Scurta "halta" in Romania a unui medic rezident in Belgia, dupa un an studentie la medicina in Paris: "Despre 'acasa' vazut cu ochii unui roman intors din afara"
Are 29 de ani, este medic rezident si are o experienta de lucru in mai multe spitale din Romania, Franta si Belgia. Laura Anghel a absolvit in 2008 Facultatea de Medicina „Carol Davila” din Bucuresti, anul patru de facultate l-a facut la Paris, la Universitatea Rene Descartes, in cadrul unei burse Erasmus, iar in prezent este in anul 4 de rezidentiat, „primul an de cardiologie”, in Bruxelles. Intr-o scrisoare trimisa HotNews.ro, Laura Anghel povesteste cum s-a readaptat la sistemul medical romanesc dupa experienta din Franta, care sunt diferentele dintre facultatea de medicina din Paris si cea din Bucuresti, cum sunt tratati pacientii in cele doua sisteme medicale si cum a luat decizia de a-si continua cariera in Belgia.
- In Romania a fost socul colegilor: lipsa lor de motivatie (cafeaua si tigara in curtea spitalului erau mai importante decat turul de sala inceput deja pe sectie)
- Studentul nu avea dreptul sa atinga fisele pacientilor, nu-i era stimulata curiozitatea ca sa gandeasca singur, ne simteam oarecum in plus, caci vedeam cum medicii alergau in toate partile sa-si vada pacientii, sa faca foile etc, iar noi nu-i puteam ajuta, caci nu eram considerati capabili
- A fost foarte frustant pentru mine sa ma simt retrogradata de la pozitia de membru al unei echipe in Franta la pozitia de copil tolerat prin preajma medicilor si a pacientilor in Romania
- La noi pacientul e „protejat” de diagnostic: toata familia stie ce se intampla, mai putin persoana interesata
Citeste mai jos scrisoarea integrala trimisa de Laura Anghel:
„Despre ‘acasa’ vazut cu ochii unui roman intors din afara…
Am venit plina de energie si incredere in mine, am venit cu dorinta de a da mai departe tot ce invatasem la Paris.
La inceput m-am lovit de profesori: in septembrie, perioada de restante, a trebuit sa merg la fiecare profesor pentru a-mi echivala sau a da examenele. Organizarea stagiilor, a cursurilor si a examenelor era total diferita si au fost cateva materii pe care nu le studiasem acolo si la care a trebuit sa dau examenul; a fost un profesor care m-a felicitat pentru sansa de a cunoaste si de a lucra in sistemul francez; insa un altul mi-a ras in fata plin de el considerand ca ‘m-am dus si eu sa vad turnul Eiffel’. A fost o luna dificila, insa am reusit sa nu pierd anul.
Apoi a fost socul colegilor: lipsa lor de motivatie (cafeaua si tigara in curtea spitalului erau mai importante decat turul de sala inceput deja pe sectie), gandirea negativa, pesimismul (nimic nu se schimba, sistemul nu merge etc), barfa (uitasem ce mult se barfeste la noi, si mai ales cu rautate).
Si-apoi socul spitalului ca atare:studentul nu avea dreptul sa atinga fisele pacientilor (in Franta eu scriam fisele..); studentului nu-i era starnita curiozitate, nu era intrebat ce crede, ci era trimis sa asculte un suflu, sa vada ceva, i se aratau lucruri, nu-i era stimulata curiozitatea ca sa gandeasca singur, sa gaseasca raspunsul si sa retina; si-apoi ne simteam oarecum in plus, caci vedeam cum medicii alergau in toate partile sa-si vada pacientii, sa faca foile etc, iar noi nu-i puteam ajuta, caci nu eram considerati capabili. Ni se spunea sa mergem sa vorbim cu pacientii, insa ceea ce faceam noi nu servea la nimic, era doar ca un joc pentru noi ca sa ne exersam… deci nu prea aveam motivatie si ne mai si simteam mici si inutili.
A fost foarte frustant pentru mine sa ma simt retrogradata de la pozitia de membru al unei echipe in Franta la pozitia de copil tolerat prin preajma medicilor si a pacientilor in Romania. Si din aceasta frustare s-a nascut dorinta mea de a pleca.
Si a mai fost un motiv pentru care am vrut sa plec: dotarea spitalelor. In Romania chiar daca se punea diagnosticul, nu se trata sau nu se trata optimal. Daca in Bucuresti mai erau inca ceva resurse, in provincie tristetea era mare. Asa ca am plecat pentru a invata medicina secolului nostru, cu tehnicile, protocoalele, medicamentele timpurilor noastre.
La lista diferentelor dintre Vest si noi, as mai putea nota si modul in care era tratat pacientul: in Franta, pacientului i se explica boala lui, optiunile de tratament, iar decizia, atitudinea finala, era luata impreuna cu pacientul (operatie? tratament medical? ce tratament? Calitate de viata…). Pe cand la noi medicul intra in salon ca un fel de zeitate si-i spunea pacientului ce urma sa se intample (operatie, iesire din spital), dar fara detalii.
O alta diferenta consta in faptul ca la noi pacientul e „protejat” de diagnostic: toata familia stie ce se intampla, mai putin persoana interesata. Si-apoi chiar daca familia explica pacientului, tehnica „telefonului fara fir” e vestita pentru erorile de intelegere la care da nastere. In Vest, pacientul e primul informat, eventual diagnosticul e anuntat pacientului in prezenta familiei daca el doreste. El e pus pe primul loc, el decide ce spune familei, cui ii spune sau pe cine putem informa noi despre diagnostic sau evolutie.
Insa au fost si lucruri bune in acei doi ani pe care i-am petrecut in Romania.
Am vazut sectii care se schimbau: era locurile unde seful de sectie era deschis catre vest si-si trimitea „tinerii” (medicii) la congrese, la stagii si schimburi de experienta, avea grija ca sectia sa fie curata, dotata, etc. Erau conferinte la care erau invitati doctori vestiti din strainatate.
Un alt lucru bun a fost ca am inceput sa vad Bucurestiul cu alti ochi. Mers cu bicicleta la spital, iesire cu rolele, citit o carte sau luat o gustare pe o banca-n parc admirand tot ce era in jur. Am adus cu mine acel fel de-a fi al francezilor de a se bucura si de a savura clipele, fie ele si banale. Tin minte primele reactii ale vanzatorilor cand dadeam buna ziua, ori le spuneam multumesc, le doream o zi frumoasa – erau uimiti, aproape ca nu stiau ce sa raspunda, mai ales cand ma vedeau zambind.
Nu stiam pe atunci ca seria socurilor si a schimbarilor culturale abia incepuse pentru mine. In ultimul an de facultate am dat examenul de rezidentiat in Franta si in toamna am plecat cu trenul, cu doua valize si doua rucsacuri la Dijon, pentru ca numai un an mai tarziu sa-mi mut din nou ‘cuibul’, de data asta la Bruxelles. Perioada Dijon-Auxerre n-a facut decat sa-mi confirme nivelul profesional francez si sa-mi dea ocazia sa cunosc mai bine mentalitatea si cultura franceza care mi-au devenit atat de dragi.
Asa ca voi trece direct la episodul urmator: Belgia.
Scurta prezentare
Ma numesc Laura Anghel, am 29 de ani, sunt originara din Braila si am absolvit Facultatea de Medicina „Carol Davila” Bucuresti, promotia 2008. Anul patru de facultate l-am facut la Paris, Universitatea Rene Descartes, in cadrul unei burse Erasmus (2005-2006).
Doi ani mai tarziu, m-am intors in Franta, de data aceasta in calitate de medic rezident de anul 1 (am dat examenul de rezidentiat direct in Franta, in calitate de student an terminal la medicina intr-o tara membra a Uniunii Europene). Am stat 6 luni la Dijon si 6 la Auxerre (2008-2009).
Despre stagii
- In cadrul rezidentiatului stagiile sunt de 6 luni, alegerea lor se face la fiecare 6 luni in ordinea rezultatelor examenului de rezidentiat, pe fiecare an in parte incepand cu anii cei mai mari.
- Spitalele de stagiu sunt spitale mai mici sau mai mari din toata regiunea care depinde de facultate (in cazul meu in toata Burgundia care are 4 departamente = judete. Deci uneori schimbari de oras/departament la zeci sau sute de km departare)
Despre cazare
- Cazarea este asigurata de asta data de spital – fiecare spital are camere de internat, in general suficiente pentru toti medicii rezidenti (oricum spitalul e obligat sa asigure cazarea medicilor rezidenti, deci se gaseste mai mereu o solutie).
- Conditiile insa sunt foarte variabile (fie cladiri vechi cu toalete si dus pe hol si uneori mucegai in camera, fie cladiri prospat construite cu baie in camera).
- In general atmosfera e functie de grupul din momentul respectiv, dar francezii sunt mai mereu pusi pe petrecere si voie buna. Iar genul asta de viata oarecum „fortata” si nomada creeaza uneori prietenii foarte frumoase.
- In ceea ce priveste mancarea, in general la pranz este mereu o pauza si cam toata suflarea spitalului merge sa manance (in general mancare calda la cantina) – este o pauza in adevaratul sens al cuvantului, uneori si cu jocuri dupa (baby-foot, tenis de masa, etc. care se gasesc in aceeasi incinta cu cantina)
Despre programul de munca
- In ceea ce priveste orele de munca, totalul varia mult in functie de stagiu, dar in general se incepea dimineata pe la 8-8:30-9 (in functie de sectie) si se termina pe la 5 sau 6.
- Garzile incepeau pe la 5 sau 6 si se terminau a doua zi dimineata. Avantajul era ca aveam recuperare dupa garda, adica dupa cele 24 de ore lucrate plecam acasa.”
Citeste si prima scrisoare trimisa de la Laura Anghel:
INTERVIURILE HotNews.ro