Soarta unui ambasador sovietic la Bucureşti: generalul de armată Aleksei Alekseevici Epişev (1908-1985)
Autorităţile de la Moscova citesc Strategia Naţională de Apărare a României. Este un semn bun! Înseamnă că, poate, au anumite lucruri de învăţat de la militarii, cercetătorii, analiştii şi politicienii români. Dacă Excelenţa Sa, ambasadorul Federaţiei Ruse în România, Valery Kuzmin, este incapabil să stabilească nişte relaţii cordiale cu autorităţile române, conducerea Ministerului rus al Afacerilor Externe este nevoită să citească doctrina românească de apărare direct de pe site-urile publice româneşti.
Subiectul nostru de astăzi nu are însă legătură cu soarta Excelenţei Sale, ambasadorul Valery Kuzmin, ci cu a unui predecesor al său: Aleksei Alekseevici Epişev. Informaţiile fragmentate aflate în arhivele civile şi militare din România despre ambasadorul şi politrucul sovietic pot să fie completate, parţial, cu mărturiile unor comunişti români care l-au întâlnit pe Aleksei Alekseevici Epişev, fie la Bucureşti, fie în U.R.S.S., în anii ’50-’60 ai secolului trecut.
În anul 2015 a fost iniţiat la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului un proiect extrem de interesant, intitulat „Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Şiperco”. Recent, volumul al patrulea al proiectului – din cele şapte, programate – a văzut lumina tiparului (în condiţii extrem de vitrege cauzate de pandemia mondială), sub coordonarea şi îngrijirea istoricului Andrei Şiperco, fiul lui Alexandru Eduard Şiperco. Importanţa sutelor de interviuri neoficiale realizate de Alexandru Şiperco, începând din anii ’70, este de netăgăduit. Acesta a reuşit să discute cu circa 350 de membri şi simpatizanţi ai Partidului Comunist din România (denumirea din perioada interbelică a Partidului Comunist Român) pentru a afla ce anume s-a întâmplat în România, în perioada 1945-1965, la vârful puterii politice de la Bucureşti.
Una dintre mărturiile foarte interesante, publicate în primul volum al proiectului respectiv, este cea a lui Simion Bughici. În primul rând, fostul ministru al Afacerilor Externe a menţionat la 6 decembrie 1975, în discuţia iniţiată de Alexandru Eduard Şiperco, despre opoziţia exprimată de directorul uzinei I.A.R. Braşov faţă de proiectul de fabricare a unui tractor, sub licenţă germană, începând din anul 1946. Simion Bughici a prezentat situaţia de la Braşov, astfel: „Povestea cu «Tractorul». Pe acolo a trecut şi ziaristul american [Mark F.] Ethridge, care a râs de povestea cu tractorul care se realiza împotriva dorinţei directorului. Noi am considerat-o ca o chestiune de prestigiu. Au fost bătălii, epurări – scoşi. Directorul: «Aşa ceva nu veţi face niciodată! Eu voi fi primul care mă voi pune în faţa tractorului!». Au fost discuţii şi la noi, între două linii: se putea face sau nu? Trebuie să-l facem. Constantin (corect: Ilie – nota Petre Opriş) Trandafirescu, secretar, noul director, Găină. I.A.R. era de stat – subsecretarul de Stat era un liberal tătărescian şi social-democrat care se opunea … Adrian …?”.
Era o perioadă foarte dificilă pentru România şi, cu toate acestea, politicienii comunişti români se bănuiau reciproc de trădare. De exemplu, Roy M. Melbourne (reprezentantul S.U.A. la Bucureşti) a afirmat că Lucreţiu Pătrăşcanu era ostil faţă de Nicolae Malaxa, iar despre Gheorghe Gheorghiu-Dej aflase că a fost un colaborator apropiat al industriaşului român. În opinia noastră, acest aspect putea să conducă la agravarea tensiunilor dintre ministrul Justiţiei şi Gh. Gheorghiu-Dej, în condiţiile în care Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi crezut informaţiile care ajungeau la el privind favorurile oferite de Nicolae Malaxa şi primite de conducătorul oficial al Partidului Comunist Român după lovitura de stat de la 23 august 1944.
Situaţia în care se afla Nicolae Malaxa era mai complicată deoarece autorităţile sovietice au anunţat în noiembrie 1944 că doresc să primească întreaga uzină „Malaxa” din Bucureşti, în contul despăgubirilor de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice. Solicitarea a fost analizată de premierul Constantin Sănătescu la şedinţa din 16 noiembrie 1944 a Consiliului de Miniştri.
Discuţia a fost reluată după două săptămâni, la reuniunea din 29 noiembrie 1944, deoarece la uzina „Malaxa” erau echipamente moderne pentru fabricarea de ţevi pentru forajul petrolier şi reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control insistau pentru demontarea şi mutarea acesteia în U.R.S.S. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu au fost singurii membri ai guvernului condus de generalul Constantin Sănătescu care au acceptat cedarea întregii uzine în mâinile sovieticilor. Opinia antinaţională a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost categorică la reuniunea din 29 noiembrie 1944 a Consiliului de Miniştri: „După părerea experţilor noştri (cine anume? – nota Petre Opriş), această fabrică era socotită parazitară”; „Vom obţine noi ţevi de la dânşii (sovietici – nota Petre Opriş), tot aşa de bune”.
La rândul său, Lucreţiu Pătrăşcanu a comentat despre rentabilitatea obţinută la uzina „Malaxa” în perioada interbelică, astfel: „Era sistemul monopolului, dus la maximum”.
Este o ironie a sorţii faptul că ambii lideri comunişti români trădau în acel moment interesele naţiunii române, acceptând întocmai solicitările sovietice şi, după aproape 10 ani de la acea şedinţă, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu se aflau în rolurile de călău, respectiv victimă – ultimul fiind acuzat (abuziv, de această dată) de trădare, condamnat la moarte, executat (aprilie 1954) şi reabilitat post-mortem (aprilie 1968).
În ianuarie 1945, reprezentanţii Uniunii Sovietice au revenit şi au solicitat demontarea laminorului cel mare (de 14 ţoli) instalat la uzina „Malaxa”. Autorităţile române au fost nevoite să accepte cererea lor şi să acorde sprijin pentru transportul acestuia în U.R.S.S., în conformitate cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu (Moscova, 12 septembrie 1944) – care se referea la despăgubirile pe care România trebuia să le plătească timp de 6 ani către Uniunea Sovietică. Acel laminor a fost evaluat de sovietici la 2,46 milioane de dolari şi nimeni nu a îndrăznit să se opună în mod oficial demontării acestuia şi trimiterii în U.R.S.S. în anul 1945.
La uzina „Malaxa” a rămas laminorul mic şi putem să presupunem că Nicolae Malaxa s-a bazat pe acesta în 1946, când a propus autorităţilor de la Bucureşti planul privind înfiinţarea unei companii româno-sovieto-americane pentru fabricarea unor tractoare în România. Este posibil ca industriaşul român să fi fost temperat de oamenii de afaceri şi funcţionarii cu care a discutat în S.U.A., iar evenimentele politice care au avut loc în România, în perioada 1946-1948, l-au determinat pe Nicolae Malaxa să caute o modalitate de a pleca definitiv din ţară – fapt ce s-a întâmplat în anul 1948.
În paralel, s-a continuat lucrul la uzina I.A.R. Braşov şi, la sfârşitul lunii decembrie 1946, a fost finalizată montarea primelor două tractoare germane „Hanomag R 40” în fostul sector de reparaţie a motoarelor de avion germane Daimler Benz 605 şi Junkers Jumo 211 D.
Ulterior, maistrul turnător Ilie Trandafirescu (un activist condamnat în 1942 la 15 ani de muncă silnică pentru propagandă comunistă şi, din 1946, secretar al sindicatului din uzină) a fost numit director principal al I.A.R. Braşov. Politicienii comunişti de la Bucureşti încercau în acel mod să impună în România dogmele ideologice sovietice privind dictatura biruitoare a proletariatului şi decăderea iremediabilă a societăţii capitaliste. Sloganurile respective au fost infirmate definitiv în momentul încetării existenţei Uniunii Sovietice (26 decembrie 1991).
În discuţia sa din 6 decembrie 1975 cu Alexandru Şiperco, Simion Bughici a menţionat şi despre Dimitri Zaharici Manuilski. Reprezentantul Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice pe lângă Direcţia a VII-a din Direcţia Superioară Politică a Armatei Roşii (Glavpurkka) (în timpul celui de-al doilea război mondial) a asistat la scena în care Iosif Stalin l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej dacă P.C.R. era un partid de clasă sau de rasă – în contextul disputelor care existau între gruparea condusă de Ana Pauker şi cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Alte trei personaje sovietice importante, care apar într-o poveste relatată de Simion Bughici la 15 aprilie 1976, sunt ambasadorii U.R.S.S. în România: Anatoli Iosifovici Lavrentiev (aflat la post în perioada 7 iulie 1952 – 17 iulie 1953), Leonid Gheorghievici Melnikov (28 iulie 1953 – 7 aprilie 1955) şi Aleksei Alekseevici Epişev (14 august 1955 – 28 noiembrie 1960).
Faţă de al doilea diplomat menţionat, Gheorghe Gheorghiu-Dej era foarte distant deoarece Melnikov fusese „secretar [al C.C. al P.C. (b)] al Ucrainei şi a căzut pe o pantă Beria”. Apoi, după sosirea la Bucureşti a lui Aleksei A. Epişev, liderul Partidului Muncitoresc Român a adoptat o poziţie protocolară şi nu a stabilit relaţii apropiate cu noul ambasador, aşa cum a avut în cazul ambasadorului Serghei Ivanovici Kavtaradze până la retragerea acestuia de la post la 7 iunie 1952.
Descrierea oferită de Simion Bughici la 15 aprilie 1976 este simplă şi concisă: „Epişev nu era diplomat. Fusese prim-secretar în Crimeea, de regiune. N-avea pricepere. N-avea experienţa lui Lavrentiev, care a mai fost înainte, în 1940. După Kavtaradze venise Lavrentiev, ca un diplomat forte. Fusese în Iugoslavia, apoi a venit la noi, apoi în Cehoslovacia, alt punct fierbinte. Conta ca un diplomat abil, forte. Viclean, vigilent.
Am observat la Dej nemulţumiri [faţă de] ploconirea faţă de U.R.S.S. […] Cu Melnikov era foarte distant, care era secretar al Ucrainei şi a căzut pe o pantă Beria. Cu Epişev a deviat cu treburi protocolare”.
Înlocuirea de la post a lui Aleksei Epişev cu Ivan Kuzmici Jegalin, în noiembrie 1960, a avut loc în perioada în care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi principalii săi colaboratori constatau că proiectele lor de dezvoltare economică a României stârneau comentarii şi opinii negative la Moscova şi în alte capitale ale statelor membre ale C.A.E.R. şi ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În plus, criza Berlinului din luna august 1961 a reamintit acestora faptul că întreaga armata română era subordonată Comandamentului Forţelor Armate Unite şi, practic, se afla sub controlul autorităţilor de la Moscova.
În acel context complicat, liderul P.M.R. a aprobat trecerea treptată în rezervă a unor membri din conducerile Direcţiei Generale a Securităţii Statului şi Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major – printre aceştia aflându-se foştii spioni sovietici Petre Petrescu (Piotr Goncearuk, iulie 1962), Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, 19 ianuarie 1963) şi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov, 29 februarie 1964).
Operaţiunea respectivă a stârnit nemulţumirea celor înlăturaţi din funcţiile de conducere şi, probabil, a şefilor acestora din U.R.S.S., pe fondul creşterii opoziţiei autorităţilor române faţă de planurile propuse în 1962 de Nikita Hruşciov, pentru integrarea economică a statelor membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Drept urmare, liderul politic de la Moscova a solicitat explicaţii, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a răspuns, printre altele, cu o atitudine foarte critică faţă de membrii din România ai serviciilor secrete sovietice – exprimată la reuniunea din 5 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Liderul politic român a aprobat atunci renunţarea completă la cei doi consilieri sovietici care îşi desfăşurau activitatea în Ministerul român de Interne.
Vizita în România, în a doua parte a lunii mai 1963, a unei delegaţii conduse de Nikolai Podgornâi (în componenţa căreia s-a aflat şi generalul Aleksei A. Epişev, în calitate de şef al Direcţiei Superioare Politice a armatei sovietice) a eşuat în încercarea de a atenua atitudinea critică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de Moscova. Printre altele, liderul P.M.R. a insistat pentru ca schimburile de informaţii dintre autorităţile române şi sovietice, privind politicile externe şi militare, să se efectueze doar prin ambasadele de la Bucureşti şi Moscova ale celor două state. Ulterior, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au primit o listă cu numele a 149 de persoane din România (care erau considerate agenţi sovietici) şi au discutat foarte critic despre existenţa reţelelor de informaţii ale K.G.B. şi G.R.U. pe teritoriul României, în şedinţa din 30 august 1963 a Biroului Politic.
După câteva zile de la vizita efectuată de Nikolai Podgornâi în România, generalii Leontin Sălăjan şi Aleksei A. Epişev s-au deplasat în Bulgaria pentru a asista la o aplicaţie militară de amploare, desfăşurată sub egida Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1-11 iunie 1963). La întoarcerea în ţară, ministrul român al Forţelor Armate a întocmit un raport de activitate, din care vom reda în continuare un extras referitor la propunerile prezentate de generalul Aleksei Epişev şi reacţia generalului Leontin Sălăjan.
Un an mai târziu, adjunctul ministrului Forţelor Armate, generalul de armată Floca Arhip (şef al Direcţiei pregătire de luptă din Marele Stat Major) s-a deplasat la Moscova împreună cu generalul-locotenent Vasile Alexe (comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului), contraamiralul Grigore Marteş (comandantul Marinei Militare) şi generalul-locotenent Octavian Orban (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major), pentru a participa la convocarea de bilanţ şi sarcini a Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (11-12 noiembrie 1964). Reuniunea respectivă avea loc după o lună de zile de la înlăturarea de la putere a lui Nikita Hruşciov.
Raportul întocmit de generalul Leontin Sălăjan după întoarcerea de la Moscova a delegaţiei militare române dezvăluie, printre altele, opiniile mareşalului Rodion Malinovski (greşite, după părerea noastră) despre modul în care s-a desfăşurat cel de-al doilea război mondial, astfel: „La sfârşitul convocării, mareşalul Uniunii Sovietice Greciko A.A. a dat o masă la care a participat şi ministrul Apărării al URSS, mareşalul Malinovski.
Cu ocazia aceasta, s-au ţinut de către celelalte delegaţii toasturi care au avut un caracter de ploconire faţă de armata sovietică, ministrul Apărării al URSS şi Comandantul Forţelor Armate Unite. Toastul şefului delegaţiei noastre a avut un caracter general.
Pe timpul mesei, mareşalul Malinovski, discutând cu şeful delegaţiei noastre, a lăudat completul de ţinte pentru tragerile de luptă cu compania, prezentat în ziua a doua a convocării, cerându-i în acelaşi timp părerea. I s-a răspuns că, în forţele noastre armate, noi avem astfel de dispozitive în dotare de mai mulţi ani şi chiar la un eşalon mai ridicat (batalion); că unele agregate sunt mai bune la ei, iar multe din acestea sunt mai bune la noi, lucru ce l-a supărat.
Luând cuvântul, mareşalul Uniunii Sovietice R. Malinovski a mulţumit celor care şi-au manifestat recunoştinţa pentru ajutorul acordat de armata sovietică. A scos în evidenţă că, în anii celui de-al doilea război mondial, împotriva statului sovietic s-au năpustit toate popoarele Europei şi că, în acele momente, singurul prieten sincer, apropiat a fost Republica Populară Mongolă. Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară. Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia.
De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului.A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi. A citat că generalul Weiss, adjunctul ministrului Apărării al Republicii Democrate Germane, nu ar fi astăzi general. Imediat după cuvântarea ţinută, pentru a evita vreo discuţie, fără a mai lua loc, a încheiat masa, luându-şi rămas bun de la participanţi”.
Sublinierile din raportul respectiv, marcate de noi cu litere italice, au fost făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totodată, acesta a adnotat întregul text primit de la generalul Leontin Sălăjan cu diferite expresii (unele dintre acestea fiind sarcastice), cum ar fi:
– Peste tot, comanda supremă este în mâna comand[amentului]. Sovietic;
– Nu trebuie să fim geloşi ..”;
– ne iubesc …;
– Păi aşa se şi consideră – chiar dacă noi nu suntem de acord – ceilalţi, în schimb …;
– Asta nu priveşte decât U[niunea]. S[ovietică]. – Să nu aveţi pretenţii. Şi chiar dacă atrăgându-ne (sic!) atenţia şi s-ar referi şi la trupele sov[ietice]. care intră în compun[erea]. F.A.U., o vor face formal …”;
– fi („foarte important” – nota Petre Opriş). Cultul personalităţii …;
– Da Da;
– Bravo! ffb;
INTERVIURILE HotNews.ro