Socialismul în educație

În urmă cu exact 30 de ani, venind cu părinţii dintr-o vacanţă de la ţară, mi-a fost dat să cunosc un domn a cărui amintire îmi revine adesea. Pe atunci – ca şi acum – în lumea noastră se întâmplau tot soiul de lucruri fără explicaţie (şi cărora nimeni nu le caută – şi nu le dă – vreo explicaţie). Astfel, la un moment dat, personalul cu care veneam s-a oprit pur şi simplu în câmp (şi a rămas acolo cam două ore, după care a pornit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic). Era spre seară, era destul de frig, căldură şi lumină nu erau nici în case, darămite in tren, astfel că – prinşi în aceeaşi poveste – am sfârşit (părinţii mei, mai puţin eu) prin a lega o conversaţie cu domnul ce se afla în compartimentul nostru. Era, în mod evident, un pensionar. Pe vremea aceea cei mai mulţi pensionari erau departe de fistichiul şi agresivitatea celor de azi; o eleganţă desuetă, o politeţe de altă lume şi o măsură surâzătoare animau conversaţia bătrânului domn. Nu era dintre cei ce-şi povestesc viaţa primului întâlnit, dar cele două ore de discuţii în tren îi vor fi determinat o simpatie faţă de părinţii mei, astfel că – la despărţire – ne-a dat numărul de telefon al dânsului. L-am – şi ne-a – sunat de câteva ori la sărbători să îl urăm, am stabilit să facem câteva plimbări împreună (nu stăteam foarte departe unii de alţii), apoi l-am invitat la noi şi ne-a invitat şi dânsul la el. Povestea lui era aparte doar pentru că era a lui (şi o povestea în felul dânsului): făcuse un liceu comercial interbelic, apoi se investise în comerţul cu textile într-o mică staţiune turistică a timpului. Avusese succes, ajunsese – pe vremea aceea – la afaceri consistente. A venit războiul, comerţul a început să se restrângă; a mers să tatoneze în Transnistria (încurajat de facilităţile oferite de Antonescu), dar s-a întors de acolo oripilat de debandada şi de corupţia ce domneau la adăpostul armatei. Între timp l-a lăsat şi soţia şi a făcut luna august 1944 trecând de la Iaşi până în târgul lui transilvan de nu-ştiu-câte-ori linia frontului cu un copil mic de mână. După ’44 comerţul n-a mai fost ce fusese înainte, treptat (şi împins de Guvern) s-a stins cu totul. A avut norocul de-a nu fi arestat, dar – după ce şi-a pierdut afacerea – a renunţat şi la casa din orăşelul turistic şi a venit la Arad unde, pentru a-şi întreţine copilul, s-a angajat ca muncitor necalificat la o mare uzină. A făcut acolo de toate – de la descărcător de gunoaie (“trebuia s-o facă cineva şi pe asta”) – şi s-a pensionat contabil. Păstrase undeva câteva file (dintre cele retranscrise mai apoi pe curat în catastifele fabricii) dintr-unul din caietele în care-şi nota ceea ce ţinea de resortul lui: erau în ele grafia îngrijită a liceului economic din tinereţea lui, ordinea statistică a unui om ce ştia ce sunt afacerile şi atenţia unei persoane care – fără nici o emfază – se exprima în tot ceea ce făcea. Se bucura pentru copilul şi nepoţii lui – pe copil (cel pe care-l dusese de mână prin război) avea să-l piardă la un moment dat, însă natura lui religioasă i-a permis să treacă şi peste această încercare. Povestea frumos, depănând încet şi cu amănunte edificatoare, experienţa lui din interbelic. Bunicii mei au fost ţărani; dânsul era un comerciat urban, astfel că vedeam, prin ochii lui, o altă faţă a interbelicului şi a începuturilor comunismului decât aceea pe care-o moşteneam în familie. Am povesit mult cu dânsul şi poveştile lui m-au marcat. Gândindu-mă astăzi la ele şi la lumea pe care-o evocau mă întreb dacă acea lume era într-adevăr atât de frumoasă cum mi se părea atunci, sau frumuseţea aceea era efectul judecăţii timpului şi vocii măsurate care-o povestea. Ne-am întâlnit şi după 1990 şi, din conversaţiile acelui timp, una îmi revine din ce în ce mai mult în memorie. Vorbisem despre naţionalizare (care pe dânsul l-a afectat cât se poate de direct) şi, cum eram cititor fervent al literaturii de detenţie şi auditor al bătrânilor PNŢCD-ul ce-şi rememorau traumele, l-am întrebat asupra brutalităţii episodului. M-a privit atent (ca-ntotdeauna), a zâmbit şi mi-a spus: “Domnule Maci, în cazul meu n-a fost nici o brutalitate. Lucrurile nu s-au întâmplat într-o zi sau alta după decretul din iunie ’48. Practic, atunci când mi-au luat magazinul, eu însumi m-am bucurat că am scăpat de-o grijă. Lucrurile au început mult mai devreme.” Şi mi-a spus povestea: comerţul de după război era mult diminuat (şi de sărăcie, şi de rechiziţii, şi de imposibilitatea procurării mărfii), însă marea schimbare a venit pe la începutul lui ’46: atunci au apărut în magazinul lui doi domni, îmbrăcaţi bine şi politicoşi, care l-au întrebat de vânzătoare/ori şi de băieţii de prăvălie. Avusese – şi încă avea – angajaţi şi de unii, şi de alţii. I-a plătit corect? – au întrebat domnii. Da, îi plătea onest, între altele şi ca să nu fure sau să nu treacă la concurenţă. Totuşi, au spus cei doi, poate că n-a văzut sau n-a înţeles anumite lucruri: angajaţii trăiesc, muncesc şi sunt plătiţi altfel decât angajatorii. Au şi ei nevoi, familie şi nu întotdeauna patronii ţin cont de asta. S-a gândit şi (şi-)a spus onest că se poate să fie şi aşa. Atunci domnii au zâmbit şi au adăugat că, tocmai de aceea, Partidul consideră că e uman ca şi aceşti oameni să fie plătiţi după munca lor. Şi nu doar de acum înainte, ci şi retrospectiv. Şi au fixat un an – ’40, ’41, nu mai ştiu – de la care le trebuia ajustat salariul (nu în mână, ci la o Casă de Consemnaţiuni a Guvernului!). S-a conformat. Apoi, altădată, domnii au revenit: slujnică a avut? Desigur. Aceeaşi poveste, aceleaşi plăţi. Au urmat şoferii, căruţaşii, s-a pus şi problema impozitelor (dacă nu fuseseră prea mici), apoi au venit “mici solicitări” (în bani sau în textile) pentru 1 mai, 9 mai, 23 august, 7 noiembrie, mereu din partea unor persoane foarte politicoase şi persuasive. “Când a venit decretul cu naţionalizarea, nu mai aveam nici un angajat, iar în magazin mai aveam câteva cutii cu nasturi. Atunci au apărut doi inşi bine făcuţi care, după ce au intrat, au privit cu atenţie în jur şi m-au întrebat: ‘Domnule, ce părere ai, merită să ţii tot acest spaţiu pentru câţiva nasturi?’ Am fost de acord cu ei: scăpam de griji şi de impozite. După ce am plecat la Arad, în schimbul casei, mi-a fost repartizat acest apartament.” Un apartament cu două camere. Nu vorbea cu patimă, ci – dimpotrivă – cu detaşare despre toate acestea; aşa e viaţa, n-ai ce-i face.

Mihai MaciFoto: Arhiva personala

Povestea aceasta mi-a revenit în minte recent, vis-à-vis de “noile măsuri” ale Ministrului Educaţiei cu privire la repartizarea locurilor bugetate din învăţământul universitar. Cum bine se ştie, domnul Valentin Popa a considerat că e mai înţelept să “redistribuie” locurile finanţate de stat o dată geografic, de la universităţile din marile oraşe ale ţării, către universităţi mici, de provincie; a doua oară strategic, de la domeniile de studiu consacrate ale universităţilor propriu-zise către “domeniile prioritare de dezvoltare ale României”, cu nume greu de reţinut şi care înfloresc tot în universităţi secunde, ori în politehnici şi agronomii de tot soiul. Nu încape nici un dubiu că aceasta e o măsură politică; cum am arătat cu altă ocazie (“Cei patruzeci şi cinci”), domnul Valentin Popa – care nu avea deloc profilul unui ministeriabil – a fost pus acolo unde se află de un cartel (Consiliul Naţional al Rectorilor), a cărui interese trebuie să le apere şi să le promoveze. Consiliul Naţional al Rectorilor e o “structură” (apropiată de PSD) ce-i adună în primul rând pe rectorii universităţilor de provincie, adică ai acelor universităţi apărute după 1990 şi care s-au remarcat mai ales prin scandaluri (cu diplome fără acoperire, cu plagiate, cu oameni îndoielnici şi cu conexiuni politice pe plan local şi la centru). Aceste universităţi sunt periclitate de dezinteresul pentru studii a tinerelor generaţii, de emigraţie şi de declinul demografic, dar, în ciuda faptului că clienţii lor sunt tot mai puţini, ele trebuie să rămână acolo unde sunt şi, dacă se poate, aşa cum sunt. Adică cu multe “posturi de răspundere” din care anumiţi oameni trăiesc foarte bine şi, în plus, furnizează “cadre de nădejde” organizaţiilor locale a partidelor (şi, mai ales a Partidului). Domnul Popa însuşi vine din acest mediu, îl cunoaşte şi – fie că vrea, fie că nu – e acum în situaţia de a-i reprezenta interesele la vârf. Apoi, cum bine a spus-o Rectorul Universităţii din Bucureşti, domnul Mircea Dumitru, această “redistribuire” e o meschină răzbunare la adresa rectorilor care nu au semnat faimosul apel de susţinere a actualului Ministru pe postul pentru care a fost desemnat. Nu e atât de important dacă aceaste represalii vin din partea domnului Popa personal sau a PSD-ului (eventual a liderului acestuia), care pe cât e de bine implantat în anumite universităţi, pe atât de puţină priză are în cele mari (care – să nu uităm – au pus în mod serios în discuţie plagiatele unor lideri ai partidului de guvernământ); ceea ce contează e faptul că vizează exact acele universităţi care au avut (şi) au rezerve faţă de “noul curs” al învăţamântului universitar românesc. Dacă vine din partea domnului Popa personal, o asemenea măsură nu atestă decât micimea umană a personajului (care, probabil, caută şi să le arate colegilor de la Suceava “ce înseamnă să fii ministru”). Dacă vine din partea PSD-ului, e vorba de un avertisment limpede dat nesupuşilor: cine se pune cu noi, o face pe socoteala lui; în definitiv banii sunt la Guvern şi la partidul care l-a numit. Şi nu doar: partidul majoritar are şi Parlamentul şi poate face (sau schimba, de câte ori vrea) regulile jocului. La fel ca în povestea bătrânului domn, şi aici e vorba doar de aplicarea unor norme – parlamentare, guvernamentale, ministeriale. Totul poartă amprenta autorităţii publice. Ce ne facem însă dacă autoritatea aceasta nu e în serviciul public? Altfel spus, dacă cei care o întrupează la un moment dat lucrează mai curând pentru ei şi pentru clientela lor, decât pentru cei care i-au ales?

Există cuvinte magice; cuvinte care – oricât de mare ar fi dezastrul – îi însufleţesc pe oameni şi le aprind lumina-n ochi (şi – atenţie! – nu doar pentru a spera la mai bine). Unul din aceste cuvinte e “redistribuire”. Ştim cu toţii ce vrea să spună: luăm de la bogaţi şi dăm la săraci, uniformizăm condiţiile şi ştergem decalajele pentru ca toţi să fie, dacă nu egali (căci acesta e visul), atunci cât mai aproape de egalitate. Cu toţii avem ceva cu bogăţia, în special când o vedem la alţii şi, cel mai adesea, atunci suntem înclinaţi să credem în vorba lui Marx, cum că la baza ei se află furtul (deşi Marx se gândea la felul în care patronul îşi însuşeşte plusvaloarea muncii salariaţilor, nu la furtul haiducesc din bunurile statului cu care ne-am obişnuit noi). În ce ne priveşte pe noi înşine, ne eludăm cu un zâmbet: “persoanele de faţă se exclud” şi apoi, cum bine se ştie, “noi nu suntem ca ceilalţi”. Cert e că bogăţia fiind a altora, “redistribuirea” ne-ar mai spori şi nouă avutul, fapt pe care, oricum, “îl merităm”. Ce e rău în asta? Cei doi domni, politicoşi şi zâmbitori, care au venit în magazinul interlocutorului meu nu spuneau, în definitiv, nerozii. Soarta angajaţilor din interbelic nu era idilică. Era rău să li se “redistribuie” o parte din profitul afacerii în care lucrau? Şi, apoi, încă o parte, şi încă una. Până când? Până au rămas şomeri şi i-a pescuit statul, anagajându-i cu salariul lui “raţional” (care nu se negocia şi nici nu putea fi refuzat, pentru că “paraziţii” cădeau pe mâna legii penale). Aşadar, care e problema redistribuirii? Aceea că – profitând de naivitatea celor care cred că de acum înainte vor trăi cu toţii ca patronii de până azi – îi egalizează pe toţi la nivelul unui venit minim. Pe toţi? Nu neapărat, căci – am văzut-o – banii nu mergeau direct de la angajator la angajat, ci treceau printr-o Casă de Economii a Guvernului. Or, acolo sus, “cine-mparte, parte-şi face” (în numele “condiţiilor dificile de muncă” şi a “înaltei răspunderi” ce-i apasă umerii), aşa că – din păcate inevitabil – orice “redistribuire” îşi are profitorii ei. Ne place sau nu, lecţia “redistribuirii” e aceea că, mereu, produce doar sărăcie şi corupţie. O societate serioasă nu e una în care lumea aşteaptă să i se dea (ce şi cât vrea altul să îi dea), ci una în care fiecare se realizează (producând şi creând) pe măsura talentelor şi a muncii lui.

Ce e dubios în această “redistribuire”? În definitiv, nu e corect să sprijinim universităţile de provincie (sau cele de mâna a doua din marile centre)? Teoretic ar exista mai curând motive pentru a le susţine. Cel mai semnificativ dintre ele e acela al unei dezvoltări teritoriale echilibrate şi de perspectivă: suprimând universităţile din muncicipiile reşedinţă de judeţ acestea din urmă ar pierde şi o parte din intelighenţia locală, şi posibilitatea formării oamenilor cu competenţe specializate de pe raza judeţului lor. Şi, inevitabil, aceste municipii mai aparte ar decade la nivelul celorlalte (de care le-ar mai deosebi doar privilegiul centrului administrativ), iar efectul acestei declasări municipale ar fi – iarăşi, inevitabil – exodul tinerilor şi a celor cu cunoştinţe specializate către oraşe mai atractive. Pe de altă parte, exodul acesta ar fi amplificat şi de tinerii care, nepermiţându-şi studiile în marile centre, ar renunţa la universitate şi şi-ar lua lumea în cap în căutarea unui venit care să-i facă independenţi de familie. În schimb, o universitate serioasă ar putea fi premisa stabilizării – prin studii şi, ulterior, slujbe calificate – a unei mase semi-rurale în derivă şi, în plus, un atractor deopotrivă pentru intelectualitatea care e menită a afirma oraşul ca oraş (nu doar ca centru de producţie) şi pentru firmele ce vor ca afacerile să le crească cu mai mult decât beneficiul mâinii de lucru ieftine. Oraşele care nu au universităţi se lumpen-proletarizează deopotrivă în centru (care e ocupat de “băieţi”, maşini, chefuri şi jocuri de noroc) şi la periferie (unde muncitorul manual cu salariu minim/ din care parte în bonuri/ se reapucă de agricultură pentru a supravieţui). Ar fi fost un motiv pentru ca universităţile de provincie să se cureţe de zgura boom-ului diplomelor, să se specializeze (în funcţie de nevoile regionale) şi să se recomande nu prin tinerii plecaţi în America, ci prin cei rămaşi şi activitatea lor efectivă în agricultura şi în industria locală, realizări care – la rândul lor – să se întoarcă în aceste universităţi sub forma mecenatului, iar acesta să pună în mişcare un “cerc virtuos” al dezvoltării locale.

Numai că, din păcate, aproape nicăieri în târgurile patriei nu avem asemenea universităţi. Universităţile noastre de provincie sunt, cel mai adesea, nişte simple fiefuri în care un grup restrâns de persoane au acaparat toate funcţiile, îşi stabilesc singure salariile, indemnizaţiile, primele şi multe alte privilegii, nu fac nimic altceva decât să adune şi să trimită “rapoarte” (moda “raportului” atestă structura ierarhic – militară a instituţiei care vine din comunism) şi să participe la sindrofii (oficiale şi oficioase) cu reprezentanţii puterii locale. Sub ei e o masă de pălmaşi ai educaţiei – unii încă sperând la ceva (tot mai difuz), alţii demult blazaţi, unii dornici de intrarea în ierarhie, alţii cu un picior în afaceri – care, la rândul lor, trebuie să “raporeze” “realizări” invers proporţionale cu importanţa universităţii şi cu propriile lor venituri. Morala e simplă: impostura de la vârf propagă impostură în tot sistemul. Dincolo de faţada de presă (bine sponsorizată!), aceste universităţi sunt – vai, de prea multe ori – nişte înjghebături de interese prin care banii statului curg ca prin ciur. Lucrurile nu sunt un secret pentru nimeni, atâta doar că, mai întotdeauna, o asemenea alcătuire are un puternic sprijin politic. Diverse “personalităţi” – locale şi centrale – îşi iau diplome, norme, titluri onorifice şi diverse alte gratificaţii de la aceste universităţi. În schimb, “pun un cuvânt” “acolo unde trebuie” şi atunci când trebuie, în general pentru a amâna ad calendas graecas câte o “investigaţie” de fraudă intelectuală sau de fraudă pur şi simplu. Învăţământul pe care-l dispensează aceste universităţi e de nivel liceal (căci de aici provin majoritatea “somităţilor”): o serie de platitudini generale culese de prin manuale străine, compulsate în tinereţe – pentru a parcurge gradele universitare – de actualii profesori. Studenţii sunt şi ei, cel mai adesea, dintre cei ce nu-şi pot permite (nici la nivelul competitivităţii intelectuale, nici la cel al celei financiare) marile universităţi. Adesea tineri din rural abia ajunşi în oraş, descoperă pub-urile, cluburile, viaţa generaţiei lor urbanizate şi – mai mult sau mai puţin tacit – abandonează studiile. Fireşte, sunt menţinuţi în statistici (fiind adesea notaţi fără a-i vedea nimeni), pentru a păstra anii, specializările, posturile, funcţiile şi privilegiile cadrelor didactice. Practic studenţii aceştia sunt o materie primă a cărei calitate la intrarea în Universitate e jalnică, iar la ieşirea din ciclul de licenţă nu mai interesează pe nimeni. Masteratele sunt denumiri pompoase aşezate peste mari absenţe; studenţii de masterat lucrează şi, oricum, s-au lămurit de la licenţă ce e cu facultatea şi cu profesorii lor. Cam asta e. Singura “realizare” a acestor Universităţi sunt interminabilele “rapoarte” cu “performanţe”, pe baza cărora sunt menţinute (“reacreditate” periodic) în peisajul patriei. Acestea sunt universităţile cărora D-l Popa le-a “redistribuit” locurile luate de la marile universităţi.

O să se pună: mare – mic, ce contează; aici e vorba de o luptă – la propriu pe viaţă şi pe moarte – pentru finanţările de la stat. Da, situaţia învăţământului universitar românesc nu e roză (“rapoartele” sunt şi ele aşa cum sunt, însă dacă le-am da la o parte ce i-ar mai motiva pe cei de la baza ierarhiei să facă ceva?), numai că – în aceste vremuri grele – doar cine e “sponsorizat” de stat (căci privaţii nu se înghesuiesc) are şanse de a apuca vremuri mai bune. Cine dispare, nu va fi plâns de nimeni. Apoi şi în marile universităţi sunt tot oameni şi tot din aceeaşi istorie ca restul compatrioţilor: unii vin din comunism, alţii din nesfârşita tranziţie ce i-a urmat. Unii sunt vrednici, însă nici aici generalizarea nu-şi are locul. Aşadar – se poate întreba – ce câştigăm dându-le unora ce nu primesc alţii? Poate doar reţele de influenţă mai complicate în marile metropole. Nu neg existenţa uscăturilor şi în marile centre (şi nici logica juridică a învăţământului care le face intangibile până la pensionare), numai că aceste persoane, oricât de departe ar ajunge în ierarhie, nu sunt într-atât de reprezentative în universităţile mari precum în micile oraşe. De ce? Datorită faptului că, cel puţin în universităţi, tradiţia chiar contează. O universitate nu e un SRL care-şi spune astfel, ci o comunitate structurată deopotrivă pe orizontală (prin diviziunea activităţilor, dar şi prin colaborarea dintre specialişti) şi pe verticală (prin proiectele de durată şi temele care trec – filtrate de critică – de la o generaţie la alta). S-ar putea răspunde că universităţile româneşti nu sunt vechi (au mai puţin de 160 de ani) şi “roirea” alumnilor poate crea oriunde premisa stabilizării cunoaşterii organizate instituţional. Nu chiar, şi nu dintr-o dată. Când s-a întemeiat Universitatea din Cluj, au fost aduşi cei mai buni profesori din ţară (dintre care unii – precum Emil Racoviţă, venit din străinătate /şi pe care sper că nu vom uita să-l sărbătorim anul acesta/ – s-au stabilit în oraş), au fost trimişi tineri în valuri la studii în străinătate (a se vedea memoriile lui Nicolae Mărgineanu) şi s-au făcut eforturi pentru a se dota bibliotecile şi laboratoarele la nivelul cunoaşterii occidentale a momentului (uitaţi-vă câte ştia un om ca Zevedei Barbu, care a studiat doar la Cluj). Asta înseamnă că oamenii care au construit Clujul academic ştiau ce e o universitate şi chiar asta şi-au propus să facă. Bucureştiul şi Iaşiul au deja în spate şase – şapte generaţii de profesori, Clujul patru; aceasta înseamnă pasiune, muncă şi proiecte care se însumează în discipoli şi în cărţile bibliotecilor. Cărţile acestea, dimpreună cu muzeele, teatrele, sălile de concerte şi de dans, clinicile medicale, laboratoarele întreprinderilor, mai nou start-up–rile din diverse domenii, profesorii marilor licee, redactorii marilor reviste, artiştii independenţi (pictori, sculptori, performeri, poeţi), boema locală; toate acestea şi toţi aceştia şi, mai ales spiritul ce-i animă (şi care pendulează între academismul riguros şi contestarea radicală) sunt cei care dau un conţinut cuvântului de cultură. Cultura e, în esenţa ei, urbană şi născută din libertatea pe care o fac cu putinţă facilităţile vieţii urbane şi în primul rând contactul viu, provocator şi cotidian cu o mulţime de oameni şi de probleme. Cultura nu e o specializare abstractă, ci o adecvare permanentă a răspunsurilor trecutului (a ceea ce numim tradiţie) – care se predau în universitate – la întrebările şi la problemele omului contemporan. Aşa se naşte acel lanţ al generaţiilor care ne dă, tuturor, sentimentul aparteneţei la umanitate. Or, lucrurile acestea depind (încă) de nişte date concrete pe care – în lumea noastră – doar un mare oraş şi o mare universitate le pot oferi: mediul cultural, sursele de bază, oamenii care le-au aprofundat (experţii) şi acea acumulare de pasiune juvenilă (trecută adesea prin examene serioase) care deschide calea noului. Cu toată tristeţea, dar lucrurile acestea nu pot fi create prin decret, nici pe vremea domnului Petre Roman, nici pe vremea doamnei Viorica Dăncilă. O ştiu prea bine chiar cei care “susţin” universităţile de provincie; cu toţii şi-ar dori ca odraslele lor să urmeze dacă nu marile universităţi ale lumii, atunci măcar pe cele ale ţării. De aceea, întrebarea ce se pune – mai ales în lumea noastră (mereu) săracă – e aceea dacă nu e mai raţional să ne concentrăm resursele acolo unde chiar se poate face ceva şi, învăţând din experienţa, acestor centre, să generalizăm ceea ce e bun şi – în felul acesta – să-i ajutăm cu adevărat pe cei mai mici. Aceasta era ideea clasificării universităţilor pe care a iniţiat-o domnul Daniel Funeriu (şi a contestat-o în instanţă domnul Valentin Popa, pe atunci Rector la Suceava).

Din nou se poate replica: nu de lucrurile acestea e vorba; marile universităţi pot rămâne acolo unde sunt – acum, noi avem nevoie de “specialişti pe domenii prioritare” şi asta, cu bani şi cu tehnologie, se poate face oriunde. Mă tem că nu. Şi am impresia că, într-o asemenea afirmaţie se confundă specializarea cu calificarea. Specialistul e omul care are un orizont general şi, pornind de la acesta îşi restrânge, progresiv, aria de interese la o tematică îngustă. Numai că având tot acel back-ground el ştie, dacă e în situaţie, să caute şi domenii conexe şi e capabil să vadă legături între lucruri care nu sunt direct conectate (aceste lucruri fiind elemente ale creaţiei autentice). În vreme ce calificatul e în măsură a executa un set de operaţii pentru care a fost pregătit şi doar pe acelea. Ceea ce iese din calificarea lui e neproblematic pentru el, căci activitatea lui e aceea de “piesă” sau “subansamblu” într-un mecanism mai mare, pe care l-au gândit şi îl conduc specialiştii. Nu e rolul universităţii să se ocupe de calificare; aceasta o pot face foarte bine şcolile profesionale. Universitatea crează specialişti tocmai pentru că e în măsură să pună cunoaşterea “în ordine”, adică să edifice – treaptă cu treaptă – acea mică nişă de competenţă în care însă se focalizează întreaga istorie a gândirii. Dacă nu facem distincţia aceasta, atunci singura circumscriere a învăţământului superior e cea pe care-o dă vârsta celor ce-l urmează: între 18 şi 21 de ani se face Facultatea. Ce se face în facultate? Vezi tu, că oricum nu contează. Înveţi acolo ceva, cât pentru un 5 şi restul o să-l afli după ce te-apuci de lucru. Numai că în logica aceasta universitatea nici nu te aduce la conştiinţa umanităţii tale, nici nu te face un specialist, ci doar îţi dă o diplomă, adică o hârtie cu care te poţi angaja (nu pentru că şti tu ceva, ci pentru că aşa spune Legea Muncii). Mă tem că tocmai acestor universităţi care eliberează diplome în cantităţi industriale (şi care deja au falsificat, cu ele, piaţa muncii) li se adresează domnul Popa. Căci ce specialişti în “domenii prioritare” poţi produce acolo unde nu ai o bibliotecă, o clinică sau un laborator ca lumea? Îi chemăm cu lap-top-urile de acasă – deoarece unica dotare a universităţilor, calculatoarele sunt de pe vremea “ajutoarelor” din anii ’90 – şi-i punem să caute pe Google? E bine şi aşa, numai că pentru asta nu au nevoie de profesori; pot s-o facă şi acasă. Şi atunci ne mirăm că nu (mai) vin la cursuri?

Şi ce-o să iasă de aici? Probabil, două lucruri: specialişti cu nume mirobolante –“biotehnologii genetice”, “nanotehnologie medicală” “ingineria ecosistemelor” etc., lucruri sublime pentru care nu avem nici fundamentul teoretic, nici mijloacele materiale (financiare şi tehnice) pentru a le practica realmente. Ce vom face atunci cu ei? Unii vor pleca din ţară şi, acolo unde vor ajunge, vor lucra ceea ce li se va cere, alţii vor deveni aici taximetrişti sau “dezvoltatori imobiliari” – adică se vor deprofesionaliza. Pentru câţiva, cei cu pedigree bun, se vor inventa funcţii de “inspector” prin tot felul de “agenţii”, unde nu vor face (mai) nimic dar vor avea un venit generos (plus “ce mai pică” din inspecţii). Adică, încă odată, se va falsifica piaţa forţei de muncă. Şi încă ceva, esenţial: şi “inspectorii” se vor deprofesionaliza la fel de rapid ca ceilalţi şi, foarte devreme, vor înţelege că locul lor de muncă depinde de bunăvoinţa şefului de la “deconcentratul” de care aparţin, care – la rândul lui – e numit politic şi atârnă de partidul aflat la guvernare. Şi rectorii (din Consiliul Naţional) ştiu asta. Dacă în universităţile mari încă mai e concurenţă la anumite facultăţi şi studenţii se înghesuie chiar pe locurile cu plată, în provincie singura atractivitate a rămas gratuitatea studiilor (chiar şi aşa, adesea locurile bugetate nu se acoperă). După cum e de aşteptat, oamenii noştri “de la bază” primind locuri în plus vor mări schema de posturi, vor trece la avansări, la prime şi indemnizaţii (pentru că “au atras bugetare suplimentară”) şi vor intra în capcana dependenţei de discreţia celui ce alocă locurile şi finanţele. Nu întâmplător, măsura “redistribuirii” a fost precedată de demiterea domnului Bogdan Murgescu de la conducerea Consiliului Naţional de Statistică şi Prognoză a Învăţământului Superior. Specialist consacrat (inclusiv în latura cantitativă a studiului istoric) şi om de o probitate ireproşabilă, domnul Murgescu era garantul faptului că jocul universităţilor cu cifrele de şcolarizare e în parametri rezonabili şi că viitorul acestor cifre e calat pe realităţi, nu pe dorinţe. De acum (sub conducerea domnului Postăvaru, cel cu accese parapsihologice), e clar: universităţile vor da ce cifre vor, vor primi suplimentări de locuri dar, în acelaşi timp vor şti că “cei de sus” ştiu care e jocul (tocmai pentru că ei l-au pus în mişcare). Asta înseamnă că rectorii (şi toată piramida de sub ei) vor şti că “se ştie” că ceea ce “raportează” ei e doar oarecum real şi că ficţiunea aceasta (cu fondurile aferente) nu durează decât atâta timp cât vor face proba fidelităţii faţă de cei ce ştiu şi le îngăduie “marja de eroare”. Asta, în concret, înseamnă că orice rector din provincie înţelege că banii şi locurile bugetate se pot opri oricând şi că el însuşi poate fi tras la răspundere pentru “fals în acte publice” şi “declaraţie mincinoasă”. Ca atare, “ori la bal, ori la spital”: pentru a-şi păstra posturile, veniturile şi influenţa, de acum înainte vor trebui “să joace cum li se cântă”. Cei mai mulţi o vor face fără nici un complex. În definitiv asta ştiu să facă cel mai bine.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro