Simplificarea impozitului pe profit – patru propuneri

Voi continua astăzi foiletonul promis cu câteva sugestii referitoare la îmbunătățirea legislației în domeniul impozitului pe profit. Deși, conform informațiilor oficiale, acest impozit a adus la bugetul de stat în anul 2011 doar 10,3 mld lei, adică aproximativ 6,45% din veniturile totale (comparativ, TVA-ul a adus 47,9 mld lei reprezentând circa 30% din total), bătaia de cap și stresul pe care îl generează contribuabililor este cu siguranță mult, mult mai mare.

Așadar, în opinia mea, simplificarea acestui impozit este mai mult decât o necesitate, este o obligație morală a celor care fac regulile în fiscalitate.

Ce ar trebui să se întâmple?

1. Să beneficiem de o mai corectă deductibilitate fiscală a provizioanelor

Este bine știut faptul că în prezent, Codul Fiscal din România este foarte restrictiv în ceea ce privește deductibilitatea diferitelor categorii de provizioane. Ideal ar fi ca legislația fiscală să permită deductibilitatea fiscală a tuturor provizioanelor înregistrate de o companie, atâta vreme cât acestea au fost constituite respectând Standardele Internaționale de Raportare Financiară (”IFRS”).

Astfel, contribuabilii vor fi încurajați să își crească afacerile (asumându-și riscuri mai mari), nefiind obligați să plătească impozit pe venituri nereale, în condițiile în care unii dintre clienții lor au dificultăți financiare, dacă o parte din bunurile aflate în stoc sunt degradate fizic sau moral sau când (din păcate pentru ei) afacerile pe care le-au făcut s-au dovedit a fi păguboase, clientul neputând să plătească facturile.

Statul trebuie deci să fie solidar cu plătitorul de impozite nu doar la câștig (taxându-i câștigurile obținute) ci și la pierdere (oferindu-i șansa de a scoate din baza de impozitare veniturile nerealizate).

2. Să fie modificate regulile privind amortizarea fiscală

Dacă vom întreba orice contabil sau consultant fiscal care lucrează în România ce părere are despre modalitatea de calcul a amortizării fiscale, acesta va răspune, în cel mai fericit caz, că aceasta este greoaie și / sau complicată. Adevărul este însă că acest domeniul reprezintă un adevărat coșmar: avem un catalog stufos cu categorii și subcategorii numeroase de active imobilizate, cu perioade de amortizare diferite, cu reevaluări care în diverse perioade au fost deductibile sau nedeductibile fiscal și peste care s-au suprapus schimbările de metode ce au avut loc de-a lungul timpului. De multe ori,chiar specialiștii au păreri și interpretări diferite.

Noul sistem ar trebui să fie flexibil, ușor de urmărit și implementat de către contribuabili și simplu de verificat de către organele de inspecție fiscală.

Ce se impune?

• Eliminarea catalogului complicat de durate de amortizare și introducerea a 4, maxim 5 intervale de calcul a amortizării fiscale pentru toate bunurile care se încadrează în categoria activelor imobilizate. Sau (de ce nu?), acceptarea duratelor de amortizare prevăzute de politicile contabile ale contribuabililor.
• Acceptarea ca și active amortizabile fiscal a fondului de comerț și a cheltuielilor de constituire care în prezent sunt nedeductibile.
• Deductibilitatea fiscală a unei părți din reevaluărea anuală a mijloacelor fixe, aferente actualizării costului acestora cu rata inflației oficiale publicată de Institutul Național de Statistică (eliminând astfel impozitul pe inflație).

3. Să se așeze pe baze noi deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu autoturismele

Legislația care acoperă această zonă a fost și rămâne în continuare neclară, interpretabilă, subiect de dispute între autoritățile fiscale și contribuabili. Cauzele sunt numeroase și țin pe de o parte de lobby-ul puternic al producătorilor și comercianților de autoturisme iar pe de altă parte de dorința guvernanților de a stoarce cât mai mulți bani la bugetul de stat de la posesorii acestora.

Pentru o mai ușoară gestionare a deductibilității fiscale a cheltuielilor cu autoturismele ar trebui avute în vedere următoarele măsuri:

• Introducerea unui plafon maxim de deductibiltate fiscală a amortizării aferente autoturismelor, spre exemplu 15.000 euro (comparativ, în Marea Britanie plafonul este de 12.000 lire sterline). Același plafon ar trebui să opereze și cu privire la TVA. Deși România este țara în care mașinile de superlux se cumpără pe firmă, statul român nu este atât de bogat încât să accepte contribuabililor săi deductibilitatea fiscală a unor mașini scumpe. Mai pe românește, ”domnia și prostia se plătesc”.
• Stabilirea unui nivel maxim lunar, deductibil fiscal, al cheltuielilor cu combustibilul, de exemplu, echivalentul a 60 l /lună per autoturism. În măsura în care se consumă mai mult, utilizatorul va trebui să demonstreze cu documente justificative (ordin de deplasare, foaie de parcurs, etc) faptul că deplasările au fost în interes de serviciu.
• În acest mod se elimină birocrația și costurile suplimentare cu întocmirea documentației aferente autoturismelor care sunt oferite salariaților ca și mașini de serviciu și care sunt folosite aproximativ 1.000 km lunar. Totodată, se oferă posibilitatea celor care se deplasează în interes de serviciu mai mult de 1.000 km să poată deduce cheltuielile cu combustibilul și TVA aferentă.

4. Calculul și raportarea impozitului

Am lăsat la final un lucru cel puțin la fel de important precum cele de mai sus și care ține de birocrația aferentă impozitului pe profit.

Avem în codul fiscal o măsură foarte bună care dă posibilitatea contribuabilului să aleagă între:

• a calcula și plăti impozitul pe profit trimestrial cu o regularizare finală la sfârșitul anului

sau…

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro