Science Report: De ce sunt, dom`ne, unii mai motivați decât alții? Stresul poate avea efecte surprinzătoare asupra memoriei. Ce aveau oamenii cu urșii acum peste 300.000 de ani?

​De ce sunt, dom`ne, unii mai motivați decât alții? ● Stresul poate avea efecte surprinzătoare asupra memoriei ● Ce aveau oamenii cu urșii acum peste 300.000 de ani?

De ce sunt, dom`ne, unii mai motivați decât alții?

Să luăm un caz clasic! A început noul an, trebuie să te duci cu drag la muncă, și tocmai observi că sărbătorile și-au pus amprenta pe tine sub forma unor colăcei în plus. Păi, ce or să spună colegii? Că ești vreo balabustă care nu se poate abține de la jumări și sarmale? Nu se face. Așa că îți faci abonament la sală, juri că în șase luni o să arăți mai bine ca zeii olimpieni, și te apuci de treabă.

Cam după vreo săptămână sau două, ți s-a luat și de sală ca de mere acre, și te gândești că dacă te place cineva, te place și așa cum ești, mai voluptuos/voluptoasă. Păi, până când o viață amară? Cam atât cu motivația. În schimb, te uiți că alții trag ca disperații, și își numără pătrățelele abdominale mai ceva ca pe tabla de șah. Cum reușesc ăia, dom`ne, să găsească motivația? Ei bine, aici e vorba de știință… nu glumă.

O explică mai mulți oameni de știință. Mai exact, e vorba de cum funcționează creierul fiecăruia. Să vă explic! Totul ține de chimie. Spre exemplu, de un neurotransmițător care se numește dopamină. Ați auzit de el, i se mai spune și hormonul fericirii.

Ei bine, studiile realizate pe mai mulți subiecți au arătat că la unele persoane, în cazul unor activități cum sunt cele menționate mai sus, dar și în altele în care este vorba de efort + răsplată, dopamina se eliberează diferit. La unii se înregistrează cantități mai mari de dopamină în zona cortexului responsabilă cu motivația și dorința de a primi răsplata. La alții, se eliberează preponderent în zona asociată emoțiilor și a percepției riscurilor.

Pe scurt, pe unii îi determină să acționeze pentru a-și atinge scopurile, implicit răsplata. Pe alții mai puțin. Deci, asta e, creierul e de vină. Aici trebuie să lucrați voi cu el, să îl luați la o discuție față în față, și îl convingeți că simpla dorință de a face sau a obține ceva nu e suficientă. Mai trebuie pus și „osul la treabă”. Asta e. Case solved!

Stresul poate avea efecte surprinzătoare asupra memoriei

Să fii stresat nu e deloc plăcut, o știm toți. Mă rog, v-am rupt gura cu informația asta, dar nu despre ea era vorba, ci despre un mic detaliu legat de stres și cum poate el să vă ajute cu memoria pe termen scurt. Cică ar fi chiar benefic în doze mici.

Asta o spun niște cercetători de la Universitatea din Georgia, SUA, care au testat mai mulți voluntari (ca la vreo 1.200), cu scopul de a vedea cum le afectează stresul capacitățile cognitive. Pentru asta, le-au dat un chestionar în care trebuia să își aducă ăia aminte ceva, chestii de genul ăsta, legate de memorie.

A reieșit că ăia stresați rău de tot uitau de la mână până la gură. În schimb, cei care aveau un nivel mediu/redus de stres au arătat o îmbunătățire a memoriei pe termen scurt. Evident, ei au avut cele mai bune rezultate la testele amintite. Apropo, la fel a fost și la șoareci. Aceleași rezultate.

În concluzie, nu putem decât să vă dăm cel mai inutil sfat care s-a dat vreodată… nu vă mai stresați așa tare, că uitați și ce ați citit aici! Luați-o mai ușor, că e mai bine! Aia e!

Ce aveau oamenii cu urșii acum peste 300.000 de ani?

Dacă aveau ceva personal, n-avem de unde ști și nici nu vom ști vreodată. Noutatea, dacă îi putem spune astfel, vine din situl german de la Schöningen, acolo unde a fost descoperit cu ani în urmă și cel mai vechi set de sulițe complete, unul vechi de peste 300.000 de ani. Ideea este că săpăturile recente au scos la lumină falange de urs de peșteră care prezintă tăieturi atipice, în sensul că nu par a fi fost făcute în scopul extragerii țesutului muscular.

În principiu, nu prea ai ce țesut muscular să iasă de pe falangele ursului. Comparând mostrele cu altele bine cunoscute din perioadele relativ mai noi, s-a ajuns la concluzia că tăieturile respective, scurte și extrem de precise, au fost realizate pentru a secționa și a îndepărta blana animalului. Pe scurt, indivizii ăia de acum vreo 320.000 de ani foloseau blana urșilor de peșteră pentru a-și crea, cel mai probabil, veșminte.

Acum, descoperirea asta nu e vreo mare revelație. Doar nu își imagina nimeni că indivizii preistorici alergau în popoul gol pe acolo, precum Yeti – Abominabilul Om al Zăpezilor. E adevărat, cei în cauză trăiau în interglaciarul Mindel-Riss, adică o perioadă caldă, asemănătoare cu cea de azi. Chiar și astfel, iarna tot era frig de le clănțăneau dinții în gură și i-am fi găsit pe toți rânjiți în permafrost, ca pe mamuți, dacă nu își făceau și ei niște haine.

Noutatea vine de la dovada colectării blănurilor, descoperirea menționată fiind cea mai veche de acest gen din lume. Cât despre relația om-urs din Pleistocen, stați liniștiți, există situri peste tot în Europa, din Georgia și până la Atlantic, care arată că ursul de peșteră era vânat în mod constant. Ba chiar există dovadă existenței unor comunități specializate în acest tip de vânătoare. Și nu, nu vorbim neapărat de Homo sapiens ci, în special, de Omul de Neanderthal.

Sursa foto. profimediaimages.ro