Școala şi egalitatea de şanse

Să fim oneşti: românului nu-i place egalitatea. Nici măcar atunci când o clamează. Vârstnicii care contestă “pensiile nesimţite” ale diverşilor rentieri ai lumii noi nu o fac în numele egalităţii, ci în cel al invidiei: adică de ce să aibă ăia şi noi să n-avem? Ce, noi n-am muncit? Noi nu merităm? Noi nu suntem oameni? Nici statul comunist – care se pretindea egalitar – nu era populat de cetăţeni cu acest crez: ruralii erau dispuşi la orice pentru a-şi împinge copiii spre “domnie”, iar intelectualitatea urbană, dimpreună cu cadrele de partid (care monopolizaseră poziţia burgheziei interbelice) voia să-şi păstreze statusul social.

De unde o concurenţă acerbă (inclusiv, sau mai ales, la nivelul stereotipurilor imaginare), pe care vremurile postrevoluţionare au rezolvat-o – original – cimentând o stranie alianţă a unei părţi a fostei intelectualităţi (plus cadrele) cu o parte a lumpenului ceauşist împotriva altei părţi a intelectualităţii şi a proletariatului.

În Occident, egalitatea a fost – şi, în bună măsură, a rămas – o creaţie a păturilor înstărite, care au înţeles că deşteptarea, luminarea şi cointeresarea norodului în producţia de bunuri pe care o face cu putinţă ştiinţa şi tehnica modernă înseamnă prosperitate pentru toţi. Iar principala menire a prosperităţii e aceea de a reduce tensiunile sociale, căci, putând avea mai mult, fiecare e orientat spre propria înavuţire şi e mai cooperant cu cei de care depinde aceasta. Uneori lucrurile acestea s-au făcut (relativ) lin – precum în Anglia şi Olanda – alteori cu şocuri care au amprentat anumite perioade istorice – cum e cazul Revoluţiei Franceze. E destul de interesant faptul că, după 220 de ani, noi nu (mai) vedem partea pozitivă a acestei Revoluţii – abolirea privilegiilor feudale, “Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, punerea bazelor dreptului modern prin unificarea celor două tipuri de legislaţie existente în Franţa Vechiului Regim (care-şi va găsi expresia în Codurile Napoleoniene) – ci doar pe cea negativă – regicidul (care, ţinând cont de ungerea sacrală a Regelui, e văzut ca un deicid), Teroarea, mascarele din Vendée etc. Pentru noi, Revoluţia e o zdruncinare apocaliptică a rosturilor lumii, care era bine aşezată în temeiurile ei încă din zilele Facerii. În acea “lume tradiţională”, fiecare îşi avea locul şi rolul lui şi era de neconceput că cineva să-şi transgreseze condiţia pentru a deveni altceva. Această (literal) alterare a condiţiei umane ar fi stricat rânduiala întregului univers şi ar fi atentat la ierarhia imuabilă a Creaţiei. Fireşte că şi-n această ordine exista nedreptate, însă ea era înţeleasă ca o încercare menită a-i aminti celui ce-o îndura de smerenia cu care trebuie să-şi intensifice rugăciunile către singurul Stăpân ce poate reechilibra balanţa dreptăţii. Bineînţeles, exista şi impostură, şi hoţie (inclusiv de stat), şi tâlhărie, însă – mai devreme sau mai târziu – toate acestea cădeau sub pedeapsa Judecătorului suprem şi prăbuşirea celor puternici era prilej de reflecţie asupra fulgerului ce cade din cer pentru a-l mistui pe cel ce-a cutezat păcatul trufiei.

Cu excepţia paşoptiştilor – care sunt şi ei un ciudat amestec de iluminişti întârziaţi şi romantici – la noi egalitatea n-a avut mare audienţă. Vechea boierime nu o înţelegea, întrucât fusese crescută în logica existenţei mai multor “specii” umane, pe care nu le unea decât un singur lucru (care, de altminteri, le era comun cu animalele): faptul că erau alcătuite din fiinţe muritoare. Enorma masă de ţărani care trăiau la limita umanităţii (şi cultivau – la început de secol XX – pământul cu o tehnologie inferioară celei a strămoşilor lor romani) nu era deloc sensibilă la această temă (spre disperarea puţinilor socialişti de convingere de pe meleagurile noastre). Şi era – şi e – firesc să fie aşa: singura formă de egalitate pe care românul a cunoscut-o de-a lungul “istoriei lui milenare” a fost aceea a sărăciei şi a mizeriei. Când unor oameni flămânzi şi în zdrenţe li se aruncă nişte resturi de mâncare, nu le vor împărţi fratern, ci se vor arunca asupra lor şi se vor bate pentru a apuca fiecare cât mai mult, în dauna celorlalţi. Ceauşescu însuşi a înţeles foarte bine acest lucru, căci “raţionalizarea” bunurilor de strictă necesitate, departe de a concentra la vârf tensiunea socială, o făcea să se disipeze în certurile de la cozi, în invidia (şi-n acelaşi timp, în dependenţa) faţă de magazioneri şi vânzătoare, ori în lucirea feroce a privirii celor ce-şi apărau, cu mâinile încleştate, bunul obţinut numai ei ştiau cum.

În ciuda a ceea ce ne predică stânga (fie ea democrată, fie radicală), săracul nu e nici utopic, nici generos, nici egalitar. E cât se poate de pragmatic, pus pe căpătuială (şi dispus să ignore convenţiile cărora bogaţii li se supun) şi mânat de ambiţia de a-i face pe alţii să simtă umilinţa pe care lui i-a fost să o cunoască în vremuri de mizerie. Aşa se explică faptul că, în bună măsură, în Occident fiii de bancheri au fost ideologii egalităţii: pentru că ei erau mişcaţi de mizeria pe care o vedeau – adesea doar pe fereastra trenului sau a maşinii – şi-şi doreau ca toţi să aibă parte de belşugul de care ei (ce mai păstrau reziduurile unei morale a ascezei) se simţeau vinovaţi, dar la care nu puteau renunţa. Invers, în “socialismul real”, imediat ce au ajuns la putere, “tovarăşii” au început să se îmburghezească, creând “noua clasă” care a sfârşit nu atât într-o gerontocraţie decrepită, cât într-una de tinere odrasle, care s-au lansat fără complexe în afaceri, cu sentimentul că ei sunt aleşii “lumii noi”. Sub carcasa ideologică, de care toţi trebuiau să ţină cont, dar pe care nimeni nu o lua în serios, şi în comunism “lupta de clasă” era acerbă. Şi – aşa cum se întâmplă adesea – după ce strigaseră după egalitate, cei ajunşi sus nu voiau nimic altceva decât să-şi sporească beneficiile, să le stabilizeze şi să le transmită urmaşilor.

Or, cea mai eficientă cale de stabilizare a condiţiei sociale privilegiate în comunism s-au dovedit a fi studiile. Partidul, dincolo de retorica lui muncitorească, avea nevoie de personal calificat în industrii şi – de la un moment dat – chiar activiştilor li se cerea o anumită competenţă “în sectorul lor” (iar aceasta nu mai era direct deductibilă nici din statutul de ilegalist, nici din frica absolută pe care o inspira funcţia în anii ’50). Mai mult decât atât, studiile stabileau o punte între oligarhia roşie şi lumea burgheză ce o precedase. Dincolo de oamenii politici ai interbelicului – care, în ciuda imaginii pe care ne-am făcut-o despre ei în ultimele decenii, în epocă erau văzuţi exact la fel (dacă nu mai rău) decât oamenii noştri politici de azi, – cei cu care luaseră contact direct comuniştii de primă oră, prin fabrici sau în facultăţi, erau ingineri, profesori, oameni de ştiinţă. Adică genul de persoane a căror autoritate se bazează pe competenţă, iar competenţa pe formare. În “noua ordine”, autoritară, pe care au edificat-o, cei veniţi la putere după ’44 au întrevăzut – destul de corect – potenţialul acestui tip de autoritate, mai ales în logica creării industriilor, a dislocării şi a mobilizării maselor pe care aceasta o presupunea. Aşa se face că, pe cât de tare a fost “războiul ideologic” în domeniul umanioarelor, pe atât de nesemnificativ a fost în disciplinele “tari”, cele “mobilizate” în construcţia efectivă a socialismului. O bună parte din dascălii interbelicului au supravieţuit în politehnici, institute agronomice şi veterinare, facultăţi de ştiinţe (iar după 1964 şi în cele umaniste) şi şi-au transmis mai departe nu doar cunoştinţele, ci şi modul de-a fi, impregnat de distincţia Herr Professor-ului de modă veche. Nu e întâmplător faptul că figurile de marcă ale Partidului (începând cu cei doi Ceauşeşti, dar nu mai puţin Maurer, Brucan şi atâţia alţii) s-au vrut ba academicieni, ba profesori, ba doctori în diverse (şi prin diverse ţări) şi – în multe cazuri (Petre Roman e un bun exemplu) – şi-au plasat copiii în ierarhia academică.

Căci, spre deosebire de funcţie – care era baza puterii, dar era supusă capriciilor “rotaţiei cadrelor” – diploma şi titlul academic permiteau menţinerea unei stabilităţi sociale peste media curentă a acelor timpuri (mult mai fluctuante decât le vede nostalgia cu care privim trecutul recent). În fapt, diploma universitară conferea în comunism un statut analog celui al “nobilimii de robă” în Franţa Bourbonilor. Şi nu doar în comunism – care, deopotrivă, cu extinderea şi limitarea numărului de admişi în facultăţi, licee teoretice şi licee vocaţionale stabilizează sistemul – ci în toată istoria noastră modernă şi contemporană. Căci, la fel ca-n Occident pe vremea lui Carol cel Mare, şi la noi – un mileniu mai târziu – crearea statului presupune nu doar o boierime veche care se investeşte în politică, ci şi o mână de petits lettrés, care să asigure funcţionarea unei administraţii care se vrea (cât de cât) modernă. Încă începătorilor Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu le urmează, în a doua generaţie, Mihail Kogălniceanu şi Titu Maiorescu. Dezvoltarea statului presupune diversificarea oamenilor de carte, profesionalizarea lor, crearea de caste (ca societăţi profesionale), investirea politicului şi revendicarea, în interiorul acestuia, a privilegiilor bazate pe competenţă. Oricât de straniu ar părea, după şocul brutal al primului său deceniu, comunismul preia acest model şi îl dezvoltă înlăuntrul proiectului său economico-social.

Lipsită de mica sa franjă de lume prosperă – ce se evidenţializase în interbelic şi pe care comunismul o lovise programatic (după ce fusese afectată şi de tensiunile politicii dintre 1938 şi 1944, şi de Război) –, România apare drept ceea ce era de fapt: o ţară săracă şi înapoiată. Într-o lume a nevoilor şi fără mari perspective, jocul social e – inevitabil – unul de sumă nulă: cel ce agoniseşte ceva, o face pe seama celorlalţi. Într-un asemenea mediu nu e loc de milă şi de generozitate; a împărţi cu ceilalţi, înseamnă a pierde ceea ce ai obţinut. Ca atare, scopul nu e egalitatea, ci, dimpotrivă, diferenţierea socială şi – mai ales – stabilizarea ei printr-o serie de acte şi de ritualuri menite a o consacra. Doar într-o lume prosperă (şi care are perspectiva creşterii constante) jocul social e unul de tip win-win, în care creşte beneficiul tuturor şi fiecare obţine (evident, în proporţii diferite) dividende ale bunăstării generale. Nu e cazul României, decât – eventual – într-un scurt interval de 10 (1965 – 1975), maxim 20 (1962 – 1981) de ani, în care are loc o urbanizare accelerată, dublată de dezvoltarea serviciilor şi de forme incipiente (şi, bineînţeles, socialiste) ale consumerismului. E suficient pentru a se crea o nouă pătură socială de intelectuali (ingineri, profesori, medici) care preiau statutul burgheziei interbelice, dar prea puţin pentru a o stabiliza social (ca factor decizional, între aparatul superior de partid – singurul abilitat a formula politica şi politicile timpului – şi masa, covârşitoare, a “oamenilor muncii din uzine şi de pe ogoare”). Puterea acestor oameni – atâta câtă e ea – derivă din diploma lor şi din competenţa pe care aceasta o acoperă. Recăderea României în sărăcia anilor ’80 are ca efect restrângerea dinamicii economice, reducerea ponderii expertizei în economie (care revine la exportul de materie primă), monopolul comenzii (ce se dispensează de sfatul specialiştilor şi cade în autoritarism pur) şi pauperizarea, care loveşte mai ales în mediile urbane (lipsite de grădina ce asigură subzistenţa şi micul comerţ din rural). Agitaţiile – e drept, mai curând surde – ale intelectualităţii anilor ’80 traduc conştiinţa declasării ei pe fondul degringoladei economice a ţării.

După Revoluţie, doar o mică franjă a oamenilor cu diplomă au reuşit în originala “economie de piaţă” românească. În linii mari, le-au fost necesare două atuuri: funcţia (fie menţinută, fie obţinută pe valul contestării) şi conexiunile (esenţiale pentru a menţine în funcţiune întreprinderea pe care-o conduceau – pe fondul prăbuşirii lanţurilor de producţie ale economiei centralizate – până în clipa în care putea fi convertită în proprietate personală). Numai că, înainte de funcţie sau, mai exact, tocmai pentru a o obţine, era necesar prestigiul competenţei (opus numirilor politice din ultimii ani ai lui Ceauşescu), iar acesta era “acoperit” de o diplomă. Diploma nu e suficientă pentru a avea succes în lumea nouă, însă e necesară. La bază, reluarea urbanizării în ritmuri accelerate şi dezvoltarea aparatului de stat cer o mulţime de diplome pentru activităţile din oraşe (într-o vreme în care “sectorul privat” era, în bună măsură, alcătuit din buticuri de lemn). La vârf, diploma obţinută – nu contează cum – permite transmiterea statusului (câteodată chiar a funcţiei) în familie. Pentru “elita” oraşelor, diploma – şi, din ce în ce mai mult, titlurile academice – permit convertirea averii în putere, deoarece dau o patină aristocratică nouveaux riches-ilor (sub care aceştia pot ascunde secretul primului milion), iar pentru ruralii pe care descompunerea agriculturii socialiste i-a aruncat pe drumuri, diploma e pur şi simplu garaţia unui serviciu la oraş (şi, implicit, a unui credit pentru casă).

Dat fiind că toată lumea vrea diplome, şi încă repede – şi cu costuri minime – “oferta” “se adaptează” “cererii” şi, vreme de un deceniu şi jumătate “fabricile de diplome” lucrează la turaţie maximă. Ceea ce se poate vedea retrospectiv este faptul că, la fel ca-ntotdeauna, şi de astă dată, inflaţia nu a profitat cu adevărat decât puţinora. În speţă celor care “trebuiau să-şi ia” atestatul de studii superioare, de masterat, doctorat sau mai ştiu eu ce titluri. Nu pentru a trăi din ele – la fel ca majoritatea celorlaţi “colegi” ai lor – ci pentru că erau necesare într-un CV de la care pornind se construia o altă carieră. “Fabricile de diplome” au fost – cu sau fără ştiinţă – nişte mecanisme de albit biografii şi de “reparat” genealogii. Onest vorbind, odată ce şi-au îndeplinit misiunea, au devenit inutile. Inflaţia are sens doar dacă e sub control; inflaţia permanentă înseamnă ruină garantată. Astăzi, emiterea de diplome în masă nu e mai necesară, ba chiar e contraproductivă: cei care “trebuiau” să şi le ia, şi le-au luat şi acum au ajuns la vârsta studiilor copiii lor. Numai că – cu rare (şi triste) excepţii – aceşti copii nu se înghesuie la univesităţi cu nume ciudate de prin varii târguri ale patriei, ci îşi încep ucenicia (cu trei – patru limbi la activ) la “Casa Paleologu” şi-şi desăvârşesc formaţia între Viena şi San Francisco. Când se întorc de acolo, dacă se întorc, vor avea “aura” titlului obţinut în străinatate, singurul menit “a închide gura” celor care au şi ei doar o hârtie culeasă de pe cine ştie ce picior de plai mioritic.

Inflaţia de diplome din a doua jumătate a anilor ’90 şi 2000 a fost la fel de iluzorie ca şi “cupoanele” de acţiuni ale d-lui Coşea. De15 ani universităţile noastre produc Gastarbeiter-i cu titluri universitare. Într-un oraş mai acătării din România e greu să mai găseşti un taximetrist sau o chelneriţă fără facultate; în Occident, de la căpşuni până la construcţii, totul poate fi pav(oaz)at cu acte emise de Ministerul Educaţiei Naţionale. Diplomele autohtone nu mai valoare decât “unde trebuie” şi “pentru cine trebuie”. Pentru restul nu sunt nimic altceva decât carton. Problema e alta: cei care s-au căţărat unde s-au căţărat cu ajutorul lor n-ar vrea să fie expuşi nici ridicolului ce-a urmat dezvăluirii locului (aproape utopic) unde şi-a făcut studiile cutare senator, ministru sau şef de Agenţie Naţională, nici acuzelor – perfect probate – de plagiat ale doamnei Şercan. Poate că unii ar vrea să se piardă în mulţime şi-n uitare, însă alţii – mai precauţi – ar vrea să se ridice un gard (de netrecut pentru jurnaliştii de investigaţii) între diplomele lor şi diplomele celorlalţi. Din fericire pentru noi, încă nu se poate, deoarece – cu “cazul” Ponta – a căzut chiar poarta ţarcului. Însă ideea nu e pierdută: din spate vine generaţia Oxford – ENA, a cărei intrare în politica mare va face caduce toate diplomele din ţară.

Cine sunt reprezentanţii acestei generaţii? O parte din cei pe care – destul de generic – îi numim beizadele; copiii oamenilor politici, ai “oamenilor de afaceri” şi ai “vedetelor” (cele trei categorii interferând destul de mult în lumea noastră). Evident, nu toţi, ci doar o parte: unele odrasle ale “oamenilor de succes” ai momentului vor prefera o existenţă de playboy, “spărgând” ceea ce-au adunat părinţii; se vor procopsi şi ei cu o diplomă de undeva, dar nu o vor valoriza (aproape) în nici un fel. Alţii, mai dinamici, se vor realiza – profesional, ori prin mariaj – în ţările de studiu, sau cine ştie pe unde şi nu vor mai cunoaşte ispita reîntoarcerii pe meleagurile natale. Doar unii – nici mulţi, nici puţini; însă suficienţi pentru viaţa noastră politică – vor reveni şi vor duce mai departe numele şi statusul familei lor. Ei vor fi “mândria noastră”. Dar, dacă ne gândim bine, deja sunt: căci e vorba, în bună măsură, de “olimpicii noştri”. La vârsta la care alţi tineri de-o seamă cu ei bat cluburile şi descoperă distracţia, viitorii noştri conducători învaţă verbe latine, structura atomului şi dezvoltarea embrionară. Puţini îşi fac gimnaziul şi liceul dincolo, între altele tocmai pentru că părinţii vor să-i aibă aici, sub control (şi pentru că se intră mai uşor în loturile olimpice ale României decât în cele ale Angliei sau ale Elveţiei – dacă vor fi având). Sunt meditaţi şi supra-meditaţi: de la creşă la limbi străine, din clasa pregătitoare la matematică şi de pe-a V-a la chimie. La 15 – 16 ani, unii dintre ei pot ţine prelegeri – pe un subiect sau altul – mai bune decât cele ale unui profesor obişnuit pe materia respectivă. Ei sunt viitorul nostru şi, bănuiesc, la ei se gândesc (căci va fi vorba de proprii lor copii sau – şi mai serios – ai şefilor lor) cei ce fac programele şi subiectele de examinare.

Ne-am mirat de rezultatele – pe care le-am considerat “dezastruoase” – ale testărilor PISA, ori de cele din primii doi ani ai Bacalaureatului de după introducerea de către domnul Funeriu a camerelor de luat vederi. Dar să fim serioşi: cine, cât de cât în contact cu “sistemul” (fie şi ca părinte), nu ştie că (cel puţin) jumătate din elevi nu sunt capabili să înţeleagă, să (se) exprime şi să folosească la ceva cunoştinţe de maxim clasa a VI-a?! O ştim cu toţii! Câţi părinţi ar fi în stare să parcurgă un manual de-a VI-a? Sau să rezolve nişte probleme din culegerile clasei respective? De ani de zile s-au publicat în media enormităţi şi lucruri fără măsură comună cu înţelegerea copiilor de vârsta respectivă; şi ce s-a întâmplat? Nimic. Sau s-au făcut lucruri şi mai proaste. Recent mi-a fost dat să văd modelele subiectelor de Matematică şi Ştiinţe ale Naturii pentru Evaluarea Naţională de la finalul clasei a VI-a, anul şcolar 2019 – 2020 (le găsiţi pe Edupedu). Mai înainte de toate sunt – în proporţie covârşitoare – doar de matematică. Asta e: am rămas pe vremea când menirea întregului învăţământ preuniversitar era aceea de-a produce candidaţi la diversele inginerii ale economiei socialiste. Apoi, sunt de-o stupiditate desăvârşită: se fac transformări din kilograme în litri, din secunde în milisecunde, ba chiar – spre luminarea copiilor de 12 ani – e pomenit şi Matila Ghyka (într-un context care, şi el, e pur matematic). Şi pentru că testările trebuie să fie “transversale”, partea de biologie vizează asocierea arterelor şi venelor cu atriul, respectiv ventricolul corespondent, iar cea de fizică desenarea unui circuit electric. La clasa a VI-a! Ce poate spune un asemenea test despre capacitatea de înţelegere a elevului? Că e capabil să facă o serie de calcule ce presupun transformări ale unităţilor de măsură (destul de complicate), că are cunoştinţe bune (oricum peste media vârstei) de anatomia şi fiziologia sistemului circulator şi că e gata să intre într-un club de electronişti. Şi – atenţie – toate la un loc! Ceea ce ne duce, inevitabil, cu gândul la faptul că micuţul de-a VI-a va fi un viitor student la medicină, ce-şi va plăti onest taxa aici şi apoi va pleca la lucru “dincolo”.

Încă odată, dacă aveţi timp, uitaţi-vă pe aceste subiecte: sunt ele de clasa a VI-a? Şi dacă da, ce spune rezolvarea lor despre capacitatea de înţelegere a elevului? Mie unuia îmi spun ceva despre şcoală, despre programă şi despre cei care au făcut testarea. La intersecţia lor se află ceea ce li se cere elevilor: nu să înţeleagă, ci să facă multe, multe calcule. Asta e esenţa şcolii noastre: calculul (al cărui pandant umanist sunt datele de la istorie). O să mi se spună că am ceva cu matematicienii; nu, deloc. Dar nu pot să nu observ un lucru ce mi se pare esenţial: într-un calcul, orice greşală duce la un rezultat fals şi se cere amendată imediat (cu o notă usturătoare – pentru a nu se mai repeta). În înţelegere, unde nu contează atât corectitudinea formală a operaţiei, cât construirea unui context de semnificaţie care s-o ancoreze în memoria copilului, greşala are un rol pedagogic: ea poate fi “inversul tabloului” sau anamorfoza care-i permite să vadă cu adevărat imaginea pe care n-a sesizat-o din prima privire. În calcul, a greşi înseamnă a fi penalizat şi a lucra mereu în orizontul unei penalizări. În înţelegere, a greşi înseamnă a-mi modifica direcţia privirii, a reveni altfel asupra lucrului de care am a mă ocupa, a mă ridica şi a-mi reevalua judecata. Regret că trebuie să o spun, dar e vorba de două lucruri complet diferite. În ceea ce priveşte arterele, venele şi “cuplajul” lor la muşchiul cardiac, ori îl şti, ori nu-l şti. Dar dacă, într-o logică realmente transversală – pentru că pe-a VI-a se face Istoria Medievală Universală (şi poate că se mai dă “Ivanhoe” la lecturi de vacanţă) – elevul ar fi fost întrebat de ce unui rege medieval i se spune (Richard) “Inimă de leu”? Şi, mai apoi, de ce curajul e localizat în inimă, nu în cap sau în stomac? Cred că am fi avut parte de răspunsuri interesante, dat fiind că elevul ar fi trebuit să caute în el însuşi înţelesul unei inimi viteze. Poate unii ar fi făcut greşeli – şi de exprimare, şi de înţelegere – însă chiar din greşeală corectorul şi-ar fi putut da seama cât de adânc a căutat copilul un răspuns la întrebarea pe care a făcut-o a lui.

Ce “măsoară”, de fapt, o asemenea testare? Două lucruri: capacitatea şi viteza de calcul. Adică exact parametrii unui calculator. Sau, cum spunea Constantin Noica, “exactitatea fără adevăr”. În cel mai bun caz, după testarea în cauză, noi vom şti câţi copii din ţara asta pot calcula rapid şi precis pornind de la o serie de date ce le sunt oferite. (Eu unul sunt curios, de pildă, câţi vor sesiza că problema cu arcele de cerc poate fi rezolvată intuitiv, făcând un singur calcul. Şi, în egală măsură, dacă nu vor fi penalizaţi făcând asta!) După cum e de aşteptat, nu vor fi toţi, ba nici măcar prea mulţi; dacă mi-e îngăduită o părere, cred că, pe lângă cei – foarte puţini – realmente talentaţi la asemenea lucruri, vor fi exact aceia pe care părinţii au început să-i mediteze pentru medicină (care, bineînţeles, ca pe vremea răposatului, începe cu un liceu bun, adică cu Testarea Naţională de pe-a VIII-a). Ce putem deduce de aici? Că scopul testării de la finele clasei a VI-a nu e nici acela de-a vedea unde se situează media elevilor, nici acela de-a realiza gradul lor de înţelegere (şi ce mai e de făcut pentru a-l aprofunda), ci – pur şi simplu, cinic – acela de-a face un recensământ al celor pe care părinţii sunt dispuşi să-i mediteze. Pe baza acestei statistici probabil că “se vor face clasele” de “matematică-informatică” şi de “ştiinţele naturii” la “liceele de top” şi se va prognoza împărţirea “orelor în privat” la materiile de facultate.

Şi restul, cei care nu pot face asemenea calcule? Să fiu iertat, dar eu cred că – de la bun început – ei sunt prognozaţi ca fiind în acea parte a graficului pe care nimeni nu (vrea să) o ia în considerare. Testarea ne confirmă ceea ce ştim: că 40 – 50 – 60 % (poate chiar mai mulţi) dintre elevi trec – definitiv – în categoria “eşecurilor şcolare”. De fapt, de ei n-o să se mai ocupe nimeni, niciodată. Sigur, se vor face “proiecte” (de “integrare”, de “recuperare”, de ce mai vreţi) din “fonduri europene” (e vremea POCU); inspectori, directori şi profesori vor fi puşi să facă “grafice” de “ore suplimentare”; poate că amărâţii de elevi vor fi chemaţi şi de câteva ori după-amiaza (de preferinţă sâmbăta, ca să nu vină) la şcoală; se vor face cuvenitele “raportări” – şi asta va fi tot. Doamna Ministru, sau o altă Doamnă Ministru va apare zâmbind şi ne va spune să stăm liniştiţi că, totuşi, nu e o catastrofă. Singurul neajuns al acestor istorii e faptul că Europa ne tot bate la cap cu statisticile ei comparative, cu testările PISA şi cu alte asemenea. Europa vrea ca şcoala să fie pentru toţi şi măsura ei să fie capacitatea de înţelegere, nu cea de calcul.

Numai că noi nu vrem ca şcoala să fie pentru toţi, ci doar pentru cei ai căror părinţi pot contribui la “fondul clasei”, la renovarea sălilor de curs, la achiziţionarea “auxiliarelor” şi la plata “orelor particulare”. De restul – de cei de care nu se îngrijesc părinţii lor – de ce să se îngrijească şcoala, Ministerul sau statul? De ce să dăm noi bani şi pentru ei? Asta-i viaţa: unii pot, alţii nu pot. Sunt unii pe care naşterea îi condamnă la o anumită condiţie. “Aţi văzut cum arată copilul acela, dintr-o şcoală de cătun pe care îl creşte o mamă singură şi şomeră (sau eventual bunica)? N-o să se-aleagă nimic de el! Da’ ce frumoasă-i fetiţa lu’ domnu’ senator! Şi deşteaptă foc; ca şi părinţii!” Cam asta e: un soi de ierarhie – altădată de drept divin – în care neamul determină caracterele individului şi în care cel puternic e, în mod necesar, şi cel mai bun, la toate. Cel slab e victima blestemului ce-l urmăreşte din generaţie în generaţie şi singurul lui orizont e acela de a-l sluji cu credinţă pe fiul celui tare. Stăpânii se nasc stăpâni şi servitorii se nasc servitori. Pe vremuri, Bisericii îi revenea rolul de-a le aminti enoriaşilor locul şi rolul lor pe scara Creaţiei; azi – când lumea nu se mai înghesuie la Biserică (şi nici cei ce se duc nu mai ascultă ce se spune) – funcţia aceasta tinde să fie preluată în lumea noastră de şcoală. Menirea şcolii româneşti nu e aceea de-a le oferi, tuturor, şansa de-a se cunoaşte pe ei înşişi şi de-a înţelege rosturile lumii, ci aceea de-a opera cât mai rapid şi mai radical o segregare între cei ce vor conduce şi cei ce vor fi conduşi. Doar cei dintâi sunt “copiii noştri”. Restul? Chiar contează? Şi apoi adevărata întrebare e asta, sau: dintre cei ce vor conduce, cine va conduce cu adevărat? Căci şi-acolo vor fi mai multe ierarhii.

Să nu uităm: românului nu-i place egalitatea.

Bonus. Lucrurile spuse până aici ne permit să înţelegem un lucru şi ne lasă perplecşi cu privire la alte două. Cel dintâi: aţi observat că – în minunata noastră “economie nouă” – de (prea) multe ori premianta din prima bancă sfârşeşte ca angajată a găliganului din ultima bancă, ăla de făcea gălăgie la ore? Oare de ce? Pentru că aia, săraca, ea chiar a crezut că dacă rezolvă problemele o să se întâmple ceva: o să meargă de la sat la oraş, o să ajungă la facultate sau măcar o s-o laude doamna.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro