Sate gen cartier, case tip nimeni (2)

La un moment dat era cât pe ce să fac și eu ce face toată lumea. Nu din cauza principiului care sună exact cum am zis/scris, constând în faptul că nimeni nu pare-a se mai putea abține să nu-și imite vecinii, colegii, prietenii, rudele, și-anume trăgându-și absolutamente fieștecare câte-o căsuță/viluță/cabană undeva la țară. („La țară”, cică… sau și mai dubios ori măcar iluzoriu: „în natură”!) Deci nu fiindcă e la modă, fiindcă avem bani destui ori ne îndatorăm ca să părem avuți, nu fiindcă tre să intrăm toți în rândul modelelor economico-sociale a căror imagine ne urmărește peste tot, obsedant, așadar ne domină. Ci pur și simplu, în umilu-mi caz, fiindcă mor.

Mai exact: fiindcă mă otrăvesc. Și mai exact: fiindcă de 35 de ani locuiesc, muncesc și mă-nvârt zilnic doar prin buricul Bucureștiului, unde toxicitatea gazelor automobilistice și pudra prafului negru degajat de eșapamente este constant maximală, peste orice limită anormală, pe cale de consecință otrăvindu-mă consistent, nonstop. De-aici mi se va trage. Urmând să expiez sugușat, cu plămâni mai găuriți și-nfundați și fleșcăiți și sluțiți decât ai tabagiștilor supercanceroși. Probabil într-un infarct fie brusc, fie în plin somn profund, nestricat de banalul coșmar readucător la veghea numită viață. Și, oricum, precis (relativ) prematur.

Așadar și-n cazul personal o soluție ar fi (mai exact, ar părea să fie), așa cum cred toți: mutarea „la țară”. Concret, cumpărarea unei amărâte de căsuțe vechi, încă-n picioare ori în ruinare jenantă, fie recondiționând ceva-ceva, fie mai bine dărâmând și ridicând 4 (hai 6-8, 10-12) noi pereți, pod mansardat, acaret-magazii… Căci bine știți: inițial îți propui ceva „modest”, ajungi la ceva „complex”, multiplu, chiar trufaș; fudulie niciodată mărturisită, totuși/întotdeauna totem, zeu, icoană, eu propriuzis. Urmând strămutarea (entuziastă), implicând naveta (oțioasă).

Naveta sat–oraș, preț de 20-30 de kilometri, costând minimum 2 ore la dus în zori, 2 ore și-un pic la-ntors seara, deci pretinzând peste 4 ore petrecute zilnic în târșâirea de melc bleg, mai mult așteptând în dosul altor mașini (adică al gurilor lor de slobozit dioxizii și-acizii pucioaselor de omor) în lanț sudat/sugrumat. Deci tot cu câte-o dublă suspendare și expunere intensă în otrava gazelor de benzini, motorini, gepelei, uleiuri arse, cenuși păcuroase. Ulterior, în final pensionarea cât mai grabnică cu putință și… la pescuit alimentar sau sportiv cu tine, pe multpreamăruntul veci pe care poate că-l mai poți pupa. Negreșit într-o căsuță „la țară”.

„La țară” – ce vorbă fără sens. Azi. Căci astăzi „țara” nu mai e nicidecum „țară”; adică deloc semănând cu satul de odinioară, din amintirile din copilărie sau din imaginarul cărților de folclor sau de povești nemuritoare. Satul abordabil astăzi este (de nu e cu totul, devine curând) cartier, suburbie, rizort de blocotețe turnate ca pe bandă rulantă, identice sau doar aproape identice, neapărat îngrămădite, cu abia 2-3 metri până la zid și gard, până la viluța/vila/viloaia sau blocul vecin. Devălmășie modernă, dar tot indiscretă, indecentă, promiscuă, comunală, cu sentimente deloc comunitare și resentimente antisolidare. Și-n plus, nu cu fum alb ieșind poetic din hornuri, nu cu miros rarefiat și chiar dulceag de gătejoare și buștenași arzând în pale. Ci cu același damf și buh de motorină-benzină-gaz-uleiuri porcoase, casele, vilele și blocotețele actuale, ca și toate mărcile de autovehicole și autobuze/rate care zbârnâie pe toate drumurile, pe lângă și peste trotuarele și prin curțile omenești, folosind aceiași combustibili (numiți fosili, în realitate trotili focoși, fitili trinitrotoluenici) ca-n orice târg, orășel, oraș, municipiu, metropolă. Tot frigul domină, iar căldura domestică tot cu gaze, păcuri, brichete de cărbuni și scurtcircuit electric producându-se.

Cât despre gunoaie, resturi, reziduuri, ei bine, la „țară” ele se adună camion peste camion, basculă peste basculantă, microbuz peste portbagaj, ba chiar și pungi de plastic peste pungoaie și saci, pline toate de moloz de construcții, deșeuri menajere, mobilă distrusă, plastice și cauciucuri aruncate noaptea sau în zori de către parcă absolut toată lumea. Mormane de gunoaie nu rareori puse pe foc, arzând mocnit sau în vâlvâtaie, totdeauna fumegând negru, vârtos ori pirpiriu. Surse de noxe care fac nori statici sau călători, asfixiind nu doar topografia zonală, ci inclusiv orașul de la 10-30 de kilometri. Asediind oxigenul, ozonul, biosfera, atmosfera, stratosfera, spațiul interplanetar, galaxia. Exagerez. Gravitația reține tot ce emanăm mizerabil la nivelul antroposferei înălțimii de om.

Pute rău noaptea peste sate, pute-n zori, spre prânz, dupăamiază, la asfințit, seara, noaptea. Miros greu, toxic, exact ca-n București. Deși nu negreșit olfacția contează, nu disconfortul nării e marea problemă. Ci sursa jenei: vaporii, gazele, cenușile și funinginile care-ți cotropesc plămânii, mucoasele toate, așadar sângele, plasma, creierul, integralul organic. Căci se moare cenozat peste tot. Numai în inimă de pădure (de mai există pe la Câmpie așa ceva), numai departe detot, pe vârf de munte, pe platouri muntoase și pe delurimile nepopulate/subpopulate/depopulate mai există viață de om.

E drept, mai există (de cauți) căsuțe cu petecéle de grădinuță. Asta, de cauți repede, căci respectivele așezări și gospodării de-altădată dispar iute, chiar sub ochii tăi. La marginile Bucureștiului fenomenul panromânesc se vede cel mai bine. Bătrânele case, modeste, în ramolire deprimantă, și-au înstrăinat deja tot ce era livadă, grădină, grădiniță, strat de flori, pământ de săpăligă sau de scurmat de pisică. Au vândut totul în parceluțe. Pe care s-au ițit ditamai arătare de căsoi, vile sau viloaie cu mai multe etaje, blocuri de apartamentoaie, apartamente, apartamențele.

La un moment dat am vrut să cumpăr un teren. Deloc mare, doar cât să-mi ajungă pentru căbănuța unei refugieri ocazionale, unui somn printre adânciri și mai îndepărtate (păduratice) de orice dezlănțuire vizuală, sonică și olfactivă, proprie civilizației individualist private, tehnologice, demografice, triviale. Bucata respectivă avea o deschidere mică la stradă, cât de poartă, potecă sau drumeag, ducând spre-o grădină cotind și-ascunzându-se pe după două case, și terminându-se direct în câmp agrar. Proprietara, o bunică singură și de etate aproape incredibilă, cerând însă mult peste ce merita. Și nu ea însăși, biata femeie, cât fiicele ei, desigur trăitoare în orașe îndepărtate, însă care nu-i permiteau a scădea din preț. Au trecut anii (anii foarte mulți ai femeii s-au mai prelungit), anunțul ei cu „teren de vânzare” în gard rămânând valabil. În realitate, doamnele urbane care erau fetele sale nu voiau deloc să vândă grădina chiar baba, obligând-o astfel să le lase și să le cedeze lor totul, fără să se mai atingă chiar ea de vreun ban. Când va fi murit, precis se vor fi certat, împăcat, vânzând și împărțind între ele după independentul și autonomul lor plac.

Între timp citisem sau văzusem un alt mic teren. Situat chiar la răscrucea dintre șoseaua lăturalnică și un râu sau pârâu, chiar dincoace de cărăruia care despărțea colțul vandabil de mica albie. Albia sau vălișoara de râu momentan plin de buruieni și sălcii sălbatice (așadar de vegetații, de verde), apa respectivă când curgând mai lin, când mai înfoiată, deci lent, plus cu gunoaie băltind și olecuță putoare de hoit. Dar care s-ar fi putut drena și monitoriza igienic, cumva/cândva. Colțul era promițător, fără-ndoială romantic. Mai ales că dincolo de verdele albiei și de firul apei era terenul ierbos și un pic bătucit a unui târg săptămânal de cai, apoi câmpuri cât vedeai cu ochii, veritabil bărăgan agrar, culturi mănoase, orizont, cer infinit.

(Am mai prins târgul cabalin. Modest, putând vedea-n el până-n 20 de animale și 5-6 căruțe, despre iepele sau armăsarii atletici/frumoși și plini de șei țintate cu artă veche stăpânii și geambașii fălindu-se, despre cei subnutriți și plini de răni violente oamenii mințind cum că singuri se mușcă ori cad și se rănesc prostește.)Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro