificând, există trei categori de sisteme parlamentare după prevederile privind dizolvarea instituției, condiția necesară și suficientă pentru alegeri anticipate. În cele din prima categorie, vorbim de o decizie politică. Adică, prin definiție, una pe care instituția decidentă, care poate fi parlamentul însuși și/sau primul ministru, are dreptul legal și o ia doar pentru că o consideră oportună în situația dată, fără constrângeri legale efective. În a doua categorie intră sistemele în care legea prevede explicit, limitativ, condițiile în care dizolvarea e posibilă sau chiar obligatorie. Fără excepție, la nivel de principiu, e vorba de situația în care relația instituțională dintre parlament și guvern nu este și nu mai poate fi adusă în stare de funcționare. În fine, există constituții care nu prevăd posibilitatea de dizolvare a parlamentului înainte de termen.

(Am să fac o paranteză aici, unul din efectele mai puțin vizibile ale instrumentului odios al OUG-urilor a fost și o confuzie, o orbire apropo de relația asta. Senzația, care poate ajunge inclusiv temei de reglementări legale și decizii constituționale, e că guvernul poate, dacă nu chiar trebuie să funcționeze cumva independent de parlament – e învestit iar apoi fiecare instituție își vede de treaba ei, una cu oug-uri, cealaltă cu legi, toată lumea e fericită. Democrația noastră, foarte originală…)

Constituția României pune fără echivoc sistemul nostru parlamentar în a doua categorie. Nu există niciun fel de prevedere privind o decizie politică de dizolvare a parlamentului. Nici președintele, nici primul ministru și nici măcar parlamentul însuși nu au acest drept. După ce trec 60 de zile fără guvern învestit, și după ce se încearcă de cel puțin două ori învestirea unuia, doar atunci președintele poate dizolva parlamentul. Nu e obligat să o facă. În această privință, sistemul nostru e identic la nivel de principiu cu cel din Germania: parlamentul se dizolvă doar dacă nu mai poate susține actul de guvernare.

Desigur, Curtea nu i se poate substitui președintelui într-o decizie pe care, la fel de lipsit de echivoc, i-o acordă acestuia constituția. Nici nu poate să permită altcuiva să i se substituie. Nu poate nici măcar să-i facă proces de intenție. Dar aici nu e vorba de așa ceva, nu? Dl Iohannis însuși a spus apăsat și limpede că desemnarea dlui Orban e un prim pas spre alegeri anticipate, declarațiile și acțiunile dlui Orban confirmând asta, e desemnat nu pentru a fi învestit, ci respins. În aceste condiții, Curtea a trebuit să decidă dacă „forțarea anticipatelor” e compatibilă cu prevederile constituției noastre. Eu cred că cei șapte judecători din majoritate au avut destul temei să considere că nu.

Acestea fiind spuse, cu constituția în mână, Curtea a stabilit că președintele și premierul (desemnat) trebuie să coopereze loial cu parlamentul în realizarea guvernării. Din păcate, în direcția cealaltă, în ce privește responsabilitatea parlamentului în relația asta constituția stă ceva mai prost, iar prevederile pe care le are, totuși, Curtea le-a restrâns punându-le condiții străine de textul constituțional. E drept, nu acum, ci acum vreo zece ani – precedent pe care însă îl urmează orbește.

2. Decizia lipsită de temei luată recent (și, vai!, în unanimitate) de Curtea Constituțională este cea care a declarat neconstituțională angajarea răspunderii guvernului Orban pe anumite proiecte de lege.

Reiau paranteza legată de modul în care existența, uzul și abuzul de OUG-uri au avut un efect otrăvitor inclusiv la nivel de percepție, un alt excelent exemplu este modul în care a normalizat ideea de legiferare urgentă. Iată temeiul deciziei:

„(…) conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată.”

Nu, nu și nu. Asta va fi conform jurisprudenţei Curții, dar conform constituției cu siguranță că nu este. Și nici conform bunului-simț imediat: de ce ar fi nevoie, nu de unul, ci de trei(!) instrumente paralele, având același scop, dintre care două în parlament? De ce la două legiuitorul constituant a stabilit abundent asta, începând chiar cu numele (ordonanța, respectiv procedura de urgență în adoptarea unui proiect de lege), iar la celălalt nu va fi pomenit un singur cuvânt care să justifice interpretarea sus-pomenită?

Pentru că e fundamental greșită, desigur. În realitate, angajarea răspunderii Guvernului este o formă particulară a votului de încredere, instrument care într-o formă sau alta există în aproape toate democrațiile parlamentare. Așa este gândit, așa este scris în constituția noastră, mai exact copiat din constituția celei de-a cincea Republici Franceze. Nu *urgența* e cuvântul cheie ci *importanța* adoptării legii, în forma dorită de guvern, – importanța considerată în raport cu programul de guvernare, desigur, căci ideea că există „domenii de maximă importanță” e în sine o trăsnaie intraductibilă, implică că există și domenii de mai mică până la minimă importanță și un criteriu obiectiv care să facă diferențierea între ele.

Problema nu e doar că interpretarea e străină de constituție, o rescriere practic a legii fundamentale. Problema e că rescrierea asta este, mai ales în contextul deciziei precedente, o rețetă de blocaj – și de asta, din perspectiva asta particulară, înțeleg foarte bine reproșul adus Curții la punctul anterior. După ce a fost anunțată am pus public următoarea întrebare Curții Constituționale: „Dacă președintele provoacă un conflict juridic dacă desemnează un premier cu scopul declarat de a pierde votul de învestitură, în vederea anticipatelor, atunci nu cumva și parlamentul provoacă un conflict juridic dacă votează învestirea unui guvern doar pentru a evita anticipatele?”

Jumătate întrebare serioasă, jumătate haz de necaz. Nu se poate conduce politic o țară prin rezolvarea constantă de conflicte juridice între instituțiile statului. Curtea Constituțională, la fel ca orice altă instituție care interpretează o lege, funcționează cu atât mai bine cu cât apare mai rar nevoia de a se apela la arbitrajul ei, prin urmare are o mare problemă dacă provoacă ea însăși nevoia asta. A stabilit, cu temei constituțional, că desemnarea premierului trebuie să aibă ca scop învestirea guvernului său în parlament; n-a stabilit și că învestirea guvernului în parlament trebuie să aibă ca scop guvernarea efectivă. Din contră, fără temei constituțional, a restrâns semnificativ instrumentul prin care guvernul poate pune parlamentul în situația de a-i trece legile sau a-l lăsa fără mandat.

Sigur, ar fi mai bine dacă restabilirea echilibrului în relația instituțională dintre parlament și guvern s-ar face direct din textul constituțional. Prin urmare,

3. Propunerea, opinia mea politică în privința condițiilor și consecințelor acordării sau retragerii încrederii parlamentului într-un guvern este copierea în întregime a modelului german.

Cel de care vorbeam anterior, și cel pe care l-am copiat doar în ce privește protejarea parlamentului de dizolvare ca decizie politică, nu și privind obligația acestuia de a susține actul de guvernare – de unde și situația în care ne aflăm zilele astea.

Mai precis, noua constituție ar trebui să prevadă moțiunea de cenzură constructivă, parlamentul demite un guvern doar în procesul în care învestește de unul singur un altul. De asemenea, angajarea răspunderii Guvernului ar trebui să fie tratată ca vot de încredere, dacă parlamentul o respinge atunci fie învestește alt guvern, fie este dizolvat. Pe model francez, combinat cu cel de aici, angajarea răspunderii va fi restrânsă la o singură lege pe sesiune parlamentară, pe lângă bugetele anuale, lege care trebuie să fie și parte a programului cu care guvernul a fost învestit.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro